Arca doi- Fluturii apocalipsei 1

− Am preluat comanda! Rasinca, ochii tăi de vulpe, pulpa ta de foc! Aaaa!

Yan întredeschise un ochi și privi, buimac, mai întâi la ceasul de pe noptieră, apoi la prezența masivă și păroasă de la marginea patului:

− Vasile… Ce-ai cu mine, frate? N-am dormit nici cinci ore. Omule, mi-e rău, abia am ieșit din incubator…  Am preluat schimbul? L-am preluat! Acum vreau să dorm, să visez normal, of, visam că, aaaaa…

− Mă fac că n-am auzit. Scoală, n-auzi?

− N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână!

Ceva, ca o șoaptă undeva într-un fund de ureche internă, apoi din ce în ce mai pregnant, cineva îi șoptea la ureche, ba nu… mai mulți, mii de șoapte, toate încercau cu disperare să ajungă la el și să-i povestească nefericirea lor de-o clipă, un haos pe care creierul nu mai putea să-l susțină, să-l contabilizeze.

Se săltă din pat și se apucă cu mâinile de cap. Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui.

− Așa-i peste tot, a început cam la o oră după ce te-ai culcat, spuse Vasile.

− Ceilalți?

− Crize de panică, axietate, câteva acte suicidale… Ana i-a sedat și am pus înapoi în sarcofage jumătate de tură. Abia asigurăm necesitățile.

− De ce din nou pe tura mea? Ceilalți n-au avut nici pe dracu’, lin ca paserile cerului…

− Cineva, acolo sus, ne iubește… stai așa, îi înfundă urechile cu ceva cleios și-i puse o cască pe cap apoi îi făcu un semn. Cum Yan nu reacționa, apăsă el butonul: transmisie intracraniană, le-am luat de la jocurile din sala de recreație, mă auzi?

− Da! Ooo, e mult mai bine, ce mi-ai băgat în urechi?

− Ceară de albine. Gândește-te că ești Ulise și ăsta-i cântecul sirenelor. Dă bine la naturel… Ia pastila asta, te va ajuta cât de cât. Când o să ieși din cocon va fi mult mai rău.

Pe culoar avu parte de un șoc: Sunete și imagini îi invadară conștiința, năucindu-l.

− Ține-te tare, narcoticul o să-și facă cât de curând efectul…

În sala de comandă, o mână de oameni cu priviri panicate.

Eilen își frângea mâinile:

− Te-a adus… Ooo! Yan!

O îmbrățișă: Va fi bine, va fi bine! Privi în jur:

− Ceva, fraților, o idee, că de nu comand iar marșarier…

− Am încercat!

Geen ridică mâinile a neputință:

− Cineva, sau ceva, a preluat comanda navei.

 

                                                  *

− Pavel mai există?

− Posibil. Să încerc… Motoarele? Pavel?

− Da! Ce faceți acolo sus? Orgii intergalactice? Nimic nu mai merge aici…

− Nu simți nimic?

− Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt… vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc, dar lifturile nu merg…

Yan apăsă butonul intercomunicației:

− Pavel. Aici Yan, Comandantul tău. Te rog să oprești ACUM, toate reactoarele.

− Am primit confirmarea parolei, Domnule Comandant. Opresc tot.

…

− Yan?

− Da.

− Nu pot. Toate terminalele sunt corupte. Nu vor să preia nici o comandă. Ce se întâmplă?

− Nu simți așa… ca și cum niște pitici ți-ar juca pe creier?

− Nu!

− Nici colegii?

Pavel dădu o privire roaită:

− Nu.

− Pavel. Trebuie să oprim reactoarele manual. Vom veni la tine imediat și o să-ți explicăm. Se pare că sala reactoarelor este cel mai sigur loc de pe această navă.

− Unde-i Fleming?

− El a căzut primul…

Ana trăgea la cheie ca să detașeze o secțiune spre unul din tunelurile tactice și, auzind de Fleming, păru cumva deranjată:

− A venit la mine, era praf de beat, voia să i-o… eee. Era pulbere. M-a trântit pe jos, se holba la mine… a început să bâiguie tot felul de obscenități, și-apoi a dat ochii peste cap, i-am făcut o injecție.

− Și?

− Se zbătea în draci, apoi au început ceilalți, a început nebunia… Abia l-am ținut, împreună cu doi infirmieri, i-am mai făcut una și l-am băgat în sarcofag.

− Hmmm! Nu-i bine! Scoate-l din hibernare.

− Dar nu se poate! Îl omorâm…

− Ți-am zis eu ție să-l omori? Ți-am zis să-l scoli. Sănătos și cu mintea întreagă. Ți-l dau pe Vasile care pare cel mai puțin afectat de ce-i pe afară. Lasă dracu’ cheia aia…

Acum!

                                                                                  *

Arca doi își continua drumul, inerțial, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

− Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

− Sunt iubit!

Yan se foi în coconul navetei de salvare.

Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios: Ridică mâna! Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt… Acum e rândul meu. Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau incontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort shimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

Imaginea se clarifică și mai mult:

Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

   − Unde sunt dus?ridică o voce a conștiinței.

   − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

 

                                                                                         *