Lumina din adâncuri III
− Ei, lasă-mă, exclamă Costică.
− Adică cum, globulare? Adică, așa? Ca niște bile? Ha! Fulgere-bile, tare asta!
− Am citit eu câte ceva, se pronunță, cumva ezitant, don professore. Îmi căută privirea: fulgerele sunt fascicule de plasmă produse de ionizarea excesivă a atmosferei datorată marii diferențe de potențial electric dintre doi nori învecinați. În cazul unui fulger de mare amploare energia electrodinamică declanșată de-a lungul unui fascicul de plasmă este atât de mare încât smulge, brutal, electronii din atomii de gaze atmosferice, în cantitate atât de mare încât apare fenomenul tensiunii superficiale (ca în cazul baloanelor de săpun), astfel că plasma ionizată rămâne captivă într-un cocon de electroni de formă, îndeobște, sferică. Dar asta nu durează mult căci odată combustibilul (electronii liberi) își regăsesc pozițiile în jurul nucleelor atomice, învelișul protector cedează iar plasma interacționează, de obicei violent, cu moleculele de gaz producându-se o explozie de toată frumusețea.
− Așa-i profesore! Ai nimerit-o! îl tachinez, distrându-mă să-l văd cum se burzuluiește. Ei bine, închipuie-ți că pe atunci n-aveam mai multă minte de câtă are Zolo acum, lovesc fără de milă de jur împrejur, așa încât am reacționat la fel: Ce… globulare, toa căpitan?
Vasiliu n-a mai apucat să-mi răspundă. Semnalizatorul de cart a strigat: „Om la apă!” și toți ne-am bulucit la tribord.
În apă se afla nu un om, ci o barcă pneumatică. În barcă se găsea într-adevăr un om. Prin binoclu se deslușea bine inscripția de pe botul bărcii: „Mica Nigrum”. Vasiliu nici n-a trebuit să-l caute pe naufragiat, căci el s-a înfățișat singur și credeți-mă pe cuvânt că era o figură tare ciudată, în orice caz cel mai ciudat naufragiat pe care l-a salvat vreodată.
După toate aparențele, nici nu s-a prea bucurat că a fost găsit. Cânta un cântec pirateresc, acompaniindu-se de chitară. Din când în când lăsa chitara, vâra un pantof în mare, lua apă și stropea geamantanul care ocupa aproape jumătate din barcă. Apoi lua iar chitara și cânta cât îl ținea gura:
Îmi place să văd pânza fremătând,
Pe căpitan văzduhu-adulmecând…
Tu, Madona, aibi grijă de pirați!
O, sfinți, pe mateloți să nu-i uitați!
Mi s-a făcut lehamite și mie,
La naiba cu atâta acalmie!
− O fi suferit un șoc nervos, se pronunță și doctorul nostru un rezident tinerel care înainte de-a ne trata se încuie la el în cabină, iar gurile rele zic c-ar consulta niscaiva notițe de prin facultate.
Fără prea multă ceremonie l-am săltat pe punte. Cu tot cu geamantan, pentru că se apucase de mânerul lui cu amândouă mâinile.
− Mulțumesc, spuse, punând cu băgare de seamă valiza pe punte. Dați-mi voie să mă prezint: Antoniu Dănuț Preda doctorand al Facultății de Energetică, an terminal.
Era purul adevăr. Am avut foarte curând prilejul să ne convingem că tânărul din fața noastră chiar era doctor în științe energetice, dar atunci, pe punte, semăna mai degrabă cu un brigadier de hamali din port. Imaginați-vă un vlăjgan de aproape doi metri, într-un maiou, cu pantalonii uzi, suflecați până la genunchi. Mă uitam la el și, defect profesional (!) deja estimasem că n-am combinezon de scufundare atât de mare cât să-l cuprindă. Avea o față plăcută, deschisă, veselă, cu pomeții obrajilor proeminenți, nas cârn și doi ochi căprui depărtați unul de altul. Părul negru, pana corbului, tuns pe-o parte, ud cum era, tot îi cădea, ca o meșă, peste sprâncenele stufoase, de unde-l sălta la loc, pe cap, cu un gest al mâinii stângi care-i devenise tic nervos. Zâmbea într-una cu niște dinți mari, albi, în stare, cred, să roadă lanțul de la ancoră și, în general era foarte mulțumit de sine și de tot ceea ce era în jrul lui.
− Sunteți de pe „ Mica Nigrum” îl întrebă politicos căpitanul.
Tânărul doctorand dădu din cap:
− Exact. Naufragiat, ca să zic așa… De mic copil visam la o aventură ca asta. Antoniu Dănuț râse cu dinții lui mari și continuă pe un ton confidențial: Chiar de la început aveam impresia că o să mi se-ntâmple o aventură. Ba chiar am ochit din vreme locul unde se afla barca asta. Acum toți traversează oceanele cu plutele, cu bărcile… Ați auzit de Kon Tiki, nu? Spuneți-mi, unde m-ar fi dus curentul ăsta?
Vasiliu se încruntă (nu suferea oamenii ușurateci), mestecă din buze și spuse pe un ton plictisit:
− Îmi pare bine… Îmi pare bine. Băieți, duceți-l în salon. Doctore, vezi, te rog, dacă are nevoie de ceva.
− Are nevoie de mâncare, bombăni rezidentul nostru, vizibil gelos pe această aparență stenică, el fiind mic, bondoc, și cu tendințe spre obezitate. E sănătos ca… făcu o pauză, căutând, se vede treaba, o expresie originală, apoi răsuflă adânc și încheie: E sănătos ca un buhai!
Toți cei care nu erau de cart îl însoțiră pe Dănuț în salon. Geamantanul îl căra el, iar chitara și pantofii le duseră, solemn, băieții. Doctorandul nostru le plăcuse numaidecât la toți.
După ce l-am echipat corespunzător din efectele navei și-a dat gata două porții de pârjoale în sos tomat Antoniu Dănuț Preda se întinse, căscă de-i pârăiseră fălcile și se vedea bine că-l trage ața la somn, dar se scutură leonin și puse geamantanul pe masă:
− Și acum, să vedem ce mai fac dihăniile mele.
Zicând asta meșteri ceva la încuietorile geamantanului și…
Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet.
va continua
Lumini în adâncuri II
Eram de juma’ de an pe mare și mi se părea deja că-s scafandru de o viață-ntreagă. Nimic spectaculos, câteva vase eșuate, câțiva nefericiți înecați, aproape că mă blazasem. Se făcuse toamnă, iar Bursucul era ancorat în rada Sulinei. Nu știu cum și de unde (tot partidu-i vinovat!) căpitanul Vasiliu aflase că picasem la examenul de facultate la mustață, pe motiv de „analiză matematică” așa că mă chema la el și mă tortura metodic cu funcții continue și derivabile, reprezentări grafice și alte alea. Așa a fost și-n noaptea aia. Îmi venise rândul de cart așa că Vasea a apărut cu trei coli de hârtie migălos umplute cu exerciții numai bune de spart creierii până dimineață și m-a bătut prietenește pe spate: „Ai carte, ai parte!”.
