Arca doi-Fluturii apocalipsei 2

Arca doi își continua drumul, inerțial, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa 12 douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

− Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

− Sunt iubit!

Yan se foi în coconul navetei de salvare.

Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios: Ridică mâna! Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt… Acum e rândul meu. Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau incontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort shimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

Imaginea se clarifică și mai mult:

Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

   − Unde sunt dus?ridică o voce a conștiinței.

   − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

 

*

− Fatăă, am să te belesc cu mâna mea. Fleming încearcă să iasă din cocon, dar se rostogoli înapoi în gelul de nutriție. Dă-mi un stimulent. Acum!

− Erai…

− Eram! Și tu în loc să te întrebi ce-i cu mine, aaa, las’ că discutăm noi asta, altădată. Unde-i Yan? De obicei ar fi fost aici.

− Doarme. Am reușit să oprim nava pe manual, era epuizat.

− Oooo, Doamne! Nuuu! Ei știu… Scoate-mă de aici.

 

*

 

Vârtejul îl absorbea încet, iar Yan, în întruparea unei sfere de gaz, cobora mai adânc, și mai adânc într-un tunel fără fund.

− Mergi. Împlinește-ți destinul.

Yan se simți dedublat, o altă conștiință se suprapuse peste a sa și-și cerea dreptul la viață.

Sunt iubit. Sunt iubit ca un germene de către sămânța lui, așteptând să se împlinească. Sunt iubit ca cel care se sacrifică pentru viața celuilalt, sunt iubit pentru viață împotriva morții…

Își revăzu viața, secundă cu secundă, cu bune și cu rele, cu împliniri și eșecuri, cu bucurii și tristeți, tunelul se îngusta…

 

*

Fleming se năpusti împleticit în sala motoarelor:

− Unde-i Yan?

− Doarme pe undeva…

− Unde?

− Habar n-am.

− Ai să-ți duci vorbele astea în conștiință. Să-l găsim. Acum! Nu mai este timp.

Yan fu descoperit în chesonetul unei capsule de salvare. Devea, lent, dar vizibil, translucid.

Vasile dădu să se repeadă, dar Fleming îl opri:

− Nu-l atinge! Se poate destrăma, își mușcă buzele: încă nu este prea târziu. Vreau să mă conectați la antena cea mare.

− Ești nebun?

− Nu sunt nebun. Există o undă ascunsă în altă undă, o heterodinare ce am reușit să o fixez. La asta lucram atunci când a survenit atacul. Pavel, vreau o interfață tetha.

− O să-ți prăjim creierul.

− Ce mai contează. Dacă eu nu reușesc… ce-a pățit Yan vom păți cu toții. E suficient să adormim. Hai! Nu-i timp de pierdut și luați toți stimulente.

 

Yan simți că se dedublează. Eul lui, esența sa spirituală, se retrase, încet în celula tată, iar din el, încet, încet, separându-se ca două bule de spumă în tensiune superficială, o nouă conștiință se năștea. Era firavă și simți nevoia să o ocrotească.

În cuibul fără timp și spațiu în care se culcușise ideatic, creă coconul protector în jurul urmașului său. Cu dragoste îl îmbrățișă și se pregăti să plece din această lume, împăcat, când… ceva îl trase înapoi:

  −Yan? Yan? Se auzi de undeva de departe. Yan! Sunt aici, ascultă-mă! Firul de conștiință, care mai era, se zbuciumă rupt între datorie și evidență.

Yan!

  −Da?! răspunse ezitant.

  −Concentrează-te la mine. Sunt Fleming. Ești folosit pe post de incubator de către niște ființe…

  −Nuuu! Eu respect sacrul vieții.

  −Nu respecți nimic, comandante! Ăștia te folosesc pe post de gazdă așa cum viespea pune oule în burta unui paianjen și-apoi larvele se hrănesc din el. Ascultă-mă. Opune-te! Vom veni la tine. De va fi nevoie… vom distruge toată această blestemată de lume.”

−Nuu! Eu respect sacrul vieții! Am aici o datorie de îndeplinit. Trebuie să duc ștacheta vieții mai departe. Să nu faci vreo prostie, Fleming. Îți ordon, Fleming!

− Nu mai ești în măsură de a-mi ordona, comandante!

−Atunci, te rog! Te implor, Fleming! Nu distruge, cu un gest nebunesc, corola de minuni a lumii

*

− Geen! Vreau să ne apropiem la distanță de tragere de a doua planetă gazoasă din sistemul în care am fost atrași.

Ivan. Pregătește toate disponibilitățile.

− Nu am destui servanți pentru comenzi manuale și … iar îți abrogi funcția de comandant? Eu răspund doar în fața unui ordin clar, oficial, înregistrat în jurnalul de bord. Nu vine un civil să-mi zică cum să-mi apăr nava.

