Acum e pace (II)

− De ce nu m-ai omorât?

− Ce folos? Suntem amândoi în același rahat… Nu pricepe și-i arăt spre fundul peșterii. Are un moment de stupoare apoi mandibulele se crăcănează, nările se umflă și începe să hăhăie. La început pare că râde, dar apoi translatorul își schimbă nuanța și parcă și eu simt în chirăiala pe care o scoate pe gura micuță o intonație de mare jale.

Plânge, bocește, și se dă cu capul de pământ.

− În aceleași fecale! Daaa. Dar de ce? De ce?! De ce….

Tac și-l privesc cum se liniștește.

− De ce? Saltă capul și mă privește intens: Ați venit și ne-ați făcut sclavi, iar când semenii mei și-au recâștigat libertatea ați ras planeta…

− Nu știam că sunteți ființe inteligente… credeam că sunteți animale.

− Și la voi animalele sunt sclavi?

− Nu… acum sunt ocrotite, în spații speciale… adică…

− Adică tot sclavi. Ce fel de ființe sunteți? Preferați să-i țineți pe cei altfel decât voi închiși, sau mai rău, la mila voastră, să-i puneți să vă facă treburile pe care ar trebui să le faceți voi… și unde-i mândria lucrului bine făcut? Ce plăcere e să te lauzi cu ceva făcut de altul? Cum vă suportați?

− Iaca ne suportăm. Ia vezi… nu ți-am salvat viața pentru ca să mă supui la un rechizitoriu. Ce… voi n-ați călcat peste cadavre până să ajungeți ce ați ajuns? Nu a trebuit să vă apărați de dușmani? Să ucideți pentru viața voastră și a copiilor voștri chiar și atunci când scopul s-a pierdut, când totul devine o rutină, așa ca războiul ăsta pe care-l purtăm de douăzeci de ani în care am ajuns să ne aruncăm copiii unul împotriva altuia, stupid, la moarte?

Se clatină pe picioare, înțeleg că ăsta e un semn de adâncă meditație:

− Noi nu mai avem animale. Nici măcar în spații speciale. Dar asta a fost demult. Atât de demult… Erau un obstacol în calea progresului.

E clar că accesează, cumva, niște informații și devin alert, dar revine:

− Ai dreptate. Am dat dovadă de ipocrizie.

Face o plecăciune complicată cu capul aplecat și înclinat pe o parte astfel  încât expune partea moale, vulnerabilă, dintre ceafă și gât, altfel protejată de chitina spinării. Șoptește:

− M-ai salvat de la moarte, indiferent ce a cauzat-o. Din acest moment tu ești fratele meu de sânge. Îți sunt dator cu viața mea și nu voi precupeți nimic pentru a o apăra pe a ta. Primește.

Inima meu de soldat, condiționat prin toate mijloacele unui sistem fără de greș, dar care nu mi-a răpit încă sufletul, se burzuluiește:

− Sunt ostaș, nu criminal sadic. Oricine ar fi făcut la fel.

− Oricine? Se ridică, iar capul lui ajunge la înălțimea ochilor mei. Mă focalizează intens.

− Poate chiar nu… oricine, dar noi nu suntem chiar așa… Dar… Din cei pe care îi cunosc eu: oricine!

− Primești să fim frați de sânge? Scuză-mă că nu am găsit altă expresie… vocabularul este limitat. Primești?

Mă fâstâcesc. Parcă aievea o văd pe Dana când mi-a prins palmele în ale ei și am început să ne rotim: Vreau să fii prietenul meu. Prietenul meu pentru totdeauna. Primești?

− Primesc! Și o căldură sufletească mă cuprinde, mă strivește. O lacrimă se încăpățânează și alunecă pe obraz.

O atinge cu lăbuța și ea i se prelinge pe brațul cu peri scurți.

Se înclină. De astă dată altfel, pe o parte și cu privirea la mine:

− Atunci… Vom pleca de aici.

− Unde să plecăm? Afară-i moartea…

− Aveai dreptate. Și strămoșii mei au luptat pentru a ajunge ceea ce suntem. Dar am  ascuns convenabil acest lucru. Câtă ipocrizie! Ne consideram cei mai înțelepți și mai drepți dintre toate ființele. Și iată… iată cum se arată adevărul: Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare…

− Ce vrei să spui? Simt ceva, la limita subconștientului.

− Da. Ai fost luat în colimator încă de acum echivalentul a doi ani pământești. Abilitatea ta… Arta ta în ale războiului te-au impus în ochii analiștilor noștri și nu am priceput nici până acum de ce ai rămas doar pilot de desant. Dar, din acel moment, ai devenit un trofeu. Mă duce gândul la steluțele de pe carlinga mea… 24 la număr. Frica coechipierilor când auzeau că ieșim în formație, mereu vânați, toți morți, morți, eu privit ca un strigoi, mutat de colo-colo pentru a ajunge să fac recunoaștere de unul singur, nimeni nemaivoind a mă însoți…

Omniul mă privește gânditor:

− N-am înțeles. Ți s-au dat nave din ce în ce mai proaste, cu armament mai redus cantitativ și calitativ și, totuși, ai continuat să câștigi, paradoxal, în fața unor piloți din ce în ce mai calificați și dispunând de cele mai sofisticate navete pe care le-am produs. În sistemul nostru de caste, învingătorul se ridică cu o treaptă. Ai pășit, cu brio, toate treptele și acum ești o legendă căci, se pleacă din nou în acel stil inconfundabil, în fața ta se înclină cu umilință, fratele tău de sânge, Prințul Moștenitor al Imperiului Omnilor, ultimul din scara ierarhică pe care l-ai învins și căruia, mai presus de orice, i-ai cruțat și salvat viața.

Mă înfrânez cu greu. Mi-aduc aminte privirea bunicului: Mergi, copile! Urmează-ți destinul și să te ridici la înălțimea străbunilor. Îți vor îndruma pașii oriunde vei fi. Și nu uita că ești sânge de dac, întemeietorii lumii.

Aud zgomote. Mă crispez.

− Nu-ți fie teamă.

Spuma cu care am izolat peștera se prăbușește cu zgomot și un tunel metalic iluminat din belșug de deschide. Zeci de omnii înarmați stau aliniați de o parte și de alta.

− Deci prizonier… Doar te-ai jucat cu mine…

− Nici gând. Nimeni nu putea să interfereze în lupta noastră. Din contra. Asta este o gardă de onoare: pentru doi frați de sânge.

− Voi fi declarat trădător! Mai bine moartea! Aici! Acum!

− Am ordonat încetarea focului pe toate fronturile. Imaginile luptei noastre au fost trimise pe Terra împreună cu o cerere de armistițiu. Se pare că și la voi există o legendă în care sunt aleși cei mai buni pentru o luptă care să salveze cele două popoare.

− Da…

− Terra a trimis o solie de împăciuire, iar noi am acceptat, regretele sincere pentru toate câte s-au petrecut trecându-se ca jertfe, de ambele părți, care acum să unească neamurile noastre.

Mă ia de mână :

−  Vino, frate!

Este pace!

 

***

Reclame

2 gânduri despre „Acum e pace (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s