Semnalul de naufragiu l-am primit pe la miezul nopții, când furtuna era în toi. Trebuie spus că golful Musura e parcă anume destinat a fi adăpost în caz de furtună. Închipuți-vă o potcoavă între capetele căreia stă o monedă. Potcoava e golful Musura, iar moneda era insula Falca sfărâmată. Toată furia furtunii se sparge de insulița asta, care stă la intrarea în golf. Desigur, când e furtună se ridică și în golf valurile, dar ele nu mai prezintă nici un pericol.
În noaptea aia însă se stârnise și în golf ceva de neînchipuit. Vântul își schimba mereu direcția și bătea în rafale, de parcă ar fi vrut să doboare micul vas. Vizibilitatea era infectă. Pe deasupra valurilor gonea o perdea deasă de stropi. Luminile orașului, de obicei puternice și clare, erau învăluite într-o pâclă.
Deasupra mării se ridicase o geană de lumină roșiatică, difuză, care producea o impresie lugubră.
M-am dus să-l anunț pe căpitan care dormea buștean deși nava avea un ruliu înfiorător care te arunca din dreapta-n stânga ca pe o surcică, iar Vasea, după ce s-a șters pe față cu un prosop umezit, m-a rugat frumos să trezesc echipajul și să ridicăm ancora pe câtă vreme el cere ordine de la căpitănie.
N-aveam ce scula căci băieții erau treji cu toții și adunați unul în altul ca să nu-i ia vântul. Echipajul se învioră imediat căci știam că acum furtuna se va potoli repede în bunul obicei cu care ne obișnuise căpitanul Vasiliu.
Așa s-a întâmplat și de data asta: abia a ordonat Vasea ridicarea ancorei, că vântul a început să slăbească văzând cu ochii. Când ieșeam din golf, furtuna dispăruse. Bătea, desigur, un vânt proaspăt, marea se mai zbenguia, dar furtuna își luase tălpășița cu coada-ntre picioare.
La revărsatul zorilor eram aproape de Falca sfărâmată. Vasul de la care primisem semnalele de naufragiu se scufundase de vreo trei ceasuri, iar echipajul fusese salvat de un tanc petrolier care naviga fără încărcătură. Era dat dispărut doar un singur pasager de pe bordul răposatei nave Mica Nigrum, prima și ultima navă pe care a avut-o Academia Română de Științe care la rândul ei a fost desființată pen’că mirosea a imperialism (ghinion!)
Ni s-a ordonat să cercetăm cu atenție locul naufragiului și să încercăm să-l găsim pe acest pasager.
Căpitanul mă cheamă pe puntea de comandă. Vasea ținea în mână o radiogramă. O recitea și fața lui exprima o sinceră nedumerire. O mutră de-asta cred că face un contabil când constată, deodată, că în borderoul de plăți au fost trecute două versuri dintr-o arie de operetă.
− Ascultă, tovarășe, îmi spune, cu ochii la radiogramă, o căutăm pe Mica Nigrum… Aici reciti, din nou, radiograma, apoi o împături cu grijă și-o vârî în buzunarul vestonului. Știi ce au ei în cală?
Cum Mica Negrum fusese a unei academii m-am exprimat că au, probabil, diverse aparate științifice.
− Din păcate te înșeli. Au niște fulgere.
− Ce fel de fulgere? îl întreb siderat.
− Globulare!
va continua
Lumini în adâncuri (provizoriu)
− Păi… pe când eram scafandru…
− Ha! exclamă Costică ridicând privirea de pe tabla de șah. Numa’ scafandru n-ai mai fost, încolo… de toate!
− Da, măi dihanie! Abia terminasem școala și, cum n-am luat la facultate din prima și fiind întreținător de familie (taică-meu murise cu un an în urmă), mă amânaseră cu armata până după majorat. Știți cum era, partidul mi-a găsit imediat un rost și m-a trimis la canal, la Midia Năvodari, unde se începea tronsonul dinspre mare.
− Și eu am servit la canal, se bagă Zolo, eram instructorul brigăzii artistice „Floare de bărăgan” …
− Halal! exclamă Don Professore, eu mai lipseam pe-acolo, să predau subtilitățile matematicii. Cu-așa marfă, de minune că s-a urnit ceva pe-acolo…
− Eram tânăr, mă. Și știi că n-am fost niciodată ușă de biserică. Chiar îmi plăcea. Trăgeam de covrigul unui Bugeac de cinci tone toată ziua. Mașină faină, mă, le-am prins pe alea cu motor original Ford, de cinci mii de centimetri cubi și o sută patruzeci de cai, mușca din țărână, mă! Te simțeai viu și-au ăștia pe-acolo niște tătăroaice…, dar când s-a anunțat că e nevoie de-un scafandru n-am ezitat o secundă.
− Nhihăiță, baba și cu mitraliera… Ce-aveai tu în clin cu scafandreala? Tre școală pentru asta, mă.
− Era perioada aia eroică, că n-ai ști… Tu cum ai ajuns maistrul Gică de la sculărie, că nu te-a fătat mă-ta cu strung cu tot!
− Ia, lăsați omul să povestească, se bagă împăciuitor Don Profesore, mirosind scânteieri de personalitate.
− Mda… continui, examenul a fost scurt: care-și ține cel mai mult respirația și n-are rău de mare. Eu am avut bojocii cei mai tari, iar la faza cu răul de mare am mințit cu nerușinare.
Și, iată-mă trecând puntea la bordul vasului de salvare Bursucul, care fusese de fapt un barcaz de optzeci de tone care se pensionase împreună cu tot echipajul și fusese tras în fundul radei. Când, la furtuna aia cumplită din, da’ voi n-aveți de unde ști, s-au prăpădit atunci o mulțime de vase și-apoi s-a pornit la construcția digurilor din stabilopozi care să ofere refugiu sigur, așa…
Fac o pauză strategică, pufăi trei fumuri din țigară și rad un pahar de bere:
− Unde rămăsesem? Aha! Atunci s-a prăpădit și Lotusul, cu tot echipajul, a fost jale mare, iar Comandamentul Naval a trimis Bursucul în dana uscată, i-au mai bătut două nituri, l-au vopsit, i-au pus motoare noi și, iaca noul vas de salvare. Acuma… cu echipajul altă afacere. A încropit Căpitănia și aici cum a putut. Eram toți, unul și unul!
− Dacă toți erau ca tine, îi de minune că nu s-a scufundat la prima ieșire în larg, se hăhăie Zolo.
− Eram adunați de prin toate colțurile țării, doar căpitanul era de meserie, dar să nu crezi, în câteva luni ne-a transformat în adevărați lupi de mare. Și să nu credeți că Vasiliu, că așa îl chema pe căpitan, ar fi fost vre-un cine știe ce marinar cu experiență, avea doar treizeci și trei de ani și-o moacă de contabil cu mânecuțe, unul dintr-ăla zelos și conștiincios, care cu timpul va deveni neapărat contabil-șef. Căpitanul avea o față blândă, chiar timidă, pistruiată (nu bătută de vânturi sau bronzată, căci, nu știu de ce, dar Vasiliu nu se bronza), sprâncenele blonde și păr bălai, de ucrainian, atent pieptănat cu cărare. Vorbea cu o voce înceată, care părea că scârțâie. Cred că folosea mai des decât toți ceilalți căpitani din Serviciul de navigație al Mării Negre astfel de cuvinte ca „vă rog” sau „fiți amabil”.
