Locul

Brin e un orășel tipic săsesc, rămas în părăginire după emigrarea în masă a etnicilor germani, pe care un entuziast dezvoltator imobiliar l-a renovat din temelii și l-a transformat într-o superbă destinație turistică.

Vin aici primăvara pentru a-mi ostoi astenia rebelă ce mă transformă într-un handicapat, sau, mai nou, o persoană cu nevoi speciale. Eram singurul client al pensiunii, înconjurat de o atenție discretă, dar atentă, pentru că lăsasem patroanei și biletul medical unde se vorbea, printre altele, și de tendințe suicidale. Acum stăteam pe terasă, cu un mic dejun copios pe masă, și priveam spre pădurea de pini ce se ridica pe versantul estic al muntelui. Fusese frig azi noapte.  Căzuse bruma. Și acum era rece, îmi simțeam nasul înghețat, dar mi-am tras fesul mai pe urechi și m-am zgribulit în pufoaică pentru că nu se făcea să scapi o asemenea priveliște. Ceața groasă, care se lăsase în vale, se ridica agale, parcă împinsă de la spate de lumina groasă, roșie, ce se prăvălea peste munte. Brusc, razele svăpăiară în lungi lasere multicolore sfârtecând fără de milă ceața, care se refugie strategic în hăurile dintre munți, iar eu îmi ridicai capul spre soare spre ai primi ofranda luminoasă pe obrazul încă crestat de coșmarurile perinei mele de noapte.

Și inima simți schimbarea, iar svâcnetul sângelui în vine mă readuse pe acest pământ.

Și totuși ceva se întâmplase. Sau nu se întâmplase…

− Înnebunești de tot, frate… îmi șoptesc și duc cana cu lapte la gură.

Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, iar părul atârnă moale, catifelat, și ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb, și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate care, sub privirea mea, se strâng ușor, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade spulberând tencuieli. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, greoi. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește, simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearceaful, mototolit la picioare, iar eu tremur.

 

Nu mai sunt singur pe terasă. La privirea mea întrebătoare tânărul picol îmi șoptește:

− Este domnișoara Ha Linh, translatorul domnului Președinte. A scăpat ca printr-un miracol dintr-un accident de mașină în care au murit toți ceilalți.

A tunat și ne-a adunat…

Nu pot să ajung la masa mea din colțul estic al terasei fără trece pe lângă ea. Nici nu pot să-l pun pe picol să mute totul la altă masă. Ezit, penibil, și mă strecor printre scaune și mese, cu un picol aproape speriat, pregătit să mă facă pachet dacă o iau razna și adăst, într-un final, în scaunul meu.

Mâinile îmi tremură, nu sunt cu spatele la ea, îi ofer doar umărul drept deci poate să-mi vadă profilul, întorc capul și, iar, din nou senzația aceea.

Am văzut ceva ce nu e normal.

Privesc în vale încercând să discern de unde vine senzația aceea că sunt urmărit cu discreție, dar arsura, mai brutală, a unei priviri în ceafă mă face să mă întorc brusc: chinezoaica tresare și-și coboară privirea.

− Și eu am văzut, ciripește.

− Ce ai văzut? holbez ochii nevenindu-mi a crede că a simțit și ea acea atingere diafană a unei minți care mă examina de-acolo, de undeva, din pădurea de pini.

− Am văzut un bărbat singur, continuă curajoasă, iar eu răsuflu cumva ușurat: Fiecare cu ce-l doare, fătuca-i călduri, explicabil după o traumă majoră atunci când animalul din tine realizează că e doar trecător prin astă lume, iar  instinctul de procreare devine prioritar.

O privesc mai îndeaproape și o estimez cam la pe la douăzeci și cinci de ani, o aparență fragilă, dar înșelătoare căci pumnii mici au metacarpienele bine bătucite, fătuca a practicat artele marțiale la greu. Aparența de fragilitate este accentuată de ușoara discrepanță dintre trupul mic, cu umeri și șolduri înguste și capul, un pic prea mare, mai ales că-și poartă părul negru legat la spate, expunând o frunte largă și bombată deasupra unor ochi mari și negri, atent conturați sub niște sprâncene pensată până ce-au rămas doar două dungi incerte și un năsuc cârndar se poate datorata și culorii tenului ce amintește cu al lutului nears pe care niște buze ușor răsfrânte, nespus de senzuale, contrastează violent prin roșul lucios al unui ruj cu gel.

