Arca doi-Mim 4

− Am aranjat cu Petre să mai stăm vreo două-trei săptămâni pe aici, tocmai ce i s-au înfundat niște jigloare la reactorul trei. Scoală, nu dormi pe tine, și ia legătura cu fetița asta: Cora!

*

− Unde-i Cora?

− Cora este consemnată la domiciliu. A suferit o traumă psihologică și este în recuperare.

− Unde-i alienul?

− Domnule Fleming… văd pe fața Dumneavoastră toate semnele unei treziri timpurii… Eu recomand…

− Nu te juca cu mine, doctorițo, că te bag într-un sarcofag și te scot peste cinci sute de ani. Unde-i alienul? Adu fata.

Era frig în sala de morgă. Ana se zgribuli. Nu mai călcase într-un asemenea loc de 20 de ani.

Se duse la unul din sertare și-l trase afară:

− Uite-ți alienul. Mulțumit?

Cora intră și ea escortată de doi băieți de-ai lui Ivan:

− Am venit! El… Oooo! El!

− Cum îți spuneam… a făcut un coop cu atacatorul.

− N-am făcut nici un coop, sunt … sunt o profesionistă!

− De ce ne-ai chemat aici?

− Ana. Nu știi nimic și nici nu vrei să înveți. Cum poți omorî o ființă capabilă de reconfigurare moleculară? Uită-te!

Cora. Zi-i să se scoale… Gata! Vrăjeala s-a terminat.

Cora s-a îngălbenit:

− Adevărat? Daaaa.Te simt….

Mai întâi lent, apoi din ce în ce mai accelerat părți din cadavru păreau animate de o personalitate proprie. Începură să se închege într-o structură diformă, ezitantă:

− Cora! Mă ierți! Ăsta sunt eu cu adevărat.

Cora era aproape copleșită:

− Bine.

Un mic vârtej se produse deasupra tărgii și… o ființă compusă dintr-o gură imensă plină de dinți ascuțiți susținută de 12 tentacule își făcu apariția.

− Nu trageți, ridică Fleming mâna, apoi grăi către monstru: Acum discuți cu mine.

− Tuuuu…. M-ați înșelat, gâfâi gura, ați înșelat-o pe Cora. Văd în mintea ta. Înșelătorie, și se năpusti.

Dar Fleming nu mai era acolo.

− Ana? Domnișoara Cora? Băieți? Vreți să ne lăsați un minut singuri? Am o vorbă cu toarășu’. Închideți bine ușa, da?

Fleming privi arătarea care se hlizea la el cu enșpe mii de dinți. Își sumetecă agale mânecile cămășii și-i zise:

− Hai, tăurașule! Arată-mi ce poți!

Yan împreună cu Vasile și cu restul echipei încropite de Ivan se adunară, strategic, în stânga și dreapta ușii de la morgă. Sala congelatorului era numai inox, țeapăn, de 10 milimetri, așa că, atunci când un perete se bombă iar nava se zgudui, toți făcură un pas înapoi.

− Vasile, ești acuzat de omor din culpă, se pronunță Ivan. Eu zic să decuplăm cubul și să-l distrugem cu pa… O nouă bufnitură de data asta jos. Adică și cu secțiunea… Se mai auzi o bufnitură și se făcu liniște.

Într-un târziu, pârâind din încheieturi, ușa de la congelator se deschise:

Fleming, în niște rămășițe din costumul elegant cu care se prezentase cu o mingiucă gri care pulsa încet în mâna dreaptă, aducea cu brațul stâng de subțioară un individ mai înalt ca el, aproape translucid, fără față, o parodie de om îmbrăcat într-un halat de spital:

− Vi-l prezint pe Mim! Noul nostru coleg. Vasile, ia-l că nu mai pot. Du-l la analize și îndoctrinează-l. Acum cât încă-i năuc. Bagă fără frică căci suge ca o sugativă.

Vasile îl preluă ursulește de umeri pe Mim și arătă întrebător către mingiuca care pulsa în mîna lui Fleming:

− Altă jucărie? Ești inepuizabil…

− Asta e ceva ce-mi aparține. Vru să o ascundă într-un buzunar dar, cum descoperi că nu mai posedă așa ceva, o strânse în podul palmei.

Cora se apropie timidă de persoana pe care Vasile susținea de umeri:

− Ești tu?

Persoana alburie cu aspect de stafie întinse un braț ca din fum:

− Da. Eu sunt, iar omul ăsta…, colegul vostru, este o persoană extrem de convingătoare.

*

Erau adunați cu toții în sala de consiliu. Într-un colț, stingher și având în spate doi oameni înarmați, ședea Mim. Renunțase la halatul de spital, imaginea lui se îmbunătățise întrucâtva în sensul că avea ceva care părea nas, două arcade în care ar fi trebuit să fie niște ochi, dar nu era decât o unduire tulbure și o parodie de gură. Corpul părea mereu a se stabiliza într-o formă definitivă pentru ca în secunda următoare să-și piardă din nou conturul ceea ce provoca o stare anguasantă.

Yan își smulse cu greu privirea de pe această apariție și-i făcu un semn lui Fleming.

Acesta se ridică cam greu din fotoliu. Pe fața smeadă, osoasă, niște tumefieri începeau să treacă dinspre albastru spre negru:

− Vi-l prezint pe Mim, noul nostru coleg și, de azi, șeful cu securitatea internă și cea a debarcărilor de pe Arca doi.