Trebuie să vă zic de la bun început că Vasiliu, Vasea cum îl alintam când nu se afla prin preajmă, se pricepea bine la treburile marinărești. Nici nu mai trebuie spus că la noi pe vas domnea o ordine exemplară. Asta așa e. Atât că n-avea căpitanul nostru acea cutezanță proprie marinarilor, și echipajul, alcătuit cum vă zisei, din băieți tineri, îmbuibați cu povești de Jules Verne sau Jean Bart, care știau să prețuiască romantismul mării, nu putea să nu regrete acest lucru. Câte o dată, știți, e plăcut să auzi de pe punte de comandă țipetele unui lup de mare trecut prin ciur și dârmon: „Tunete și fulgere! Toată lumea pe covertă, ocupați-vă locurile, ridicați ancora!”. Fără nici un fel de „vă rog”… Și-apoi, Vasea avea o baftă teribilă. Noi eram încredințați că furtuna poate să înceapă numai după ce căpitanul a adus vasul în port. Dimpotrivă, era destul ca Vasiliu să dea ordinul de ieșire în larg, pentru ca orice furtună să se potolească numaidecât. Altor nave puteau să li se întâmple (și li se întâmplau!) tot felul de neplăceri. Alte nave puteau să treacă (și treceau!) prin tot felul de încercări. Cu Vasea la cârma Bursucului nu se întâmpla nimic de felul ăsta. Poate știți, e un praf împotriva rechinilor. Arunci o capsulă și poți să te scalzi liniștit căci nu se vâră nici o dihanie. Are praful ăsta un miros de nu-l suportă ăștia. Ei bine, Căpitanul Vasea era mai tare ca praful: orice nenorocire căuta să-l ocolească cu trei ancabluri!
va continua
Scientists Create The First Magnetic “Wormhole” That Connects Two Regions Of Space
Wormholes are fascinating (but theoretical) cosmological objects that can connect two distant regions of the universe. They would allow one to create “shortcuts” through space in order to travel vast distances in a shorter period of time. They are predicted by the general Theory of Relativity, and are what Einstein referred to as “bridges” through space-time. Wormholes are mathematically predicted, if not proven, and a new study illustrates how scientists have taken these theoretical anomalies – which many physicists believe to be real – and created one for them.
Researchers in Spain, from the physics department at the Autonomous University of Barcelona, have actually created a magnetic wormhole in a lab that tunnels a magnetic field through space.
Using matematerials and metasurfaces, our wormhole transfers the magnetic field from one point in space to another through a path that is magnetically undetectable. We experimentally show that the magnetic field from a source at one end of the wormhole appears at the other end as an isolated magnetic monopolar field, creating the illusion of a magnetic field propagating through a tunnel outside the 3D space.
Just to be clear, the manufactured wormhole is not able to transport matter, it’s able to transport a magnetic field from a physical object by having it disappear at one point, and then reappear at another, which is still very significant in the world of science.
The wormhole is invisible to the human eye, but it’s a sphere made up of of an outer ferromagnetic surface, an inner superconducting layer, and then a ferromagnetic sheet rolled into a cylinder internally.
Prior to this accomplishment, the researchers were able to create a tunnel to transport magnetic fields. What makes this finding so much more interesting is the fact that again, because of materials used to build the wormhole, they’ve managed to keep the magnetic field completely invisible.
This result is strange enough in itself, as magnetic monopoles do not exist in nature. The overall effect is that of a magnetic field that appears to travel from one point to another through a dimension that lies outside the conventional three dimensions.
Alvar Sanchez, the lead researcher, said that the magnetic wormhole is an analogy of the bigger, theoretical gravitational ones that are commonly used in science fiction. Despite this, there is still, according to modern day science, no way to know if similiar magnetic wormholes exist throughout space.
A paper that was recently published in the Annals of Physics offers mathematical evidence that a massive black hole in our galaxy is actually a wormhole. If this is true, it should be possible for humans to navigate it.
Our result is very important because it confirms the possible existence of wormholes in most of the spiral galaxies.
What’s the significance here? Well, if a device can take a magnetic field from one spot to another, it could have a number of medical applications. For example, it would be possible to take pictures of the body with a strong magnet placed far away, releasing people from having to endure the small, tight environment of an MRI machine, not to mention the radiation that goes along with it.
It’s always fun to think about wormholes, anything that’s dominated the realm of science-fiction that has a practical chance of actually being real is exciting. The search for extraterrestrial life right now is at an all time high and Earth has never seen such an interest in ET life like this before, which is why this area of theoretical physics is so well known to the general public.
I’m going to leave you with this quote to give you something to think about. I’ve used it before so I apologize if you’ve already come across it.
“There is another way, whether it’s wormholes, or warping space, there’s got to be a way to generate energy so that you can pull it out of the vacuum, and the fact that they’re [extraterrestrials] here shows us that they found a way.” – Jack Kasher, Ph.D, Professor Emeritus of Physics, University of Nebraska.
Via Nature and Science alert.
Găurile de vierme sunt obiecte cosmologice fascinante (dar teoretice) care pot conecta două regiuni îndepărtate ale universului. Acestea ar permite unui utilizator să creeze „comenzi rapide” prin spațiu pentru a călători pe distanțe mari într-o perioadă mai scurtă de timp. Ele sunt prezise de teoria generală a relativității și sunt ceea ce Einstein numea „poduri” prin spațiu-timp. Găurile de vierme sunt prezise matematic, dacă nu sunt dovedite, iar un nou studiu ilustrează modul în care oamenii de știință au luat aceste anomalii teoretice – pe care mulți fizicieni le consideră reale – și și-au creat una.
Cercetătorii din Spania, de la departamentul de fizică de la Universitatea Autonomă din Barcelona, au creat de fapt o gaură de vierme magnetică într-un laborator care tunelizează un câmp magnetic prin spațiu.
Folosind matemateriale și metasuprafețe, gaura de vierme transferă câmpul magnetic dintr-un punct din spațiu în altul printr-o cale care este nedetectabilă magnetic. Experimentăm că câmpul magnetic dintr-o sursă de la un capăt al găurii de vierme apare la celălalt capăt ca un câmp monopolar magnetic izolat, creând iluzia unui câmp magnetic propagat printr-un tunel din afara spațiului 3D.
Doar pentru a fi clar, gaura de vierme produsa nu este capabilă sa transporte materie, dar este capabilă să transporte un câmp magnetic dintr-un obiect fizic prin dispariția sa la un moment dat, și apoi reapariția la altul, ceea ce este foarte semnificativ în lumea științei..
Gaura de vierme este invizibilă pentru ochiul uman, dar este o sferă formată dintr-o suprafață feromagnetică exterioară, un strat superconductor intern și apoi o foaie feromagnetică laminată într-un cilindru intern.