− Îmi oferi o terapie prin sex?

− Cine a vorbit despre sex?

Râde, iar ochii i se transformă în două dungi incerte.

− Putem să fim prieteni… și ochii ei se deschid brusc, țintuindu-mă.

− Voi fi un prieten incomod.

− Nu contează, singură, am să înnebunesc aici în mod sigur. Măcar să am un martor…

N-am amintiri despre cum am ajuns în camera ei, în patul ei…

E lustruită, n-am văzut până acum așa ceva. Pielea ei e lucioasă, dar caldă, plăcută la pipăit, buzele ei sunt moi, dar limba îi e agresivă, și eu sunt agresiv și mă sfârșesc în ea gâfâind:

− Gata, că mi-or sărit toate depresiile din cap.

Stăm lipiți unul de altul fără a zice nici un cuvânt. Îi caut mâna și ne împreunăm degetele:

− Știi?

− Ce?

− Am văzut ceva…

− Uită!

− De ce să uit?

− Pentru că ai vorbit la trecut.

− Dar e acolo!

− Ce?

− Nu știu.

− Ce face?

− Nu face nimic, asta-i ce mă înnebunește, că toate se mișcă, dar e nemișcat, acolo… stă pitit, camuflat… dar eu l-am văzut. E acolo!

(va continua)

ULTIMA ȘTIRE DIN MAHALA- OCHII LUI DOBRIN

Ieri l-au îngropat pe Ochii lui Dobrin.

Ca actor pe scena vieții a avut o existență relativ anostă punctată doar de clasicele chefuri urmate de scandaluri.

Ultimul act a fost însă remarcabil.

Încă de când m-am mutat în cartier și am văzut treptele abrupte pe care se coțăpănește, zilnic, vecinul meu de două case, Zaldea, mi-am zis că cineva-și va rupe gâtul pe ele. Și-am o gură pocită…

După un chef de-sta de sâmbătă până duminică, căci de când i-au murit părinții Zaldea o duce din zaiafet în zaiafet, ochii lui Dobrin s-a parașutat în cap de la trei metri și, cu țeasta terci, este recuzat de doftorii din Bârlad fiind expediat cu elicopterul SMURD la Ieși.

Eu nu pricep ce atâta tevatură pen’ că tot poporu’ știe că transferuri d-aste’ sunt urmate sută-n sută de achiziționarea copârșeului și discuții de taină cu popa mahalalei, da’ de… să mânce și ăștia de prin capitalele regionale o bucată de pâine, nu?

Bașca că, cine din mahala se poate lăuda că s-a plimbat cu elicopterul?!

Nu se pune că în timpul transportului juma’ de creier i s-a scurs pe targă, noblesse oblige.

Cum ușile pe la spitalele din Iași nu se deschid cu elicopterul ci cu capul, după o așteptare politicoasă de 24 de ore în speranța vreunei sponsorizări familiale s-a pus diagnosticul: Bârr cu el afară că ocupă patu’ degeaba.

– Și unde-l duc don’ doctor? Pe hol sau direct la morgă?

Când au venit neamurile, tocmai terminau de cusut. Ce contează că era lovit doar la cap. A venit unu’ s-a chitit prin lăutru’ doar, doar o găsi ceva folositor, da’ n-a găsit decât ciroză, cancer de colon și-un TBC vechi… aproape expirat:

– Închide-l repede să nu-l scăpăm prin spital că rămânem fără pacienți !!!

Când să-l ia, neamurile au fost dirijate către casierie: diferență față de pachetul medical standard. Frate-su a amenințat că-l lasă acolo să se spele cu el pe cap. S-a negociat la sânge, cu mortu’ pe masă, detaliile de finalizare ale contractului fiind confidențiale. Ce a transpirat către presă ( s-a auzit de afară), au fost doar hohotele de râs când s-a cerut din nou elicopterul.  S-au întors cu un TV antediluvian cu care se cară, în mod curent, deșeurile medicale.

Pentru două zile în capela bisericii și o slujbă de juma’ de oră, popa a cerut o mie de lei.