Ivan se foi în fotoliu mărunțind din buze.

Tu, Ivan, îți păstrezi portofoliul de… externe pentru care ești calificat și vreau o cooperare excelentă între voi. Îi predai corpul de voluntari pe care ai reușit să-i instruiești într-un timp atât de scurt și-i vei face o scurtă prezentare. Deja a fost la îndoctrinare  așa că nu o să ai a-i zice prea multe.

Ana. Retragi imediat pițigoii . Din câte am înțeles încă n-au zburat sunt încă în incubație. O să mergi cu Domnul Șef al Securității Interne la voi acolo la Teraformare și împreună veți stabili un nou protocol, care să țină seama de nevoile proprietarilor de drept ai acestei planete, iar apoi o punem în carantină.

Yan a trimis deja o informare detaliată pe Terra și timp de 300 de ani standard nu se va mai apropia nimeni, după care va veni o echipă de prim contact, specializată în astfel de operațiuni. Prucedeți!

Ana, un pic cam țâfnoasă, împreună cu un Ivan care făcu un semn discret încât ce-i doi gealați ascunseră armele, plecară însoțiți de arătarea de fum care imita o ființă omenească. Când ușa se închise Fleming o fixă pe Cora:

− Toate-s bune și frumoase dar, totuși, n-am priceput cum de l-ai mirosit. Ți-am citit dosarul, nu ai avut un antrenament psi, nu ești mai empatică decât media…

− Mulțumesc pentru că m-ați făcut mediocră, dar în dosarul ăla nu se spun chiar toate despre mine… Motivat! Dar D-voastră vă pot spune cu condiția ca totul să rămână aici. Sunt o Percell, dar ca să mă lămuresc ce-i cu Mim nu mi-au trebuit abilitățile genetice explicite. A fost suficient să mă uit pe niște poze.

− Ce poze? Care poze?

− Cele de la locul tragediei.

− Tot nu pricep…. Unde-s pozele alea? Întoarse spre el un monitor și privi concentrat.

− Numărați stâncile…

− Fabulos. Brava fătucă!

− Ce stânci? Yan și cu Vasile se holbau și ei la propriile monitoare.

− Mă tot gândeam la ce tactică de vânătoare poate să dezvolte un prădător atunci când vânatul este extrem de puțin și suspicios. Nici până acum n-ați reușit să capturați ierbivora aia cu care se hrănește… Ei bine, am ajuns la concluzia că și-a configurat aspectul unui fel de șarpe care se ascunde în nisip și așteaptă, așteaptă, integrându-se perfect în peisaj până când, cu vigilența slăbită, una din acele făpturi se apropie suficient. Atunci atacă violent și decisiv căci are o singură șansă, unică în supraviețuire, după care intră într-un fel de hibernare. Numărați stâncile pe care le examinau Cloud și cu Carol…

− Într-o poză anterioară, făcută de Carol sunt șapte stânci. În cele făcute după atac sunt doar șase. Excelent spirit de observație. Brava, fată! Situația cu care s-a confruntat a fost diferită, iar după ce a atacat și a reușit să ajungă la informația genetică a victimei a realizat ce posibilități noi i se deschideau în față. Prin reconfigurare moleculară a luat aspectul lui Cloud și a intrat în navă nedetectat de senzori, pe care, vorba vine, va trebui să-i îmbunătățim, și apoi, în fața unei evidențe dureroase pentru el, ca specie, a clacat.

− Nu sunt de acord că a clacat. A dovedit, atunci când a realizat pe de-antregul condiția în care se află, o conștiință superioară. Putea să facă un rău imens navei, poate chiar să preia controlul acesteia, dar a preferat dialogul, negocierea. Știa că Ivan vine cu oameni înarmați…

− Abia atunci devenise cu adevărat periculos. Vasile, ai fost inspirat să mă scoli. Acum însă avem un aliat extraordinar și sunt sigur că pe viitor evenimentele îmi vor da dreptate. Iar tu… fătucă, ai stat cam prea mult în trena psihologică a acestei ființe. Mi-e că ai făcut un coup de foudre!

Cora roși și-și frecă posteriorul de fotoliu.

− Daaa? schimbă diplomat vorba Vasile: cu biluța aia de-ai ieșit cu ea în mână… Cu aia  ce-i că nu am mai văzut așa ceva.

− Nu-i de nasul tău, balaure. Tu vezi-ți de vacile tale…. să zicem că acolo adun sufletele păcătoșilor. Vezi să n-ajungi și tu…

− Deci… Yan se ridică în picioare. Când încep să aud asemenea discuții îi semn că situația revine sub control. Daaa, înseamnă că noi ne-am cam terminat treaba pe-aici.

Vorbi în intercom:

− Geen? A terminat Pavel cu reparațiile?

− Care reparații? Asta a fost o manevră de-a lui Vasile ca să ne mai țină-n loc. Nava n’are nici pe dracu’.

Yan trimise o privire criminală către Vasile apoi grăi în microfon:

− Geen?

− Ordin!

− Angage!

Arca doi tremură o zecime de secundă apoi, grațioasă ca o libelulă, se avântă spre universul care o aștepta să-i descopere misterele.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s