Înainte de această realizare, cercetătorii au reușit să creeze un tunel pentru a transporta câmpuri magnetice. Ceea ce face ca această constatare să fie mult mai interesantă este faptul că din nou, din cauza materialelor folosite pentru a construi gaura de vierme, au reușit să mențină câmpul magnetic complet invizibil.
Acest rezultat este destul de ciudat în sine, deoarece monopoli magnetici nu există în natură. Efectul general este acela al unui câmp magnetic care pare să se deplaseze de la un punct la altul printr-o dimensiune care se află în afara celor trei dimensiuni convenționale.
Alvar Sanchez, cercetătorul principal, a declarat că gaura de vierme magnetică poate fi comparată cu acele găuri de vierme care sunt utilizate în mod obișnuit în sci-fi. În ciuda acestui fapt, nu există încă, conform științei moderne, nici o modalitate de a ști dacă există găuri de vierme magnetice asemănătoare în spațiu.
O lucrare publicată recent în Annals of Physics oferă dovezi matematice că o gaură neagră masivă în galaxia noastră este de fapt o gaură de vierme. Dacă acest lucru este adevărat, oamenii ar trebui să poată naviga.
Rezultatul nostru este foarte important deoarece confirmă posibila existență a găurilor de vierme în majoritatea galaxiilor spirale.
Care este semnificația aici? Ei bine, dacă un dispozitiv poate lua un câmp magnetic dintr-un loc în altul, ar putea avea o serie de aplicații medicale. De exemplu, ar fi posibila fotografierea corpului cu un magnet puternic plasat departe, eliberarea oamenilor de a suporta mediul mic, strâns al unei mașini RMN, ca să nu mai vorbim de radiația remanentă.
Este întotdeauna distractiv să se gândească la găuri de vierme, tot ceea ce a dominat tărâmul științei-ficțiune, iar faptul că există o șansă practică de a fi un fapt real este interesant. Căutarea vieții extraterestre a ajuns acum la unul din cele mai ridicate cote și Pământul nu a văzut niciodată un astfel de interes în viața ET de acest gen înainte, de aceea acest domeniu de fizică teoretică este atât de bine cunoscut publicului larg.
Am să vă las cu acest citat pentru a vă oferi ceva la care să vă gândiți. Am folosit-o înainte, așa că îmi cer scuze dacă ați întâlnit-o deja.
„Trebuie să existe o altă cale, fie că este vorba de găuri de vierme, fie de a dizloca spațiul, pentru a genera energie, astfel încât să o scoateți din vid și faptul că ei [extratereștrii] sunt deja aici ne arată că au găsit o modalitate. „- Jack Kasher, Ph.D., profesor universitar de fizică, Universitatea din Nebraska.
credite:Nature și Science alert.
***
Pe când, ultimul zbor…
Ceva nu-i în clar… Reconsider ce-am mâncat, ce-am băut, mai iau un Saprosan, și dau din nou fuga la toaletă. E o noapte liniștită. Lumea, obosită de după sărbătorile anului nou, e adunată pe la case. Un câine urlă prelung. Ridic privirea. Pe gemulețul de la budă apare o lumină suspectă. Prea suspectă. Rezolv rapid și ies în curte. Pe cer, înspre vest, ceva ce pare un meteorit. Îl urmăresc așteptând dezintegrarea. Nu văd nici o dezintegrare și devin nervos. Mi se pare că vine direct încoace. Mi se zbârlește, brusc, părul pe schinare:
− Bre, bâigui, drăcia o să cadă peste noi! Mă mai uit odată în sus și o iau la goană. În bucătărie mă opresc:
− Unde te duci? În beci, boule! Înșfac, cu ultimile urme de luciditate, lanterna, pâinea și sifonul.
− Pitzu, Mitzu, hai! Ăștia se uită întrebători. Hai, ceara mamii voastre! Vin după mine, dar cam galeși. Afară e lumină ca ziua. Câinii urlă, găinile cotcodăcesc. − Fidooo, Lady, hai, fuguța! Ne bulucim în magazia mică. Cheia de la beci. Mii de draci, e în bucătărie… Mă iau transpirații reci. De sus se pornește un vuiet surd care face toate lucrurile să vibreze. Toporul. Ies afară. Totul e portocaliu. Înșfac toporul, trag ușa și luându-mi avânt fac să sară lacătul cu belciug cu tot. Adânc, un regret se topește rapid în adrenalină.
− Înăuntru, înăuntru… Lady nu vrea și se rostogolește pe scări după un șut în fund. Trag ușa și o baricadez cu scândura anti nevastă. Mă rostogolesc la vale. De sus, huruitul devine de nesuportat. Aprind lumina. Animalele s-au adunat în colțul din fund și stau îngrămădite una-ntr-alta, dau să mă apropiu când o zdruncinătură cumplită mă aruncă de un perete ca pe te miri ce. Se face beznă.
*
− Parcă n-am murit… Vocea mi-e surdă și simt un junghi adânc pe undeva pe la spate. Cineva mă linge pe obraz. Întind mâna:
− Lady, babă drăgăstoasă…
Beznă ca-n găoz de fată mare. Mă ridic icnind. P-aci pe undeva tre’ să fie un chibrit cu care am aprins batonul de sulf. Mă împiedic de niște borcane și parcă de cărămizi (e groasă!). Nu găsesc nici un chibrit. Mai pipăi încoace, încolo, încercând să reconstruiesc mental beciul. Aha, încoa’ e ușa. Dau de trepte, găsesc sifonul, apoi ceva moale ce pare pisică, apoi lanterna.
− Aha!!! Dihaniilor! Mitzu și cu Pitzu fiecare la câte un capăt al pâinii. Asta-i trădare. Confisc ce-a mai rămas și rotesc lanterna.
Beciul e praf. Pe peretele de nord trei crevase deschise în zidărie lasă a se prelinge pământ. Tavanul din beton armat e plesnit și bucăți de armătură se ițesc în toate direcțiile. Mai grav… în locul treptelor spre suprafață, un munte de moloz. Ai belit-o Nhihăiță!!! Mă ia un tremur nervos, dar când văd că Fido ridică și el capul să urle îmi trece. Asta e… Calm, băiete am pățit altele și mai…
Mai întâi, un inventar mic: una bucată sifon cu aproape doi litri de apă în el, o pâine… aproape întreagă, mă uit fioros la motani, câteva șunci învelite în reclame, un butoi gol, dar două damigene de 60 litri cu vin pline, tot felul de conserve pentru iarnă și foarte multe murături. Nu-i rău. Găsesc o lumânare și, sub o cărămidă, chibritul. Bun. Când am încărcat lanterna? Nu mai țin minte… Mă duc spre ieșire și examinez critic locul. Aici e de furcă și atunci un alt gând face să mi se moaie genunchii. Aer, aerul!!! Mă duc la țeava de aerisire. Pun mâna: nik! Cu degete tremurătoare aprind un chibrit. Nimic. Nici un tiraj… Chiar ca-i belit-o, tată.
