Acum e pace (I)

− Te-ai bolânzit de tot!

Replica, seacă, pică pre când mă chinuiam să deschid o cutie de supraviețuire cu cioata cuțitului meu de parașutist. Mă uit la el, verific încă odată setările translatorului:

− Ce vorbă-i asta?

− Mi-ai scuipat-o în față pe când ne băteam a doua oară. Am zis că se potrivește cu ce faci. Hăhăie gros și pufăie pe nările supradimensionate.

 

Eram deja în vrie când una din rachetele omniului mi-a lovit ampenajul . Am încercat să compensez, dar deja simțeam cum se apropie moartea.

Când ești pilot, ești condiționat psihologic. Plasă de salvare pentru o conștiință care are doar două soluții: învinge, sau mori.

Acum, observam tonoul în scurt pe care vrăjmașul meu îl făcea. Știam că nu mai are nimic, risipise tot, la fel cum făcusem și eu. Eram de același calibru. Făcusem tot ce se putea. Acum venea hotărât, spre mine, cu decizia implacabilă a speciei sale: dinte pentru dinte. Pentru ei nu există repliere strategică. Dacă nu învingeau mureau într-un atac kamikaze. Nu știu cine a venit cu acestă expresie, dar să fiu al naibii, e perfectă.

Stabilizatorul meu parametric nu făcea față. Normal dacă mă gândesc că mă dădeam de-a rostogolul fără noimă… 10000 de metri. Nu-l mai văd: O fi având necazuri cu direcția. L-am ciuruit bine la ultima trecere…

Vise. Una din camere îl fixează la ora 17… Trag de ultimul eleron rămas funcțional… nik! Vine peste mine. Aștept să-i văd mutra în scanerul de aproape. Iată: ochii fațetați… sunt sigur că ne uităm ochi în ochi, radarul de impact: 30, 15, 5, 3, Eject!

Sunt scuipat cu capul în jos. Asta a fost dură. Mi-e greață. Deasupra, o explozie semnează sfârșitul celor două navete. Mii de bombe neutrinice! Îl văd coborând: Acu’ să te văd, bărbate… de nebun nu scapi cu una cu două.

Cad urât, într-o rână, și nu-mi mai simt brațul drept.

 

Râde crăcănându-se pe cele patru picioare sub formă de pistoane hidraulice, ceea ce, până la o limită, chiar sunt, pufăind pe nările cu supape care-i trădează originea acvatică.

Eu am aterizat la sud, capsula de supraviețuire la nord.

El, la nord… iar ranița lui a aterizat la vreo 10 kilometri de mine.

Ridicol, nu?!

Desigur!

Am recuperat ranița lui din trei salturi. Mi-am băgat nasul: nik ce m-ar putea interesa. Știam, dar… așa, de amorul artei.

Îl văd venind în salturi largi, scot Mouserul.

 

Au trecut 7 ore și nu a revenit.

Ultimele două confruntări au fost extrem de violente. După ce ne-am risipit muniția în degajări disperate, m-a atacat corp la corp.

Agilitatea nativă a unui strămoș de scarabeu versus costumul meu robotizat. Cuțitul de parașutist din oțel călit cu crom s-a rupt între două plăci din costumul lui.

Și totuși s-a retras…

Șapte ore e mult. Mă duc să-l caut. Fac salturi largi scanând teritoriul nefericitului de planetoid, părtaș la atâtea dispute. Sterile. O frontieră psihologică la care nici una dintre părți nu voia să renunțe. Groapa atâtor colegi de-ai mei și a câtor de-ai lor. O încrâncenare vădit schizofrenică pe care o recunosc, dar căreia nu pot să-i opun decât loialitatea mea de soldat.

Văd ceva la ora trei. E el. Mă apropii precaut, deși le este necunoscută prefăcătoria. Atacă deschis și fără vicleșuguri.

E răsturnat pe-o parte. Costumul a fost străpuns de una din loviturile mele de cuțit, la o îmbinare slabă, iar atmosfera otrăvită a asteroidului a pătruns în interior. Mă privește cu ochii lui sclipind în mii de fațete și înclină greoi capul.

Simt o sfâșiere. Una e să omori pe cineva în luptă, în valul de adrenalină care-ți comandă să iei o viață înainte de a-ți fi luată a ta, și cu totul altceva e să stingi lumina ochilor care te privesc.

