Soarta incertă a unei mâțe

Ca să nu o iau de la ’48 încoa, actualmente mai am doar un motan, pe Pitzu, Mitzu, frate-su, mai noncombat de felul lui, preferând tihna unui domiciliu de bloc, doar cu mici excapade, neprimejdioase, pe înserat. Îl admir!

Deși frați gemeni, Mitzu și cu Pitzu diferă radical, atât din punct de vedere estetic cât și în comportament. Dacă Mitzu este un pacifist introvertit, Pitzu este un coleric sanguin, spaima motanilor din cartier, dar are și el, ca orice ființă, o slăbiciune: îi plac tricolorele.

Prima aventură s-a sfârșit tragic, vezi „Tricolor” din 16 mai 2018 , dar cu optimismul tinereții, Pitzu, cumva mai interiorizat, după ce a făcut măcel în cartier, de n-am mai văzut motani vre-un an de zile, mi-a venit la ușa din spate cu un specimen nou. O tricoloră mortală, dar proastă ca noaptea (și blondele ar invidia-o).

Se pare că motanul meu a tras învățăminte din experiențele anterioare și și-a tras o muiere frumoasă, lăptoasă și devreme-acasă, dar la mine nu s-a gândit.

Nu știu din ce budoar a răpit-o, o mică prințesă de simte bobul de mazăre prin enșpe saltele de puf, simandicoasă și alintată.

Mâțele lui Costică, mai neortodoxe, o pândeau și-i luau mâncarea din gură, asta dacă nu făcea ea însăși acte de caritate, ducând câte un gât de pasăre la una din mâțele cu burta la gură, reapărând apoi scrijelind tocul ușii și explicitându-mi candid că i-e foame. În timp, am găsit metode strategice ca să o pot alimenta fără a o scăpa în casă, căci o mâță, odată intrată în casă și-o face domeniu personal și ți-ai futut norocu’!

Ce nu face omu’ pentru motanul lui, și pentru nevastă-sa…

Inevitabil, Prințesa a rămas grea. Situația devenea complicată, dar atât eu, cât și Costică, marcați încă de tragedia cu Tricolor, ne-am abținut. La un moment dat a dispărut și amândoi, și eu și Costică, tot amușinam să vedem pe unde are de gând să nască.

Era vară, cald, stăteam cu toate ușile deschise și-am somn iepuresc. Undeva se auzea o tânguire de moarte. M-am săltat în capul oaselor cu părul măciucă: la ușa de la intrare era Prințesa, sau ce mai rămăsese din ea. Târa în urma ei un cheag de sânge în care se puteau întrezări niște avortoni diformi și se uita la mine cu o privire plină de suferință și umilire. Am luat-o în baie, am aprins toate spot-urile și-am privit. Ce puteam face… Am apucat materia aceea, care deja începuse să miroasă, și am tras. Prințesa nu a zis nimic, dar i-au dat lacrimile. Cu un pufăit de gaze interstațiale, placenta a ieșit și am pus-o într-o pungă. Prințesa s-a liniștit, eu am făcut repede, la două noaptea, un ceai de mușețel, am spălat-o atent și i-am dat și ei să bea, în silă, cu o seringă. Sfârșită, a adormit în ligheanul cu boarfe murdare, pe tricoul meu cu „Dont worry, be happy” la care țineam și pe care apoi a trebuit să-l arunc. Apoi am adormit și eu.

Dimineață am avut surpriza vieții mele. Din lighean Prințesa mă privea radioasă, iar bine ascuns în blănița ei, un boț de suflet tot împingea cu botul în căutarea unei țâțe. Desigur, tot o tricoloră.

Imense resurse are viața, iar cu un pic de ajutor, ea depășește și obstacole altfel insurmontabile.

Acum, ce să zic, toți facem greșeli, mai mici, sau mai mari, funcție de repercusiuni. Deși știam, căci nu eram la prima mâță care-mi făta, am lăsat ușa întredeschisă… Când m-am întors din oraș, de unde cumpărasem și lapte special pentru lăuze (un teanc de bani!!!), am găsit coșul de rufe gol: nu tu mâță, nu tu pui, doar Pitzu care dădea ture și mă privea cu subînțeles: De data asta nu se va mai întâmpla…

Și-uite-așa, puiul a crescut sălbatec, ascuns printre vechiturile din spatele casei, iar când mi la adus, la prezentare, era slab și puchinos, cu o conjunctivită de la curentul în care stătuse în gang și abia ținându-se pe picioare.