Tre’ să ne mișcăm repede. Fac un calcul rapid 6x4x2=48 de metri cubi, hai 50. Socotesc animalele cât un adult, deci la un consum mediu de un metru cub pe oră ne rămâne cam o zi, ba chiar mai puțin având în vedere saturația cu bioxid de carbon. E clar. Trebuie să ieșim de aici în maxim 20 de ore. Mă reped la ieșire. Încep, febril să scormonesc cu mâinile. După juma’ de oră mușchii îmi comunică că, de mult n-au mai făcut așa ceva, iar buricele degetelor sunt praf. Ochesc o brichetă. E goală, cine știe de pe când… prin vremuri când mai făceam câte o chindie. Brusc mă arde de-o țigară, parcă mi se topesc măruntaiele. Mă uit la brichetă: bine, fă că n-ai venit și c-o țigară că sigur o aprindeam și-mi băgam în el de oxigen. Mă așez în fund și încep să râd isteric: îmi bag în el de hoxigen, mă pe el de oxigen… animalele mă privesc… Fido scheaună încet.
*
Am tăiat o șuncă în cinci, am împărțit-o, lor le-am pus șifon eu am băut vin direct cu furtunul. S-a mâncat pe întuneric și foarte civilizat. Fido, care de obicei fura mâncarea la toată lumea, acum a stat doar la piciorul meu. Aprind lanterna și examinez bricheta. Este goală, dar e cu LED. O încerc. Minune, luminează. Sătul, ideile încep să vină. Fido, zic. Nu terminăm nici într-o săptămână. Trebuie să schimbăm strategia. Desfac niște rafturi de pe perete și încropesc un fel de sapă și o targă. Altă viață. Randamentul crește spectaculos. Fido se citește și se bagă în gaură. Imediat sunt împroșcat cu valuri de pietriș și pământ. Nu prididesc să car targa. La un moment dat Fido se oprește:
− Ce-i Fido? Ieși afară. Mă târăsc în locul lui. Clar. O bucată de zid prăbușit. Capac peste pupăză, măi Fido. Or să ne găsească, peste o mie de ani, și enșpe’ mii de arheologi, atropologi, etnologi și alți mari specialiști vor încerca să afle misterul ritualului în care un om a fost închis într-o catacombă cu doi câini și doi motani. Intrăm în istorie, dihanie: homo canis familiaris felis domesticus, băăăă !!!
Cât să fi trecut? Telefonul a rămas la încărcat în bucătărie (zâmbesc amar), ceas nu port de frica reumatismului, rânjesc… pa reumatism… pa! pa! Mă taie foamea, văd neliniște și pe la dihănii, mai ales la Fido, da’ ăsta a muncit. Cam cinci ore sau mai puțin? Bine că nu am ceas: înnebuneam numa’ uitându-mă la el. Tranșez încă o slană. Bag ghin și simt că mă taie. Mă uit vinovat și mă aciuiez pe-o latură de damigene. Ca’t să acoper… Fido intervine și din trei mișcări zdravene acoperă tot. Îi râde mutra. Lady se retrage într-un colț, motanii se bagă sub masa cu damigenele. Aud zgomote caracteristice. Bun… asta-i viața. Lanterna dă semne de oboseală. O pun pe Lady să o clocească și mă bag în tunel numai cu bricheta. M… da! Cu toporul reușesc să scot o cărămidă, două… Dau de ceva ce pare a fi metal. Scocior adânc. E, presupun, o tijă de consolidare. Nu știam de asta, dar e probabil să fi fost consolidată după 77.
Mă uit, critic, la furtunul de scos vin. E timpul tău, copil. Îl trec peste, fac un nod țeapăn și viu de-a bușilea în beci. Acu’ iacu’!!! Îl trec peste umăr, mă dau înapoi, îmi iau avânt și….
Cu un zgomot surd, tuneul se prăbușește. Beciul se umple de praf și simt că nu pot respira.
*
Mi se reface filmul. Tușesc, horcăi, scuip, bleastăm. Pipăi prin prejur, găsesc lanterna. O aprind. Dezastru. Tot peretele s-a prăbușit. Molozul a ajuns la jumătatea beciului. Simt o sfârșeală. Mă uit după animale. Le descopăr cu greu, după ochi. Sunt acoperite din cap până-n picioare de o pulbere albă, fină. Pitzu încă se scutură nervos și stuke în toate părțile. Mă reped la damigeană. Caut furtunul și-mi aduc aminte… O înclin și torn direct în gură, pe cap, pe mine. Mă liniștesc, deși inima bate surd de-o simt în vinele de la gât: Cam asta a fost coane. Ia zi… de când te gândești că o să vină și vremea asta. Ce-ai zis? Că faci ultimul zbor? Unde să-l faci în gaura asta de șobolan? Râd amar. Tre’ căutate alte modalități: Hai boule, c-ai fost inventiv!!! Animalele se adună pe lângă mine. Le distribui încă o șuncă, le pun apă… Lanterna cedează. Filamentul becului devine portocaliu, apoi roșu, și se stinge de tot. Ce mai contează… Caut lumânarea și o aprind. Rotesc privirea. De floacele alea de armătură… pic, să rupe gâtu’…pa!!! Cat’ ceva să duc planu’ la îndeplinire. Era cândva funia cu care trăgeam butoiul afară. Nu o văd, dar văd altceva. Motanii se învârt în jurul țevii de aerisire și amușinează adânc. Brusc, un șobolan dolofan cade cu un pocnet surd, Mitzu îl înșfacă înainte să miște… Încă unul, Pitzu la post. Mă apropiu de țeavă. E din fontă, cam la trei țóli., cum se făcea pe vremuri, pun lumânarea. Flacăra se înclină și atunci…
Lady a urlat!!!
*
Lady a început să urle cum o făcea pe vremuri când era tânără și sufletul ei de lupoaică își cerea obolul de dragoste. Fido, după un recul, se apropie de țeavă și începe, prelung, maiestos, să o secondeze. Simt că mi se moaie picioarele. Mă reped la damigeană când, deodată, în planșeu pătrund colții unui excavator. Simțind că a dat de gol, se retrage cu prudență. Cineva de sus, strigă:
– E cineva în viață acolo?
– Da! răspund gâtuit…Da! țip. Daaa!!!
Aerul de afară mă sufocă, lumina mă face să lăcrimez, apuc să văd cum animalele sunt puse în cuști. Cad în genunchi și râd:
− Boule, ți-a rămas zborul!!! Pompierii nu pricep. Unul mă bate pe spate:
− Gata, s-a terminat! Doctor!
Doctorul mă manevrează expert:
− N-are nici pe draku’! E doar beat… la propriu și la figurat!!!
***
Experiment Shows Bees Can Understand a Symbolic Language For Mathematics
Do you need another reason to love bees? Not only can our fuzzy little flower friends perform basic arithmetic, scientists have now discovered that they can recognise symbols associated with numbers.
Just as we humans recognise the symbol 7 or VII is associated with a quantity of seven, it seems that bees can make the same association.
In other words, they don’t just understand quantities, addition, and subtraction – bees can also comprehend a symbolic language for those concepts. That is pretty amazing for a creature with a bee-sized brain!
