Sorți disjuncte

Pre când mi-am cumpărat casa, din mahalaua Cotu negru, Dana avea 13 ani.

Accesul către locuințe se făcea pe o alee comună, în timp instituindu-se, lângă fântâna părăsită, un no mans land cu băncuțe și mese bătute direct în pământ, unde se punea de table și șah, de sărbători grătare cu mititei și bere, iar femeiele croșetau de foc și dezbăteau cancanurile zilei..

Dana era o puștioaică frumoasă și zvăpăiată.

Nu trecu mult timp ca să pricep că pe Dănuță o mânca între craci. Pre’ când era prin preajma mea începea să chirăie ca găina la ouat, găsea motive să se aplece după temirice arătându-mi chiloțeii pentru ca apoi să mă urmărească cu priviri perverse.

Desigur, nu am fost singurul și, în mod sigur, nu primul care a priceput asta, maică-sa dându-i brusc diverse sarcini atunci când îmi făceam apariția, spre deliciul celorlalte cumetre care-și pândeau, acerbe, bărbații.

Cestiunea devenea jenantă.

La un moment dat o aștept când iese de la școală:

− Măi Dănuța, ia zi-mi tu ce te macină? S-a făcut ca sfecla, a dat ochii peste cap, și iar a început să chirăie. Gata! o opresc. Uite care-i treaba, continui: eu sunt om însurat, cu doi copii de-o seamă tine. Da? Da!

− Dar… și lacrimi mari îi curg pe obraji.

− Măi fată, dar sunt o mulțime de băieți, am văzut câțiva, când te-am așteptat să ieși de la ore, o mândrețe.

− Da’ nu se uită la mine…

− Cum or să se uite dacă văd că locu-i ocupat? Ce crezi că asta nu se simte?

Ridică privirea spre mine. Parcă mă vede altfel, ca pe un tată, și-acu’ inima mea de bou bătrân se răscolește: Huo, dihanie! Îți făcuseși speranțe de puță tânără, nu-ți mai ajunge, îî? Ți s-a făcut de-o pușcărie, să-ți rămână femeia și copchii pă drumuri, dobitocule!

− Și crezi că o să meargă?

− Nu știu? Asta-i chimie misterioasă, dar se merită să-ncerci. Care-ar fi? Poate-i dau eu un brânci, din greșeală… Chicotește. Mă privește într-o dungă, brusc, sare de pe bancă, mă sărută pe buze și-apoi fuge.

Acum Dănuța-i  Asistent Universitar la Chimie Alimentară în Iași și zilele trecute a venit după o absență destul de mare, acasă.

Mă duc să tai un radiator de aluminiu la Costică, că are o menghină mai mare, și o văd în no mans land pe policioara femeilor, cu puiul mic în brațe:

− Măi Dana, da’ ce-o crescut, ptiu! Mă, și seamănă cu bărbac-tu’ ceva de speriat.

− Este? Se fandosește pe bancă cu pruncu-n brațe.

Ăsta din urmă nu mă scapă din priviri. Îi dau un deget pe care se încleștează cu amândouă mânuțele și începe să râdă. Râd și eu, râde și ea… stăm așa… și-o simt, o simt cum iar se scurge-n mine, lipitoare nesătulă.

− Ce-i? Privirea ei se tulbură. Acu’ copii ți-s sunt plecați la treburile lor, doamna ta e la casa din Roma…  Ești singur!

Mă uit la ea: s-a împlinit în forme rubensiene care trezesc pofte carnale, inima o ia într-un galop nebun, dar, cu un scrâșnet, pun stop: cum mi-ar fi să-mi duc în conștiință o asemenea povară? Și pentru ce? Pentru un orgasm și-o vanitate prostească de mascul la ultima bătaie a peștelui să distrug un viitor? Mă uit la puiul mic din brațele ei: nu merită asta!

− S-o sușit modificarea: acu’ tu ai bărbat și copil, femeie!

Regret, dar potecile noastre temporale au fost și vor rămâne paralele.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s