Mai bine-l duceau la Hilton. Era mai ieftin și au și SPA inclus.

***

Abramburica se vrea prima la incompetență

Ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, a încercat, astăzi, să îi dea replica în Parlament unui reprezentant al opoziției, însă răspunsul său amintește de enunțurile celebrelor personaje din opera lui Ion Luca Caragiale. „Cât despre incompetență, domnule rector, vă provoc la o competiție, cu orice evaluator din afară! Faceți acest lucru, eu accept această provocare!”, a spus Andronescu, de la tribuna Camerei Deputaților. Destinatarul replicii sale a fost Marilen Pirtea, deputat PNL și rector al Universității de Vest din Timișoara. Acesta criticase lipsa de competență a ministrului. Ecaterina Andronescu a fost prezentă în Parlament cu ocazia unei dezbateri politice la solicitarea PNL, cu tema „Stopați schimbările dăunătoare din învățământul românesc”. 

min. 52.00.

Conform     Educatie Privata.

ULTIMA ȘTIRE DIN MAHALA – ȘLUG DE VITĂ

Mă găsesc cu un vecin:

− Noroc!

− Să trăieşti, vecine, da’ te văd cam îngândurat!?

− E, coane Mihail, nu mai ştiu ce să fac cu Leu, dihania mea de câine.

− Păi, cum aşa?

− Păi, aşa, că sare pe toţi de intră-n curte.

− Bun, zic, da’ nu asta-i datoria câinelui? Să apere ograda?

− Da, da’ a meu sare pă’ ei şi-i coțăie de nu se văd…, nu spui ce-am păţit cu puştiul ăla , de verifică contoarele.

− ?

− Leu a sărit gardu’ l-a prins la cotitură, şi dăi, şi dăi,… abia i-am despărţit. S-a prostit, ce mai!

Mă uit la Grigore, îi râde mustaţa.

− Da’ ce-i dai de mâncare?

− Păi, slug de vită, de la abator…

− Cred că-i de tăuraş, măi Grig! D’aia face-aşa! Uite, a mei e deştepţi, dacă nu trag yala, se ridică, dă cu laba, şi mă trezesc cu ei în casă… numa’ să vorbească nu pot, chestie cu slugu’…

− Da’ tu ce le dai de mâncare?

− Capuri de pui, coane… Îţi dai seama? La câţi neuroni au halit, până acu’ ?! Au I.Q.-ul dă’ peste 110! Îţi dau clasă!

***

L’art du statuaire

De dimineață găsesc pe biroul meu din redacție un bilețel care mă îndemna misterios: dacă nu vrei să scapi o chestie babană să fii pe la unșpici la hotelul de pe strada Colțea, colț cu Avramesei.

Eram primul matinal căci încă mai păstrez obiceiul de a veni odată cu tipografii să-i mai ajut și să le fur din meserie. Și-apoi, în liniștea aceea a dimineții, dar care prevede tumultul zilei pe cale de a izbucni, ideile vin parcă singure de ne unde și se aștern lesnicios pe coala albă de hârtie. Asta era la Gazetă de unde am fost alungat de patron în orășelul ăsta de provincie. Și asta până ce se mai liniștesc apele în capitală ca urmare a ultimului meu articol și nu mai primesc amenințări zilnice cu toate chinurile iadului.

O ischitesc, așadar, pe coana Rada, care încă deretica trăgând după ea o găleată de tablă și-un T-eu înfășurat într-o cârpă soioasă.

− Da’ n-a intrat nimeni, păcatele mele, că-s de la șase și tot adun după urma voastră, nu v-ați învăța și voi mai ordonați că sunteți oameni cu carte…

O las așa, încurcată. Termin articolul de zi și mă duc la boss să-l aprobe. Îi arăt și bilețelul:

− Cine să mă cunoască p’aci că abia ce-am vreo două săptămâni…

− La-s că ai avut tu grijă să te afle… mormăie patronul, se uită la bilețel, iar ochii încep să-i joace-n cap:

Du-te, du-te ! O să fie plin de învățăminte,

Hotelul e o clădire gălbuie, jumulită, prin curtea căreia se scurge fără întrerupere un pârâu de zoaie. Felinarul roșu și sârma pe care-s puși la uscat mai mulți culottes-izmenuțe mă localizează precis. Intru ferindu-mi pantofii și ținându-mi batista la nas, dar trebui să o dau jos căci mă întâlnii cu Ermin, băiatul mai mare al patronului de la Zaharicale Demetrius, căruia îi făcusem un un laudațium din ordinul boss-ului, și pe care miasmele pârâului verde-lăptos nu păreau a-l supăra.