„We take it for granted once we’ve learned our numbers as children, but being able to recognise what ‘4’ represents actually requires a sophisticated level of cognitive ability,” said vision scientist Adrian Dyer of RMIT University in Australia.
„Studies have shown primates and birds can also learn to link symbols with numbers, but this is the first time we’ve seen this in insects.”
The researchers already had an inkling this was possible. They had discovered, through careful experimentation, that bees seem to understand symbols for addition and subtraction to perform very basic arithmetic.
And we know, based on previous studies, that bees can communicate, using a complex ‘waggle dance‘ to convey information about where to forage.
But this new research takes it a step further, showing, for the first time, that – like humans, chimps and even pigeons have been shown to do – invertebrates can understand and use a language for mathematics.
(Howard et al., Proceedings of the Royal Society B, 2019)
The researchers employed a modified system previously used to determine that pigeons could recognise numerical symbols. Invented symbols, or ‘signs’, were assigned a „numerosity” and placed in a Y-shaped maze.
Bees were trained to fly in this maze, where first they would view a stimulus – either a sign, or an image showing two or three shapes – before nipping over to the decision chamber. There, they would view two options.
If they were shown a sign initially, the two options would be an image of two shapes and an image of three shapes, and they would have to choose the correct number of shapes to match the sign. If they were shown a number of shapes initially, the two options would be two different signs, and they’d have to match the sign to the number of items they viewed.
If they chose correctly, matching an N-shaped sign to two items and an upside-down T to three items, the bee would be given a delicious sugar solution. An incorrect answer, however, would yield harmless, but icky-tasting, quinine.
By the end of the 50 trials, the bees were eventually correctly matching signs to numerosity with an accuracy of around 75 percent. Then the researchers switched it up, testing the bees with new colours, patterns and shapes, to determine whether the bees were matching numerosity to the symbol, and not the image as a whole.
The bees still matched the symbols based on the number of shapes in the image.
But they weren’t able to learn the task in reverse. If their training stimulus had been a sign, they were unable to learn again from a numerosity stimulus, and vice versa.
„This suggests that number processing and understanding of symbols happens in different regions in bee brains, similar to the way separate processing happens in the human brain,” said zoologist Scarlett Howard of the Université Toulouse III – Paul Sabatier.
„Our results show honeybees are not at the same level as the animals that have been able to learn symbols as numbers and perform complex tasks.”
Nor does the research show that bees can comprehend the quantity itself – just that they are able to match a quantity to a symbol, and that they are unable to learn that matching in reverse.
Not only does this help us understand learning, and how the brain builds connections between concepts, but it could lay the foundations of a previously unknown bridge in communications between humans and bees.
„Humans have over 86 billion neurons in our brains, bees have less than a million, and we’re separated by over 600 million years of evolution,” Dyer said.
„But if bees have the capacity to learn something as complex as a human-made symbolic language, this opens up exciting new pathways for future communication across species.”
Ai nevoie de un alt motiv pentru a iubi albinele? Nu numai că pufoasele iubitoare de flori pot efectua o aritmetică de bază, oamenii de știință au descoperit acum că pot recunoaște simbolurile asociate numerelor.
Așa cum recunoaștem, noi oamenii, simbolul 7, sau VII, este asociat cu o cantitate de șapte, se pare că albinele pot face aceeași asociere.
Cu alte cuvinte, ele nu înțeleg doar cantitățile, adaosul și scăderea – albinele pot înțelege, de asemenea, un limbaj simbolic pentru aceste concepte. Asta este destul de uimitor pentru o creatură cu un creier de albină!
„Considerăm că am luat de bune numerele așa cum le-am învățat la școală când eram mici, dar pentru a fi capabili să recunoaștem ceea ce „4″ reprezintă, de fapt, necesită un nivel sofisticat de abilități cognitive”, a spus omul de știință Adrian Dyer de la Universitatea RMIT din Australia.
„Studiile au arătat că primatele și păsările pot învăța, de asemenea, să lege simbolurile cu numere, dar aceasta este prima dată când am văzut acest lucru în insecte”.
Cercetătorii au avut deja o îndoială că acest lucru a fost posibil. Ei au descoperit, printr-o experimentare atentă, că albinele par să înțeleagă simbolurile pentru adăugare și scădere pentru a efectua o aritmetică foarte elementară.
Și știm, pe baza studiilor anterioare, că albinele pot comunica, folosind un „dans de vânătoare” complex, pentru a transmite informații despre unde să se hrănească.
Dar această cercetare nouă face un pas înainte, arătând, pentru prima dată, că – ca și oamenii, cimpanzeii și chiar porumbeii – nevertebratele pot înțelege și utiliza un limbaj matematic.
Cercetătorii au folosit un sistem modificat utilizat anterior pentru a determina că porumbeii ar putea recunoaște simbolurile numerice. Simbolurile inventate sau „semnele” au fost atribuite „numerosității” și plasate într-un labirint în formă de Y.
Albinele s-au antrenat să zboare în acest labirint, unde mai întâi ar vedea un stimul – fie un semn, fie o imagine care prezintă două sau trei forme – înainte de a ajunge în camera de decizie. Acolo, ar avea două opțiuni. Dacă ar fi arătat inițial un semn, cele două opțiuni ar fi o imagine a două forme și o imagine a trei forme și ar trebui să aleagă numărul corect de forme care să se potrivească cu semnul. Dacă ar fi arătat inițial o serie de forme, cele două opțiuni ar fi două semne diferite și ar trebui să se potrivească semnului cu numărul de elemente pe care le-au văzut.
Dacă au ales corect, potrivind un semn în formă de N la două elemente și un T cu trei capete în jos, la trei elemente, albina ar primi o soluție delicioasă de zahăr. Un răspuns incorect, totuși, ar o inofensivă, dar amară, chinină.
Până la sfârșitul celor 50 de studii, albinele au reușit o potrivire corectă pentru semnele de „numerozitate” cu o precizie de aproximativ 75%. Apoi, cercetătorii au schimbat simbolurile, testând albinele cu culori, modele și forme noi, pentru a determina dacă albinele corespund „numerosității” cu simbolul și nu cu imaginea ca întreg.
Albinele încă corespundeau simbolurilor pe baza numărului de forme din imagine.
Dar ei nu au reușit să învețe sarcina în sens invers. Dacă stimulul lor de formare ar fi fost un semn, ei nu au reușit să învețe din nou de la un stimul de „numerozitate” și invers.
Acest lucru sugerează că prelucrarea numărului și înțelegerea simbolurilor se întâmplă în regiuni diferite ale creierului albinelor, asemănătoare cu modul în care procesarea separată se întâmplă în creierul uman „, a spus zoologul Scarlett Howard de la Université Toulouse III – Paul Sabatier.
„Rezultatele noastre arată că albinele nu sunt la același nivel cu animalele care au putut să învețe simbolurile ca numere și să îndeplinească sarcini complexe”.
De asemenea, cercetările arată că albinele pot înțelege cantitatea în sine – doar că pot să se potrivească cu o cantitate unui simbol și că nu sunt capabili să învețe acea potrivire în sens invers.