Îi împing capul într-o parte, măcar să nu văd privirea aia… și realizez că nu am cu ce-l omorî. Doar să-l strâng de gât. Mi-aduc aminte de profesorul de istorie care ne povestea despre extraordinara descoperire de acum 200 de ani, de proful de sociologie care încerca să justifice folosirea omnilor pe post de sclavi, de anunțul  dramatic cum că una din stațiile de cercetare a fost distrusă în mod neprovocat de alieni dezlănțuiți. De ofensiva în care am distrus complet planeta, am șters-o din univers și mai apoi de uriașa flotă  care a venit să-și răzbune cetățenii.

De cum era cât pe-aci să pierdem Terra, la uriașul efort de război, la propagandă, la mine luat cu caș la gură și aruncat într-o navetă de intervenție, pentru abilități psihomotorii…

Cârpăcesc spărtura din costum. Omniul protestează cu ultime puteri, dar descopăr o inserție și-i bag o doză de neambutal cât să adoarmă un elefant.

 

Au trecut trei zile. Am descoperit o peșteră. Am cărat totul acolo. Inclusiv omniul. Am etanșat intrarea cu spumă și am creat o atmosferă. Mă extrag din costum și inspir adânc: Până aici, încă-i bine. Ronțăi un baton de ciocolată și simt că mă taie la reazem. Mă duc cât mai adânc, în capătul peșterii, și-apoi încerc s-acopăr precum pisica. Asta e, ronțăi și revin la intrare tot amușinând vinovat. Mă uit la omniul, n-ar fi rău să-l scot și pe el din costum. Accesez baza de date. Găsesc ceva și încep să trag de toate alea, cu un bolovan pregătit la îndemână: Care mișcă… nu mai mișcă!

Îl extrag, cu greu, dintr-un costum complicat, dar potrivit pentru conformația lui.

N-am mai văzut un omniul decât în filme: E scund, cam până la buricul meu și are forma unui crab corcit cu un cărăbuș, cu o cocoașă chitinoasă în culori de un grena stins și lucios, stă pe patru picioare care arată ca pistoanele hidraulice de la un excavator și are un cap retractil cu doi ochi centrali, o pleiadă de ochi multipli și două antene segmentate. Acum capul atârnă pleoștit în pliurile unui burduf chitinos, cu antenele lipite de scăfârlie și principalii ochi închiși.

Lăbuțele din față sunt încrucișate între niște mandibule de o finețe nemaipomenită.

Chitinele de pe cei doi ochi tremură… Apuc bolovanul.

Ochii i se întredeschid. După o ușoară ceață a privirii, mă focalizează, evident prin mișcarea telescopică a lor și.. când să-i pocnesc chiatra-n cap, pică pe o parte cu picioarele strânse pe abdomen și capul retras în carcasa chitinoasă. O face pe mortul…

Aștept ce aștept și, când văd că vrea să-mi pună la încercare răbdarea, mai ales că chetroiul era greu și cam începusem să-l simt în mână, îi vorbesc în translator:

− Nu te mai preface. Mai bine saltă pe ăi patru craci și hai de mănâncă ceva… bea apă… sau ce naiba beți voi… zaci de patru zile.

Crăcănează lent un ochi, cel de pe partea mea, și acu’ că-l observ cu îndârjire, văd că și ceilalți, ca de albină, par a-și schimba nuanța. Se așează pe labele din spate și ridică fruntea. Antenele se depliază și încep să baleieze mediul înconjurător:

− Ai creat un microclimat… Se ridică și explorează peștera, are o ezitare când dă peste dejecțiile mele, dar continuă explorarea. Verifică trăinicia dopului pus de mine, apoi se repede la ranița de supraviețuire.

Pun, din nou, mâna pe piatră. Scoate doar un recipient pe care-l cuprinde cu brațele și mandibulele.

Bea îndelung:

− Huo! Mai încet! Nu se știe cât vom zăcea pe aici.

Ochii îi sclipesc, dar înțelege. Mai caută în rucsac și ia ceva ce presupun că e o hrană compactă. Privesc siderat acțiunea mandibulelor care mărunțesc, complicat, calupul și-l introduc delicat, într-o gură minusculă.

− …Și cu mâncarea la fel…

Mă chinui și eu să deschid o conservă luată din ranița de supraviețuire.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s