– Ai fost la fete?

– Fete la Madame Eusebia? Ha! Femei! Ar trebui să dăm o masă-n cinstea lor!

– Nu mai e nevoie. După cum ai văzut până și guvernul știe că Terente rimează de bine de rău, cu Benemerente și le-a trimis la toți câte o decorație.

– Terente*, Bene-merenti**, repetă încântat Ervin. Ești socialist, dar ești deștept, Casanova! Dacă vrei, poți să scrii și despre mine în foaia aia, nu doar la comandă, pentru taică-miu!

– Îți ofer două coloane. Te faci singur de râs.

– Te pup, spuse dulce Ermin. Admir vorbele de spirit din partea oricui ar veni! Lasă-mă să te pup!

– Ai fi în stare să-mi muști beregata, spuse-i oferindu-i obrazul. Și pentru că nu vroiam să pierd ocazia adaug: știu că ai vrea să mă vezi mort!

– Pe crucea mea! se apără Ervin, înroșindu-se. Întreabă pe cine vrei, dacă nu-ți iau întotdeauna apărarea. Casanova! Îți jur! Vin-o pe la mine deseară.

– Vreți să mă linșați?

– O să fii regele balului, Casanova, o știi prea bine, uite o invitație pentru două persoane.

– Pot să vin cu patronul?

– Te-ar eclipsa, Casanova. Dar a sosit trupa lui Leonard, împreună cu marea Adele Delorme, de la Paris… Alegeți o actriță și vino cu ea. Te rog Casanova! Avem nevoie de tine în comisia de încoronare a reginei primăverii… Ticălosule!

– Ești un prost!

– Sunt prost. Și burghez. Dar vin-o deseară! Te rog! Va fi numai lume bună!

– Voi veni cu Adele Delorme.

Îl conduc până la poartă, împingându-l cu vârful degetelor.

– Te aștept Casanova!

– La revedere. Încheie-te la pantaloni!

Revin stârnind roiul de muște verzi adăpostite printre bolovani și intru în coridorul întunecos al hotelului.

O mulțime de bărbați așteptă, cu spatele sprijinit de ferestre. Îi aud șoptind, șușotind și chicotind și bănuiesc că mă privesc, fără ca eu să pot recunoaște pe nimeni. Zâmbesc uneia din fete care trecu pe lângă mine cu ligheanul plin și ea îmi răspunde cu un zâmbet umil și plin de speranțe ascunse.

− Unde e doamna Eusebia?

– Madam e la dumneaei în cameră. Ultima cameră pe dreapta.

Mă îndrept spre fundul culoarului, dar mă opresc brusc căci văz o prezență cunoscută și acum leg cu privirea jucăușă a boss-ului. Madame Eusebia e o familiară a redacției având o rubrică personală de higienă, și ne-am regăsit, de câteva ori, în biroul patronului. Iat-o acum, în cu totul altă postură, conducând spre ușă un domn foarte înalt și gros, cu spinarea rotunjită. Domnul mormăi ceva și codoașa chițăi făcându-i temenele.

Orientul, gândesc siderat. Mărimile se lăcomesc la prostituate vulgare, ca parlagii, iar codoașele au grații de eunuci.

Mă simt prea elegant printre vizitatorii acestui bordel de mâna a treia și chiar sunt, nu atât datorită sacoului strâns în talie, cât nonșalanței de bucureștean, cu care-l port. Îmi aprind o țigară ca să risipesc mirosul amestecat de sudoare și lavandă și mă înclin ceremonios, când codoașa se opri în fața mea.

– Ai găsit bilețelul, frumosule? Nu te supăra pe mine, trebuia să-l conduc pe domnul senator…

– Domnul cu greabănul gros e senator? Am crezut că e pompier!