Nu numai că acest lucru ne ajută să înțelegem învățarea și cum creierul construiește conexiuni între concepte, dar ar putea pune bazele unui pod de legătură în comunicațiile dintre oameni și albine.
„Oamenii au peste 86 de miliarde de neuroni în creier, albinele au mai puțin de un milion și suntem separați de peste 600 de milioane de ani de evoluție”, a spus Dyer.
„Dar dacă albinele au capacitatea de a învăța ceva atât de complex ca un limbaj simbolic realizat de om, acest lucru deschide noi căi interesante pentru comunicarea viitoare între specii”.
***
Copii la indigo (final)
– Să golim bășica în alt univers.
– Și ce stați? Hai! Arbait!
– Ne trebuie magneți de neodimiu. De unde îi luăm?
– Din harduri, noi avem două harduri, patru, mai sunt doi p-aci de la ăla vechi. Profesore, ce calculator ai?
Socotim, nu iese nicicum.
– Cine să nu mai fie pe acasă?
Noaptea se lasă repede în februarie. Costumați în culori de camuflaj atacăm casele vecine furând hard-urile din calculator, ca într-o undercover mission a DNA. Câinii ne știu, doar Don Profesore, care are un miros… specific, a venit cu pantalonii jumuliți, așa că revenim cu un vraf de harduri și fără regrete. Scoatem, fără menajamente, magneții din hard-uri, și eu încep să-i aplic cu Super-glue pe unghiurile indicate de tiz.
Drăcovenia devine stufoasă, așa că o sucesc cu Don Profesore spre patul, rămas desfăcut.
Tizule, ahh!!!
Pun markerele Led în focalizare, bierfect! Rotesc de la 13 grade la 103 grade și declinația la ora 05 cu 23. Alimentez condensatorii și luminile din casă scad. Trăiască energia electrică! Mă uit la ceas, ar mai fi cel puțin o juma’ de ceas, avem timp și de-o probă la rece, când… simt că lipsește ceva!
Unde-i tizu ? Ies din atelier și din sufragerie se aud gemete:
Oops!
Deschid, precaut, ușa… tizu înfierbântat pe Feon.
Mă strecor încet și când prea fericitul și-a pierdut tonusul, preiau fără scrupule. Săpam deja, adânc, când din off se aude vocea tunătoare a lui Don Profesore:
– Da’ ce-mi faceți acolo, macaronarilor? Universul e în cumpănă și voi vă rătăciți printre buci? Și-aprinde lumina.
Ne săltăm, brusc, toți trei din pat. Feon, blondă, candidă, exclamă:
– Ce frumos… niciodată nu mi-ai zis că sunteți gemeni!
Don Profesore se burzuluiește:
– Mai sunt 13 minute. Hai!
Tragem câte-o boarfă pe noi și intrăm în atelier:
– Profesore, am făcut tot ce se putea face…
– Declinația magneto-dinamică este inversată.
– Dumnezeu cu mila, completează Don Profesore.
– O țâră, ridic eu un deget. Dacă socotelile mele sunt bune, cred că putem lansa o barcă contra curentului.
– Adică cum?
– Adică teoria curgerii laminare a lui Coandă se poate aplica și în acest caz. Informația se va prelinge pe curbura spațio-temporală, fiind apoi reabsorbită în tensiune superficială. Putem trimite, pe invers, un cadou originalului, să-i arătăm unde a greșit și un bonus pe care, la sigur, îl va aprecia. Arăt la vraful de bani.
Așezăm banii cam în zona centrală.
– Și cu noi ce se va întâmpla?
– Sunt infinite posibilități. Putem să devenim doar amintiri remanente ale originalului, sau putem să fim prezențe fizice în alte realități, la fel cum putem dispărea precum o scriere de creion peste care s-a abătut o radieră.
– Nici o radieră nu poate șterge ceea ce-a fost scris, concluzionează tizul și întinde dreapta.
Ne strângem mâinile, ne îmbrățișăm, și-apuc să văd ceva cu colțul ochiului, dar nu prind decât rânjetul diabolic al tizului.
… iar Don Profesore apasă butonul.
Tușesc, scuip, mă frec la ochi. Aparent, experimentul a fost catastrofal. Atelierul e praf și nu-mi vine-a crede: pe canapeaua jumătate arsă, în curu’ gol și călare pe un teanc de bani, stă Feon.
Mă privește uimită și se extaziază:
– Ce mișto! Și bani. Ce de mulți bani!
***
Poza zilei, sau cum e să fii privit „într-o dungă” !
Europe is Working On a Reusable Space Transport System: Space Rider
The ESA is developing its own spacecraft capable of re-entry into Earth’s atmosphere. The reusable spacecraft is called the Space RIDER (Reusable Integrated Demonstrator for Europe Return), and the ESA says that the Space Rider will be ready for launch by 2022. It’s being designed to launch on the Vega-C rocket from Europe’s spaceport in Kourou, French Guiana.
Space Rider will be an un-crewed vehicle with high-tech capabilities that will provide access to space for scientific and commercial enterprises. The ESA describes it as an “uncrewed high-tech space laboratory” that can stay in orbit for up to two months. At the heart of Space Rider is its cargo bay.
The cargo bay can carry up to 800 kg. (1760 lbs.) in its 1200 litres (42 cu ft.) of payload volume. The bay will be serviced, meaning it’ll provide 600 watts of power for payload. The bay will also be environmentally controlled, and will have control, data handling, and telemetry.
“These capabilities enable Europe to capture new promising markets…”
Giorgio Tumino, ESA’s Vega and Space Rider Development Programmes Manager.
The Space Rider is a logical next step for the ESA. Not only is it a reusable re-entry vehicle designed for space operations at altitudes of 450 km, but it will be able to land near inhabited zones with controlled precision. The spacecraft will offer an array of orbit altitudes and inclinations, and as a consequence will open up new opportunities for the nations in the ESA, and for customers.
“Space Rider is Europe’s first reusable space transportation vehicle. This fascinating challenge is honing our skills in a range of cutting-edge technologies and this will strengthen our position in this competitive market,” commented Jose Longo, ESA’s Space Rider Development Programme Manager.
Space Rider’s operational design will allow all sorts of microgravity experiments, will offer educational possibilities, and according to an ESA press release, will “help prove technologies for Earth observation, science, telecommunication and robotic exploration.” They also say that the spacecraft will demonstrate satellite servicing technologies. All the design details are still being worked out, but the manufacturer CIRA (Centro Italiano Ricerche Aerospaziali) say that Space Rider will be able to rendezvous with the International Space Station and receive scientific payloads with its robotic arm for return to Earth.
Space Rider is not being built from scratch. The ESA has been developing the idea for a while. The reusable spacecraft is adapted from Vega C’s AVUM+ stage, an upper stage designed for attitude control and orbital positioning. The Vega C rocket is scheduled to be ready by 2020.
It also has the ESA’s Intermediate eXperimental Vehicle (IXV) as a precursor. Space Rider is based on the IXV, but with the added additions of landing gear, and the crucial multi-purpose cargo bay. Other design improvements mean that each Space Rider should be able to complete five or six missions.