A fost norocul meu, și al ei, căci, printr-un artificiu genetic, tricolorii sunt numai fete. Aveam unguent pentru conjunctivită, i-am dat, aproape riscant, un sfert de pastilă pentru paraziți intestinali, am deparazitat-o extern și-am alimentat-o în silă cu laptele de lăuză, care avea alte destinații, dar animalul era sălbatec, când s-a întremat a trebuit să-i redau libertatea și apoi a dispărut aproape jumătate de an.

Sălbateca a revenit adusă de maică-sa, sau de taică-su, nu-s prea în clar, oricum au apărut toți trei într-o dimineață, maică-sa atârnându-se cu ghearele de plasa de țânțari, Pitzu făcându-se colac și privindu-mă interiorizat, iar ea, Sălbateca, stând la o distanță respectabilă și fără a comunica nimic din privire.

„Hopa!” mă pronunț și deschid ușa de la frigider, ceea ce produce o oarece tensiune printre spectatori. Sălbatica face un pas în spate și cată cu privirea trasee propice unei evadări, eu arunc în direcția ei un gât de pui, Pitzu, în virtutea inerției, întinde o labă plină de gheare, dar intuind traiectoria, o retrage prompt. Gâtul pică chiar în fața Sălbatecii care face un salt acrobatic, scuipă vârtos și-apoi, văzând niște boturi de mâțe streine care se ițeau de după gard, înfulecă gâtul și dispare.

Cam așa s-au desfășurat acțiunile, cu mici variații (mâțele streine n-au mai avut nici o șansă), din toamna trecută, până mai deunezi.

Prințesa nu mai poate avea copii și-i tolerează lui Pitzu toate aventurile galante ca o Doamnă ce este, iar căsnicia lor este la fel de solidă, venind împreună, cu cozile îmbârligate, la orele de masă, Sălbateca îi urmează, suspicioasă, atentă, dar nu la fel ca la început, tolerându-mi prezența până la aproape jumătate de metru și dând semne că mă recunoaște.

Costică mă tot presează că are o babă care vrea o mâță care să-i îndulcească bătrânețile, iar eu ridic din umeri: dac-o prinzi, e-a ta!

Acum… viața își urmează cursul. Pe-afară, prin nopți de lună pline, s-au auzit atât cântece de dragoste cât și strigăte de luptă. În liniștea ce le-a urmat se mai puteau auzi micile țipete de surpriză ale fecioarelor dezvirginate.

Nici Sălbateca, așa sălbatecă cum este, nu a scăpat ruthului. A apărut bine smotrocită însoțită de o Prințesă blazată și un Pitzu plin de zgaibe noi, dar cu o privire triumfătoare. Bănuiala unui incest a început să se conture din ce în ce mai profund în conștiința mea și a înclinat balanța: dacă Costică o vrea, dacă o duce către un trai mai bun… de ce nu!

După amiază am legat o ață de mătase de un gât de pasăre și, la ora de masă, i-am tot amăgit în interiorul holului din spate, pe Pitzu și pe nevastă-sa, care s-au minunat de o asemenea boierie. Am aruncat și gâtul spre Sălbatecă și-apoi am tras de ață. A sărit să prindă carnea fără a realiza că a intrat în hol. S-a dezmeticit, dar eu am fost mai iute, am închis ușa. Câtă vreme, derutată, se rotea spre o nouă scăpare, m-am retras și eu, și am închis, în urma mea, cealaltă ușă, dinspre bucătărie.

Sălbateca era captivă.

Costică și-a pus șorțul, masca și mănușile de sudură și, în câteva minute, holul meu arăta ca un câmp de bătălie de la Verdun. Imaginați-vă trei mâțe isterice atunci când Godzilla le intră în cameră.

Finalmente a reușit să o bage într-un sac de rafie pe Sălbatecă, nu înainte de a fi mușcat și zgâriat prin toate părțile neprotejate, ș-au fost destule…!!!

Afară se întunecă brusc, și-ncepe să plouă greu, cu stropi mari care plescăiesc pe tablă într-un tam-tam disonant, iar eu  încep să adun de prin lucrurile  aruncate vaiște: din coșul cu rufe murdare mă privesc patru ochișori în care citesc o spaimă, dar și-o resemnare ancestrală.

Afară plouă de rupe, un vârtej pare că vrea să-mi smulgă tabla de pe casă. Mă duc în bucătărie. Mi-aprind o țigară, beau un pahar de vin, și-apoi rămân cu privirea pironită în nowhere.

***