– Senator, senator, chicoti femeia. E în trecere prin oraș. Și după o porție de cremvuști cu hrean la Dunărea, vine aici pentru desert… hi…hi…

– Desertul se ia la braseria doamnei Amandina pe Strada Mare…

– Ei află că nu, frumosule! Am o fată grozavă, o unguroaică cu părul roșu, albă, tânără. Părul roșu și ochii verzi…

– Senatorul a ieșit acuma de la ea?

– A ieșit, degeaba… Trece numai să dezbrace fetele, să le pună să bea, le sărută… Prostii de bătrân impotent.

– Îmmm…

– Nici n-a atins-o, pe ochii mei. Ți-o jur! Să mergem în salon!

– Ce salon?

– Am făcut un salon din camera mea pentru clienții mai fini, mai levanți… Hai, vino să cunoști pe cineva… o luă înainte aranjându-și buclele mici ca de piper, deasupra cefei grase. Mai e un domn, spuse, vorbind peste umăr. Un domn care așteaptă.

Ușa salonului-dormitor e dată de perete. Am simțit imediat mirosul stătut al covoarelor, mileurilor și goblenurilor care acopereau mobilele și podeaua, pereții și o parte a ferestrelor. Abia îmi pot trage răsuflarea în această colivie păroasă, luminată de o mare lampă cu petrol și în colțul căreia agonizează, sub o icoană de argint, o candelă.

La intrarea mea, un bărbat cu mustață pe oală sări în picioare și se înclină ceremonios:

− Donat, spuse întinzând mâna. Bonjour monsenior!

E îmbrăcat în jiletcă și pantaloni reiați părând foarte mulțumit că s-a putut ridica de pe fotoliul costeliv acoperit cu o husă groasă.

− Bonjour, mormăi derutat.

− E domnul Donat, spune codoașa. Vine de la Paris. Și trece pe la mine întotdeauna când are treabă la Wattson și Youell.

− Totdeauna, spune domnul Donat amuzat. Toujours. Et pour toujour. De altfel, adăugă confidențial, sunt născut aici, pe strada Bastioanei…

− Să deschid un geam, întreabă codoașa?

− Oh, nu, nu, o oprește domnul Donat. Îmi place mirosul de tămâie și tahân… de pudră. Sorbi aerul ca un degustător. De lavandă, flori veștede… E foarte, foarte specific pentru bordelurile din orient… pentru patroanele de bordel, vreau să spun… Mă iertați, madame Eusebia…

− E cam greu mirosul, așa-i?

− Nu, nu, protestează domnul Donat. Ador specificul… ador oamenii care-și cunosc meseria… Știți, se întoarce către mine, barurile din port au decăzut. Sunt niște copii ieftine după barurile marsilieze, grecești. Și e păcat! Când există bordeluri atât de autentice!

− Domnul Donat acum locuiește în Elveția. Ce fete splendide au acolo!

− Mi-ze-ra-bi-le! spune graseind domnul Donat. Camere sterilizate, paturi sterilizate. Ca într-un incubator. Totul strălucește. E apretat. Te aștepți să te dea cu flit înainte de…

Codoașa izbucnește în râs, pleznindu-și palmele.

− Să te dea cu flit, repetă printre chicoteli. Flitul te vindecă de sifilis.

− Pe când aici, continuă încântat domnul Donat, aici trăiești. Respiri. Miroase. Care animal poate să facă dragoste dacă nu-i miroase a nimic? Fata asta nouă se parfumează?

− E foarte curată, spuse codoașa. Se întoarce spre mine: de Roji întreabă, de unguroaică. E o pictură, domnu’ Donat, o cadră. Are picioarele până aici, își duse mâinile la subțioară. Și sânii ca portocalele.

− C’est magnifique! Aș vrea s-o cumpăr pe această superbă Nana!

− Îi spune Na-na, repetă înduioșată codoașa. O alintă pe biata Roji.

− Dar cum s-a aflat de Roji până în Elveția? întreb nedumerit. Ați telegrafiat în toată Europa, doamna Eusebia?

− E un fel de tam-tam, explică domnul Donat. Un tam-tam pe care nu-l aud decât colecționarii, adevărații amatori.

−Tam-tam, repetă matroana. Tam-tam, ram-tam-tam!