− O consolă… Fleming tastă concentrat: E suficient pentru tine?

− Da! Să trăiți, Domnule General Maior! La ordinile D-voastră!

− Vreau un atac concentrat și devastator. Să nu rămână nimic din planeta asta chiar de-ar fi să tragem și ultima torpilă.

− Se face Domnule General, dar n-am destui oameni.

− Scoală câți ai nevoie.

− Aici, Ana! Cu regret te anunț că sarcofagele se golesc în ritm de unul la un sfert de oră. Devin translucizi, iar apoi pier ca un fum…

− Trezește-i pe toți. Acum! Fleming părea că face apoplexie.

− Ia un pahar cu lapte. Vasile îl privea concentrat. Nu da pe-afară taman când ești pe val. S-o luăm calm. Pe nava asta este, încă, democrație.

 

*

− Vocea rațiunii, grăi Vasile. Adu-ți aminte… Eilen!?

− Ai discutat cu Yan. Ce-a spus?

− Bâiguia ceva despre sacrificiul în numele vieții, nu era el … E pierdut iremediabil.

− Dar este deși, aici, pe navă aproape se volatilizase. Conștiința lui este intactă. Te-a recunoscut…

− Voi nu știți… Au încercat mai întâi cu mine, aproape am înnebunit. Să vă zică Ana.

− Ce-au încercat? Eilen se apropie de Fleming. Ce-au încercat?

Fleming se fâstâci.

− Ce-au încercat? insistă Eilen privindu-l feroce.

− Au vrut… vaiii! Au vrut sufletul meu.

− Și tu?

− Amintirile mele, secretele mele, idealurile mele, voința mea… Niciodată!

Ivan. Îți ordon! Arestează acești doi oameni. Pun în pericol expediția.

− Am înțeles!

*

− Suntem la trei unități de planetă. Pe senzori nu avem decât vapori de metan .

− Scanează mai adânc.

− Am înțeles domnule.

Pe marele ecran din sala motoarelor începură a se perinda imagini însoțite de comentarii tehnice. Planeta era ca o ceapă: sonda trecu de un nivel de abur supraîncălzit apoi o clocoteală de hidrocarburi suficiente pentru un milion de ani pentru orice s-ar fi făcut pe Terra, care devenea mai vâscoasă, mai consistentă apoi, mai grea decât roca pământeană, dar tot lichidă, dedesupt se afla o magmă de siliciu și carbon din ce în ce mai presată sub propria greutate până când forțele moleculare cedară și restul se prezenta sub forma unor compuși în perpetuă schimbare, un nigtmare pentru chimiști. Sute de vârtejuri se roteau maiestuos în această magmă chimică sclipind în toate culorile curcubeului, și mereu altele se iscau parcă din nimic, mai întâi ca un firicel roritor pentru ca, mai apoi, tot aditivând substanță, să se deschidă ca niște flori de o incredibilă frumusețe. Mai jos, un ocean de hidrogen care supus la o asemenea presiune devenise metal. Sub carapacea de metal-hidrogen se afla surpriza, iar Fleming se cutremură: Miezul planetei, mai mare decât Terra, era un diamant pur.

„Și eu am să distrug minunăția asta?”

Operatorul de la scanerul de adâncime zâmbi ca unei reverii și închise ochii.

− Nuuuu! Se năpusti să-l trezească, dar mâinile îi trecură prin el. Deveni din ce în ce mai transucid apoi pieri ca un fum.

Fleming se întoarse încrâncenat către un Ivan aflat în poziție de drepți:

− Totu-i pregătit?

− Da, Domnule General!

− Lansați rachetele.

− Am înțeles! Atențiune cod…. Introduc cheia, sincronizare la …

 

Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul, dar coconul translucid nu-i permitea.

Nu era nici mort, nici viu, dar se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură și nimeri într-un vârtej în care alunecă rostogolindu-se cu o viteză amețitoare. Și alunecă mult, infinit, până ce puterea vârtejului slăbi și căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese, de copil, în Singapur.

Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu câțiva pași și o foame cumplită îl cuprinse.

O tarabă, un coreean:

− Ție foame, fiule?

− Da, master, mă simt gol.

− Asta este bine. Un gol se poate umple, un prea plin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule.

− Cum să umplu golul din mine? Întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți.

− Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns.

− Mulțumesc, master.

− Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim!

Se trezi în coconul de suprasarcină al capsulei de salvare în care se culcase. Se ridică în picioare și alergă către centrul tactic al calandriei:

− Revoc toate ordinele anterioare. Opriți totul, acum!

Fleming și cu Yvan îl priveau siderați. Ba nu! Nu la el priveau ci în spatele lui, la marele ecran din sala motoarelor.

*

Reclame

Un gând despre “Arca doi-Fluturii apocalipsei 2

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s