The remainder

Brusc, creierul meu începe să tureze de nebun.

Este singura explicație pe care am găsit-o.

Presupun că e un fel de joc de șah cu destinul, un joc cu mult mai multe variabile, dar pe care inexplicabil reușesc să-l deduc, să-l intuiesc într-o sclipire aleatorie și doar atunci când urmează a fi implicat în ceva cu sfârșit nasol pentru mine.

Ca și cum aș înțepa balonul timpului, dar nu prea adânc, zecimi de secundă, maxim o secundă jumătate, atunci când e groasă rău.

M-am prins greu de asta, îmi spuneam: deja vu, mă păcăleam singur, dar când evidența a început să bată statistica, am început să mă iau în serios, și-a naibii să fiu de n-am scăpat de moarte, la mustață, de suficiente ori pentru a primi titulatura de „mare norocos”.

Iacă, nu mai târziu de azi.

Sergentul Smith John Smith, SIS cum îl alintăm, apare transpirat și-și bagă mutra de contabil cu mânecuțe pe de după ușa cortului:

− Don Căpitan, o depeșă urgentă.

− Zi!

− N-am ce zice… e codată.

− Oops! Și ce dracu’ transpiri așa, pute de-aici…

− Pute, pute! De câte ori am primit de-astea s-a înjumătățit batalionul. Pute-a moarte!

− Hai nu mai fi așa dramatic. C-o moarte toți suntem datori.

− Vă râdeați pen’ c-o amușinați de departe, dar noi, talpa, tot cu morcovu-n cur.

− Lasă filozofia. Vezi codurile’s pe masă, lasă-mă să-mi tihnească cafeaua și țigara.

− Am înțeles! Să trăiți! Îi sticlesc ochii căci tocmai ce i-am zis că am totală încredere în el, de parcă trebuia s-o mai zic. Am trecut amândoi prin atâtea mizerii încât suntem aproape frați siamezi.

− Eeee? Ce zice?

Se întoarce către mine cu o mutră nedumerită:

−  Nu pricep nimic.

− Logic! Da-ia te-am și pus s-o decodifici.

Se dezumflă văzând cu ochii și rânjesc:

− Citești odată, sau trebuie să-mi pun ochelarii?

− Zice că să ne prezentăm la niște coordonate… o echipă restrânsă. Să cedați comanda batalionului către Domnul Căpitan Adalbert… Adică cum?

− Adică ordinul se execută, nu se comentează.

Sună adunarea, vin și eu în cinci minute.

 

Locotenentul Carol mă privește siderat:

− Păi…  Aici scrie că s-o duc pe Juliana la reparat… Da’ fata n-are nika! Îi bierfectă, tocmai ce-am scos-o din revizie…

− I-am descoperit eu o bubă. Hai! Lasă vrăjeala. Execută ordinul fără comentarii. A dracului democrație… Și voi?! Ce stați pă vine ca niște muieri constipate? Marș în elicopter!

Survolăm Platoul Gihert la cea mai joasă altitudine, aproape la rasul solului, ne strecurăm printre vârfurile Ailatoh și Pincab și picăm în depresiunea glacială Loho.

Silențiosul elicopter Lunhot toarce ca un motan care visează mii și mii de mâțe. Îi fac semn lui Carol:

− Acolo! Pe dâmbul ăla de calcar.

Dă să zică ceva, dar când vede că scot siguranța de la holster tace și se concentrează asupra comenzilor. Are doar trei metri pătrați pe care să aterizeze și vântul bate-a dracului.

Descărcăm echipamentul bătuți de rafale din toate părțile căci Carol o ține  pe Juliana la 50 de centimetri de sol.

− Strici ceva la ea, o duci la ”Siloz” și-apoi uiți că ai călcat pe-aici, da?! Că altfel nici de pluton de execuție n-o să ai parte. Mă bat cu palma pe holster și-i arunc casca.

Saltă animala cam brusc, mai să ne arunce de pe platoul minuscul.

Suntem patru: eu, SIS, majorul Alde ăl cu centură neagră și mulți DAN și lunetistul Strob. Umflăm echipamentul și ne tragem la adăpostul peretelui de stâncă.

− Ce dracu’ căutăm noi aici, Don’ Căpitan?

− Pe mă-ta goală. Dacă mai aud vre-un comentariu, pe cinstea mea dacă nu vă sparg botu’. Nu te rânji, Alde!!!

                                                                                 *

 − La dreapta.

Ocolim moțul de stâncă și ajungem la o terasă cu aspect de cărți de joc aruncate în ”pas”. Felii prelungi de calcar, întrerupte de straturi mai rezistente de feldspați ne povestesc o geologie bătrână în care apa și aerul și-au făcut, cu brio, datoria. Mă aplec precaut. Sub noi, următorul punct stabil e la vreo 500 de metri. Te transformi în omul zburător până ce gravitația îți rupe botul în stâncile de dedesupt. Văd un șir lung de pitoane: Pe-aici!

− Strob, ai onoarea!

Vasili Strob cântări din priviri cestiunea și începu să scoată dintr-un rucsac tot felul de scule: corzi, pioleți, colțare, carabiniere și alte jucării pe care nu le pot identifica. Verifică cu pioletul stânca, alege o pereche de colțari și-i fixează cu o enervantă pedanterie pe bocancii de alpinism.

De fapt tot ceea ce face sergentul Strob se poate încadra în capitolul premeditare. Totul este socotit, analizat și pe față și pe dos, de zeci de ori înainte de a lua o decizie, dar… apoi, acea decizie este implacabilă.

Când la vârsta de 11 ani întreaga familie i-a fost ucisă într-o răzbunare între bandele din port, tânărul Strob i-a ucis cu sânge rece, metodic și foarte inventiv pe toți membrii bandei rivale sfârșind în a fi prins de FBI pe când încerca să lichideze și pe capul acesteia care ceruse protecția poliției.

Condamnat la moarte, la împlinirea majoratului i s-a oferit șansa de a servi patria ceea ce a și făcut cu brio până când a ucis un sergent care și-a depășit atribuțiile.

Nu am regretat niciodată efortul de al scăpa de plutonul de execuție: Este un excelent executant, tăcut, metodic, și fără scrupule.

Îl văd acum cum întinde două rânduri de corzi pe pitoanele existente. Verifică un piton, nu-i place și-i mai aplică două lovituri. Tot nu-i place așa că scoate o mașinărie și bagă un fel de șurub în stâncă, agață de el o carabinieră și-și continuă deplasarea. Nu-l mai vedem, dar la un moment dat coarda se întinde și vibrează de două ori. Putem trimite echipamentul.

 

Trec primul și, după ce cotesc, holbez ochii:

 Strob, pe vine la intrarea într-o grotă, dă de mâncare la doi vulturi uriași. Îmi face semn să mai adăstez un pic și-n timpul ăsta examinez locul.

Apele infiltrate de pe creastă și-au găsit un debușeu prin stratul moale de calcar creînd în peretele stâncos o grotă cam de trei metri înălțime și șase lățime.

Sergentul mângâie pe creștet pe unul din vulturi și-apoi îi ușuiește. Incredibil, cred că au patru metri în deschiderea aripilor. Din nou trebuie să-mi reconsider punctul de vedere asupra acestui om extraordinar.

Mă trag și aterizez în grotă. Smucesc coarda.

 Vin și ceilalți, ne aburcăm rucsacurile în spate și, trăgând după noi echipamentul pus pe role, ne afundăm în întunericul grotei.

                                                                               *

va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s