Drunken sailor (I)

Încăperea era imensă. Cel puțin 10 metri lățime și vreo 25 lungime. Pe marginea dreaptă, o fereastră în doar trei piese lăsa să se vadă panorama orașului privită de la etajul 30. Dușumeaua era compusă, savant, din pătrate albe și negre care păreau, în perspectivă, că-și păstrează mărimea. La o extremitate, un birou pe măsură, numai inox, și o tablă grea de sticlă, rotit la 30 de grade spre fereastră. Nimic pe el. În spatele lui un fotoliu tapițat în piele neagră.

Totul lustruit, polisat, aseptic, încât m-a dus cu gândul la o morgă și brusca mea imagine, disecat pe tăblia de sticlă, cu sângele curgând pe dușumeaua lucioasă, făcu să mi se încleșteze coloana vertebrală.

Hârâi adânc din fundul pieptului, mai trag și de prin sinusuri, și proiectez o flegmă groasă, cleioasă, care se lipește cu un plescăit pe un pătrat negru. Încep să mă simt mai bine.

Simt mișcare: În stânga se deschide o ușă atent mascată în tonurile de gri care fac jocuri pe pereți și apare un personaj cu aspect de scrumbie afumată.

Jigodia e mai ’nalt ca mine, filiform, aseptic, mumificat, și chiar mișcările lui trădează, parcă, o artificialitate robotică.  În mâna dreaptă are o singură coală de hârtie pe care o ține ca pe un stindard. Trece pe lângă mine cu privirea înainte, ca la paradă, și calcă în flegmă, înșirându-o apoi, pas cu pas, douăzeci de metri, până la masa de disecție.

Mă stăpânesc cu greu.

Regește, se așează în fotoliu, ridică hârtia în fața ochilor și pare că i s-au terminat bateriile.

 Intru și eu în stand by mutându-mă ideatic în crâșma lui Gogu cu o halbă aburindă în mână.

− Apropie-te, aud, și mai să vărs berea pe mine.

Straniu. Pe măsură ce mă apropiam, iar pătratele se alungeau, observ și o fină translare laterală care îmi creează impresia că stau strâmb și o să alunec pe fereastră afară.

”Arhitectul ăsta e un geniu” gem pe dinăuntru și mă lupt cu urechea internă pentru a accepta noile coordonate date de ochi. Ajung în fața biroului. Scrumbia mă privește cu ochi morți de-o săptămână:

Putem să avem încredere în dumneavoastră?

Asta e prea mult. Omul știe să se folosească de  voce. Mă întorc și dau să plec. Fac cam juma’ de drum când din spate aud:

− Bine, domnule! Considerați-vă angajat.

Mă rotesc pe jumătate:

− Și nu se putea fără circul ăsta?

− Ne cerem scuze. Referințele dumneavoastre sunt cam… încâlcite. Am preferat o examinare in situ.

− Perfect. Deci…

− Veți fi preluat de la ușă.

Ridic un deget.

Mă privește ca pe un rahat uitat în ploaie:

− Mai este ceva?

− Da, rânjesc, și-i arăt urmele de flegmă.

Nici o tresărire pe fața aia de cașalot în putrefacție:

− Mulțumim pentru prezență, domnule Greeg.

Ridică hârtia și rămâne iar fără acumulatori.

Ezit o secundă în dorința nebună de a mă repezi să-i strivesc creierii de masa aia de sticlă, și-apoi tot eu pufnesc pe interior: Dă-l în mă-sa de… de…. nu găsesc cuvântul și-atunci ies val-vârtej.

Închid ușa și, brusc, cu un frison, revin în lumea reală:

Lumină blândă de becuri cu incandescență, mochetă, un birou de lemn, decent, la el o fătucă frumoasă și ochioasă, respirații, undeva o tuse, zgomote discrete de viață, mă recalibrez.

Fătuca îmi zâmbește:

− O secundă domnule inspector. Imediat vine ajutorul dumneavoastră care o să vă pună în temă. O cafea? Mă tem că nu puteți fuma aici…

    Va continua                                                      

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s