Pantera neagră II

Sun la secție:

− Vasiliule?! Da, eu sunt. Trimite o operativă la grădina zoologică, avem un caz de dispariție. Da. O panteră. Cum? Nu, nu fac mișto de tine. Pe bune, mă! La-s că-ți explic eu. Da. Costi și cu Ionică. Bine. Da. I-aștept.

Promți băieții. I-am pus în temă și-am plecat. Tot drumul am simțit doi ochi în ceafă. Mă dojenesc: Pici în paranoia, colega… Virez brusc la Lulu. Crâșma goală, mă uit la ceas, abia ce-a apărut mira:

− Mai ai rachiu dintr-ăla?

Se uită spre ușă apoi la mine:

− Mai am.

− Bagă o sută.

Moșmondește pe sub tejghea și vine cu un pahar umplut regește.

− N-ai văzut nimic…

− Eu? Protestez și bag mâna după portofel.

− E din partea casei.

Bat darabana cu degetele în tăblia mesei, mi-aprind o țigară și trag cu sete.

Probleme, Dorel? se bagă vecinul Lulu.

− Eeee. O chestie încâlcită…

− În ziua de azi toate sunt încâlcite, filozofează Lulu frecând aprig un pahar.

*

Mai fac câteva drumuri și-apoi mă întorc la Grădina Zoologică.

− Zi-i!

− Șefu, Firma nu se ezistă. Am luat firul și m-am poticnit într-un MOL din București. De acolo…

− Mașina?

− Furată.

− Amprente?

− Au folosit mănuși. Am găsit ceva romboidal, dar cam șterse. Am dat în căutare cine fabrică asemenea mănuși.

− Bine Ionuț. Costi!

− Da, Sefu !

− Te duci la depozit și-mi vii cu cel mai mic și mai performant transmițător subeteric. Ne găsești la terasa de la Alvorado. Ținem o bere la rece.

− Acuși! Vine băiatul.

*

Acasă, pe alee simt o răscolire. Mă uit în stradă: nimeni. Simt, brusc nevoia de a-mi marca teritoriul așa că mă desfac la pruhab și micționez prelung în niște tufe. Apare și Fido și se lipește de piciorul meu. Îi simt tremurul prin gambă. Își ia suficient curaj și-apoi saltă și el cracul și decartează privindu-mă în ochi.

− Hai bărbate!

Markerul pus sus la ușă e rupt.

− Fido! În spate.

Temporizez. Îmi scot lent pardesiul, baleind roată. Lumină în atelier.

Mă descalț. Îmi pun papucii de casă și deschid ușa.

 

E aici, întinsă pe canapea. Chiar dacă, subliminal, mă așteptam la asta, prezența ei la mine-n casă, dezinvoltura cu care a intrat, Fido care chiar dacă   nu-i the Hound of the Baskervilles totuși nu iartă pe nimeni strein în curte, face să simt o strângere în spate. Las adrenalina să se scurgă paralel, nu-i frumos față de persoane feminine și adopt un ton glumeț:

− Ahaaaa. Musafiri!

Boticul de mânz se strâmbă caraghios și-mi răspunde într-o ciripeală peltică:

– Din cauza ta, am pierdut pariul!

*

E aici. La mine. În cel mai intim loc. Aici unde îmi permit totul?! O privesc din nou:

− Tot la curu’ gol…

În lumina rece a neonului o disec vizual:

Are cam un metru cinzeci, așa lungită cum e, și aduce destul de bine cu un om, doar că ceea ce se vor picioare sunt mai mult niște tentacule ținute laolaltă, brațele sunt fără încheieturi, iar capul e mult prelungit spre spate.

Impresia generală e favorabilă, ca atunci când vezi un animal frumos. Îți place deși nu ai putea exprima în cuvinte de ce.

Tăcerea se prelungește iar peste ochii mari și negri se lasă o pleoapă.

− Hmmm! Mă scarpin în barbă:  Ceva costisitor?

− Sunt studentă la antropologie, e bine? Facem un tur al galaxiei. Nimeni nu m-a citit până acum… doar tu. Iar face botul ăla frumos, iar tentaculele ce țin de picioare se foiesc unele de altele.

− Bine. Am priceput. Ai fost demascată. De ce nu te-ai retras? Universul te așteaptă…

− Aaaa! Nu știii!

− Pune-mă la încercare …

− Sunt niște reguli…

− Yap! Și niște cabale, nu?

− Oooo!

Se prelinge pe mine, iar boticul de vițel tânăr mă tamponează agresiv.

E caldă, e fierbinte și fremătătoare.

Mă năpădește.

Am o stare de sublim orgasm și decartez cum nu cred că am mai făcut-o vreodată. Stă, acum, deasupra mea încă vibrând, iar tentaculele înspicate îmi cuprind obrajii:

− Da. Reguli josnice…copilărești. Dar asta numai pentru că am vrut eu. Ochii tăi… Ochii tăi atunci când m-ai văzut prima oară… Privirea aia m-a pătruns până în vintre, ca tu, acum.

Las, mental, să se scurgă totul, încerc să redevin rațional, dar pot?!

Mă autoimpun:

− Țumpii! O pauzică mică, să se reîncarce acumulatorii…

− Pot să fac o baie?

− Doar un duș. Îi arăt facilitățile și-apoi mă trântesc în pat și-mi aprind o țigară.

Apare mirosind a șampon bărbătesc și se prelinge pe mine. Dau să o înhăț, dar se ferește cu abilitățile-i native. O urmăresc cu colțul ochiului, și cu un pic de spaimă: oare voi mai simți vreodată acea încleștare totală? Își pune în jurul taliei un brâu cu zeci de buzunărașe:

− Uite! Nu mai sunt în curu gol se alintă. Simte ceva și extrage dintr-un buzunărel un dispozitiv mic pe care-l examinează rapid:

− Trebuie să plec. Tovarășii mei de expediție mă așteaptă.

− Chiar așa?! Mă simt folosit și aruncat după utilizare.

Se apleacă asupra mea, iar ochii ăia mari mă scanează, încă odată, profund:

− O să te mai văd?

Mă privește cu ochii ăia mari. Are o ezitare și-apoi scoate din alt buzunăraș ceva care seamănă cu un inel. Mi-l prelinge pe degetul mic de la mâna dreaptă iar acesta se adaptează conformației și apoi capătă culoarea pielii. Aproape că nu se observă decât dacă apropii mâna în dreptul ochilor. Violeta mă scarpină cu ghearele ei translucide sub șold:

− Doar dacă ești în primejdie mare sau nu mai poți de dorul meu.

Râde gâlgâit și pleacă. Îi urmăresc siderat mersul: o translare făcută pe cele șase tentacule, atât de fină și rapidă încât pare că plutește la câțiva centimetri de podea.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s