Drunken sailor (II)

Ajutorul meu e o ajutoare. Minionă, roșcată cu ochi gri și-aș jura că-i irlandeză. Se prezintă fără formalități:

− Eu sunt Ella. Vă conduc la Biroul Dumneavoastră.

O ia înainte și constat că mă holbez la dansul ei de șolduri. Calcă felin, parcă pipăind înainte de a pune piciorul, ceea ce produce un balans hipnotic al feselor mici și rotunde.

O ușă. Îmi dezlipesc privirea când se întoarce:

− Biroul dumneavoastră.

Chiar așa. Hopa! Chiar scrie numele meu pe geamul ars cu acid fluorhidric. Pipăi scrisul și realizez că sunt de-a dreptul patetic, dar ce să fac… Niciodată numele meu nu a fost scris pe altceva decât pe chitanțe de debit.

Fata trepidează. Apuc mânerul și intru cât mai hotărât cu putință. Un birou cochet, observ și un filtru de cafea…

− Aici pot să fumez?

− Da.

− Aaaaa! Mă trântesc în scaunul din fața biroului și-mi aprind o țigară.

Prompt, Ella apare cu o scrumieră. Se uită la mine, pornește și filtrul…

− Trag adânc două fumuri, nicotina migrează spre trigemeni și de acolo serotonina se împrăștie în tot organismul. Mă relaxez:

− Să știi că eu prefer cafeaua neagră la ibric și cu caimac.

− Am reținut. Better?

− Yap!

− Aveți un dosar pe masă. Să vă pun în temă, pe scurt:

Avem un depozit. Unul printre mii. Acest depozit este jefuit sistematic. Am făcut plângeri la Poliția Metropolitană, am montat camere video, am adus echipe de detectivi particulari. Totul în zadar. Mărfurile continuă să dispară. Ba se strică camerele, ba agenții sunt momiți într-o parte, iar când se întorc găsesc depozitul gol, eee, demențial.

Mă uit la ea. Gâfâie de indignare, obrajii i s-au înroșit, iar părul parcă e și mai roșu. Degajă o feminitate debordantă așa că mă salt de pe scaun, o apuc de subțiori și-i strivesc buzele de ale mele.

Se zbate, mă lovește cu mâinile, cu picioarele și apoi se înmoaie. Dau să o strâng în brațe când un genunchi în boașe îmi taie răsuflarea. Cad pe spate și mă ghemuiesc: Abține-te că strici tot, boule! ronțăi pe dinăuntru. Aaaaa! Icnind mă târâi în scaun.

− Cafea naturală cu caimac, cum ai cerut, continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Turcească nu știu să fac. Da. Ai dreptate. M-am implicat personal, pentru că am fost, inițial, acuzată că aș sta în spatele acestor furturi. Abia după ce FBI și-a declarat, informal  ”rămâne sub supraveghere” neputința, am fost reabilitată și mi s-a permis să caut o altă soluție. Iar după multe nopți de nesomn, te-am găsit pe dumneata… Domnule Greeg.

Ridic o privire stânjenită:

− Eu? Mă mai frec între craci și o speranță răsare din nou: De ce tocmai eu?

− Nu te uita la mine cu ochii ăia de macho bătrân. Am avut pe listă inși mai capabili ca tine, dar politica firmei nu mi-a permis. Doar tu ai trecut testul de încredere. Mai ții minte? Ai preferat un sperjur decât să-ți trădezi colegul și apoi ai demisionat. Firma a considerat că ești cel mai de încredere deși eu preferam pe altcineva. Mai capabil, mai rațional.

− Cine? Gâjâi.

− John McCanin.

− Scump. Scump… Un 007 modern, zi că nu te-a refuzat.

Face bot. Mă uit la ea și tot autocontrolul se duce dracului…

Întinde o mână micuță:

− Ai o obsesie. Da. M-a refuzat.

− Măcar să te iau în brațe și să alerg de jur înprejurul biroului. Îî? Altfel spun că refuz postul!