Cântând ca o trompetă bagă mâna sub masă și scoate două sticle de șampanie franțuzească. Le privește cu exaltare prefăcută, în lumina lămpii, le sărută:

− Domnul Donat e un prinț. Ne-a adus șampanie tocmai de la Paris. Și nu se duce la casele scumpe, unde sunt numai curve înțepate, care își dau aere de doamne. Vine aici, la trufandale.

− C’est vrai, spuse domnul Donat. Uneori aceste modeste case de plăceri ascund adevărate comori. Demne de o colecție!

− Domnul Donat trece pe la noi numai ca să le vadă, spuse codoașa. Și dacă îi plac le fotografiază. Dumnealui e căsătorit catolic și catolicii sunt foarte cuminți.

− Exact, spune domnul Donat, mângâindu-și mustața galică. Cumințenia nu exclude rafinamentul, iar rafinamentul implică și puțină grosolănie. Formele pline, mirosurile, gemetele, asta te apropie de căsnicie mai mult decât orice predică. Ha, ha!

− Dar, înțeleg că domnul Donat e elvețian prin adopție? Nu pricep cum s-a impregnat cu atâta cumințenie.

− Pozez, replică domnul Donat. Aici pozez în soț catolic, la Brăila mă dau drept cartofor, iar la Istambul toți mă știu de vânzător de lei. Ha, ha! Nuduri. L’art du statuaire, monsenior. Du classique. Jadore le classicisme. E idiot ce spun, dar sună frumos. Salonul doamnei Eusebia merită o conversație cultă. Priviți aceste scoarțe oltenești, carpete de Iaspahan, acel unic preș împletit cu atâta migală din rafie!

− A băut foarte puțin înainte, îmi șoptește madame Eusebia. Când bea, ține discursuri.

− Dar, scumpă doamnă, o interceptează Donat, eu nu spun decât ceea ce cred și numai cui merită. Sunt convins că domnul de față e un cunoscător. Un jouisseur. Un gourmet.

− Nu te supăra, murmură codoașa. Nu vrea să jignească.

− Să-l jignesc? Dar domnul e invitatul meu! Vă rog să mă asistați când voi lucra. Va fi o aplicare a artei statuarului pe viu. Cinci, sau șase poze, apoi mă retrag și vă las cu frumoasa Roji. Iar deseară, dacă vreți, am două bilete la spectacolul celebrei Adele Delorme, după care putem lua masa împreună cu domnia sa.

− Admirabil, îmi frec ideatic mâinile cu gândul la promisiunea făcută lui Ermin. Programul mă aranjează de minune.

− Programul unui soț catolic, precizează domnul Donat. Al unui proxenet… Al unui geambaș…

− Și fotografiile? Le veți publica în vreo revistă? Sau se tipăresc în format de cărți poștale?

− Ha, ha! răcnește domnul Donat. Ha, ha! Domnul mă crede negustor de pornografii ! Nu domnule! Nu, nu fac asta pentru a încuraja onania printre elevi! E o pasiune autentică, domnule. L’art du statuaire?! Sau credeți că Elveția, stat neutral, celebru prin ceasurile sale, nu posedă și arte frumoase? Fotogenice? Ba da, domnule! Dar să începem lucrul.

Se aplecă și ridică din spatele mesei o enormă cutie neagră și un trepied. Madame Eusebia încearcă să-l ajute, dar o respinse cu multă curtoazie:

− Singur. Sunt destul de puternic. Ceea ce v-aș ruga însă ar fi să-mi împrumutați câteva rochii frumoase. Am adus farduri, câteva bijuterii false, dar n-am recuzită vestimentară.

− Voi vedea primele nuduri îmbrăcate din viața mea, îmi șoptesc în barbă.

(va continua)

* supranumit Regele Bălţilor, a fost un bandit lipovean care fura, viola şi ucidea fără milă, dând fiori chiar şi celui mai rău poliţist. Se mai spune despre el că ar fi avut un penis enorm de peste douăzeci de centimetri fiind căutat de femeile din toate stările sociale.

** medalie, sau decorațiune română, creată de Domnul Carol în 1876 și dată celor ce au adus servicii literelor, științelor și artelor.

− după o idee de C. Baciu