Pioneze

 Ce ți-e și cu memoria asta, dom’le. Scoate-așa, precum magicianul iepurele, câte-o chestie de ziceai că-i fumată de mult, de rămâi interzis. Mă grăbesc să-i dau o formă fizică, căci știm noi: doar ce scoate un pic capul, trage o gură de aer și-apoi se afundă, din nou, prin abisale gropi Mariane.

Dintr-a cincea și până-ntr-a opta am avut un profesor de-i zicea Cliza. Ce vă sugerează cuvântul ăsta? Pe mine mereu m-a dus cu gândul  la șanțuri înnoroiate și pline cu rahați de câine… Era ’nalt și slab, îmbrăcat cu costume în carouri de culori dubioase și mereu prea mici. Mai era și miop, o miopie avansată, căci purta pe ochi niște lentile de telescop prin care i se zăreau niște ochi mici care parcă te priveau din fundul capului, de stăteai mereu cu spaima că o să-i alunece pe ceafă, și o voce de contratenor care, atunci când avea câte-o disperare lua accente de mezzosoprană. Profu’ ăsta de franceză apărea vijelios, arunca cu catalogul din ușă și nu rata niciodată catedra apoi se trântea în fotoliu, sălta bețele de picioare și le depunea încălecate pe un colț al ei, de i se vedeau șosetele, mereu albe și floacele negre de pe țurloaie. Scana apoi, cu telescoapele, clasa și pronunța pițigăiat:

−Comment ça va?

Avea idei puține, dar fixe.  Una era pretenția de a se vorbi doar în franceză la ora lui, iar alta, boala vocabularelor care trebuiau să fie actualizate la fiecare lecție verificarea făcându-se la început de oră, pedeapsa pentru ambele situații fiind că trebuia să stai toată ora în picioare, la colțul clasei, cu fața la perete.

De mult i-o coceam, dar nu știam cum să fac să mă răzbun, pe mine, campion de stat la colț, dar și pe alți colegi ghinioniști. Asta până ce nu a adus maică-mea, nu se știe de unde, o cutie cu pioneze. Dar nu dintr-alea ștanțate în tablă, ci chinezești, cu buton curbat, frumos colorat și ac gros, lung, bine ascuțit la capăt.

În pauza dinaintea orei de franceză tot îmi făceam de treabă pe lângă catedră… Când am văzut că nimeni nu-mi oferă vreo atenție am făcut rapid, cu lama, o tăietură mică în pielea sintetică de pe tăblia fotoliului și am plantat o pioneză, artistic, de nu i se vedea decât un pic din vârf.

Parcă-l văd. Intră ca un uragan cu mâna pe clanță și ochii spre clasă gen cine nu-i în bancă trece la colț…

Aruncă catalogul și se sfârșește în fotoliu.

− Comm…

Holbează ochii care acum arătau aproape de dimensiunea lor normală, scoate o acută care mai că era să spargă geamurile și sare în picioare frecâdu-se la bucile subnutrite:

− Aaaa! Merde!!! Fils de pute oubliés par des fossés… Aaaa! T’étrangler avec ma main… Care-i porcul, nesimțitul… o dă pe românește, privindu-ne cumplit, iar eu nu pot să mă abțin:

− Ai vorbit pe românește! Treci la colț, treci la colț!

 

***

Reclame

Un gând despre „Pioneze

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s