Râde:

− Ești nebun. Ești nebun de legat.

Nu mai aștept. O înfulec în brațe și încep să fac ture cântând:

What will we do with

A drunken sailor

What will we do with

A drunken sailor

Early in yhe morning?!

To kiss a lovely …

To kiss a lovely …

Irish girl!

Cineva bagă capul pe ușă. Un puști cu tichiuță de mesager. Privește siderat, eu mă înec și-o pun pe fătucă jos, el înghite în sec și pronunță:

– Este cineva aici… pe nume Aillin?

*

Trag de veston și împing falca înainte :

− Ce treabă ai cu el?

− O persoană, care așteaptă în garajul subteran , m-a trimis cu acest plic…

− Dă-l încoa! il trag dintre degete. Liber!

Puștiul se retrage doi pași de-andărătelea apoi face o întoarcere militărească și dispare de după ușa de sticlă.

Privesc plicul, îl bat un pic de podul palmei stângi:

− Stai aici. Am o treabă de cinci minute. Cum se ajunge în parcarea din subsol?

− Sunt două lifturi… pe mâna dreaptă, dar… ce s-a întâmplat?

− Treburi personale. Câteva minute. Stai cuminte aici. Mă întorc imediat.

Cobor în parcarea din subsolul clădirii:

− Van Helsing, sunt aici!

− Te caut de mult Aillin…

− M-ai găsit. Să rezolvăm repede pentru că am treabă.

− Fie pre voia ta.

Aruncă pelerina pe spate și cu un svâcnet face să apară sabia de Toledo.

Scot și eu tanto-ul și-l scutur. Cu un sunet cristalin, reverberant, se depliază într-o ichigo mortală.

Ne apropiem.

Mă atacă cu o lovitură seigan transversal-laterală și de sus în jos. Mă rotesc la 30 de grade și las lovitura să se scurgă în lungul tantoului auzind cum vârful lamei lui scrâșnește pe betonul parcării. Instantaneu fac o harai și apoi o suwari Migi  de împungere la care el ripostează în hidari și face pasul înapoi.

 Ne privim fără ură și începem să ne rotim căutând lovitura decisivă. Incremenește în jodan cerând lovitura finală. Refuz jucând scurt pe ambele picioare și atunci se năpustește. Sincron cu parada mea aud un foc de armă. În timpul oprit îl văd cum se întoarce din tors, iar lama sabiei taie glonțul în două. Nu aștept. Fac o  ko gasumi pe piciorul stâng, iar lama tantoului expandat îi taie capul. Apuc să văd ultima lui privire apoi capul se rostogolește izbindu-se de un perete. Trupul rămas fără stăpân mai face un pas spre mine apoi se prăbușește cu un bufnet sec pe podea.

Nu am timp de jubilări. Mă ghemuiesc pe piciorul stâng și fac o piruetă. Fumul încă nedisipat al împușcăturii se vede de după un stâlp. Fac un tonou pe spate și-n ghemuit pășesc rapid spre stâlp. Îl ocolesc prin stânga decis pentru o  kedai devastatoare, dar încremenesc cu tantoul deasupra capului.

Prăbușită în genunchi Ella plânge cu sughițuri. Pistolul căzut pe beton încă fumegă. Mă ridic. E în plină criză talamică. O las acolo și mă îndrept către trupul căzut într-o rână. Îl întorc, cu piciorul, pe spate:

− Adio, Van Helsing. Când lama tantoului îi atinge inima mă cuprind fiori reci. Mă răsucesc în vârtejul de energie și ajuns la limita suportabilității răcnesc din toți bojojii. Sunetul, animalic, reverberează în imensitatea garajului.

Când îmi revin trupul a dispărut. Retractez tantoul și-l pun în holsterul de sub brațul stâng. Mă ridic și simt efluvii de energie care caută să se acomodeze cu noua lor persoană. Mi-e greață și vomit greu, totul, până la o fiere verde maronie.

Simt o mână mică pe umăr:

− Ce s-a întâmplat aici? 

Va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s