According to the ESA, the Space Rider’s background lays the groundwork for fairly rapid development, and will keep the cost per kilogram for payloads low for customers, and will make the system competitive in the rapidly changing global space market. The spacecraft will use off-the-shelf components wherever possible, and will reuse expensive components when safe to do so. There will be only minimal refurbishment between flights, which will also keep costs down.
Giorgio Tumino, ESA’s Vega and Space Rider Development Programmes Manager added: “Space Rider provides the European Vega Space Transportation System with the unique opportunity to complement today’s capability to access space, with the capabilities to operate and return payloads from space for a variety of in-space applications, in a competitive manner with respect to any alternative solution.
Space Rider will feature ceramic and ablative materials to handle the heat from re-entry into Earth’s atmosphere. The thermal protections system will also have reaction control rockets and aerodynamic control surfaces. Once it’s completed re-entry, the spacecraft will descend with the aid of a parafoil, which it will use to guide its way to a soft landing.
The Space Rider system will vault the ESA into the future by providing one more alternative in the global space market. It’s impossible to predict in advance all the ways that space agencies, research institutions, and companies will be able to use the Space Rider. It could be a game changer, and according to Tumino, potential customers are already excited at the prospect.
“These capabilities enable Europe to capture new promising markets as is indicated by the extraordinarily enthusiastic feedback received from potential end users attending our workshops and responding to ESA’s announcements of opportunities on Space Rider.”
The Space Rider system was initially proposed in 2016, and will reach its critical design review at the end of this year.
ESA își dezvoltă propriile sale nave spațiale capabile să reintre în atmosfera Pământului. Navele spațiale reutilizabile se numesc Space RIDER (Reusable Integrated Demonstrator for Europe Return), iar ESA spune că Riderul spațial va fi pregătit pentru lansare până în 2022. El este conceput pentru lansarea pe racheta Vega-C din portul spațial al Europei din Kourou, Guiana Franceză.
Space Rider va fi un vehicul fără echipaj cu capabilități de înaltă tehnologie care va asigura accesul în spațiu pentru întreprinderile științifice și comerciale. ESA o descrie ca un „laborator de spațiu de înaltă tehnologie necrezut” care poate rămâne pe orbită timp de până la două luni. În centrul lui Space Rider se află portul de încărcătură.
Compartimentul de depozitare poate transporta până la 800 kg. (1760 lbs.) În volumul încărcăturii sale de 1200 de litri (42 de picioare). Golful va fi deservit, adică va oferi 600 de wați de putere pentru încărcătura utilă. Golful va fi, de asemenea, controlat de mediul înconjurător și va avea controlul, manipularea datelor și telemetria.
„Aceste capacități permit Europei să capteze noi piețe promițătoare …” a spus Giorgio Tumino, managerul ESA pentru Vega și Space Rider.
Riderul spațial reprezintă un pas logic pentru ESA. Nu numai că este un vehicul de re-intrare reutilizabil conceput pentru operațiuni spațiale la altitudini de 450 km, dar va putea ateriza în apropierea zonelor locuite cu precizie controlată. Nava spațiale va oferi o gamă de altitudini și înclinații de orbită și, în consecință, va deschide noi oportunități pentru națiunile din ESA și pentru clienți.
„Space Rider este primul vehicul de transport spațial din Europa, reutilizabil. Această provocare fascinantă își îmbunătățește aptitudinile într-o gamă de tehnologii de ultima generație și acest lucru ne va consolida poziția pe această piață competitivă „, a comentat Jose Longo, managerul programului de dezvoltare a Space Rider al ESA.
Designul operațional al Space Rider va permite realizarea de tot felul de experimente de microgravitate, va oferi posibilități educaționale și, conform unui comunicat de presă al ESA, va „ajuta să dovedească tehnologii pentru explorarea Pământului, știință, telecomunicații și explorare robotică”. tehnologii de deservire prin satelit. Toate detaliile de proiectare sunt încă elaborate, însă producătorul CIRA (Centro Italiano Ricerche Aerospaziali) declară că Space Rider va putea să se întâlnească cu Stația Spațială Internațională și să primească încărcături științifice cu brațul său robotic pentru revenirea pe Pământ.
Space Rider nu se construiește de la zero. ESA a dezvoltat această idee pentru o vreme. Navele spațiale reutilizabile sunt adaptate de la stadiul AVUM + al Vega C, o etapă superioară concepută pentru controlul atitudinii și poziționarea orbitală. Vechea rachetă Vega C va fi pregătită până în 2020.
De asemenea, are ca precursor vehiculul experimental intermediar (IXV) al ESA. Space Rider se bazează pe modelul IXV, dar cu adăugarea adițională a echipamentului de aterizare și a portului de încărcare multifuncțional important. Alte îmbunătățiri ale designului înseamnă că fiecare Rider spațial ar trebui să poată finaliza cinci sau șase misiuni.
Potrivit ESA, fundalul Spațiului Raliului pune bazele unei dezvoltări destul de rapide și va menține costul pe kilogram pentru sarcini utile pentru clienți și va face sistemul competitiv pe piața spațială globală în rapidă schimbare. Nava spatiala va folosi componentele de pe raft, ori de câte ori este posibil, si va reutiliza componentele scumpe atunci când este în siguranță. Nu va exista decât o renovare minimă între zboruri, care va menține și costurile scăzute.
Giorgio Tumino, manager de programe ESA pentru Vega și Space Rider, a adăugat: „Space Rider oferă Sistemul Vega Spațial de Transport Vega cu ocazia unică de a completa capacitatea de a accesa spațiul de astăzi, capabilitățile de a opera și de a returna sarcini utile din spațiu pentru o varietate de – aplicații spațiale, într-o manieră competitivă cu privire la orice soluție alternativă.
Space Rider va avea materiale ceramice și ablative pentru a face față căldurii de la reintrarea în atmosfera Pământului. Sistemul de protecție termică va avea, de asemenea, rachete de control al reacției și suprafețe de control aerodinamic. După finalizarea reintroducerii, nava spațiale va coborî cu ajutorul unui parafoil, pe care îl va folosi pentru a-și ghida drumul spre o aterizare lentă.
Sistemul Rider Space va alimenta ESA în viitor oferind încă o alternativă pe piața spațială globală. Este imposibil să se prevadă în avans toate modalitățile în care agențiile spațiale, instituțiile de cercetare și companiile vor putea să folosească Space Rider. Ar putea fi un schimbător de jocuri și, potrivit lui Tumino, potențialii clienți sunt deja încântați de această perspectivă.
„Aceste capabilități permit Europei să capteze noi piețe promițătoare, după cum este indicat de feedback-ul extraordinar de entuziast primit de la potențialii utilizatori finali care participă la atelierele noastre și de a răspunde la anunțurile ESA privind oportunitățile pe Space Rider”.
Sistemul Rider Space a fost inițial propus în 2016 și va ajunge la revizuirea critică a proiectului la sfârșitul acestui an.
Sources:
- Press Release: Space Rider: Europe’s Reusable Space Transport System
- ESA Web Page: Space Rider
- ESA: Intermediate Experimental Vehicle (IXV)
- Wikipedia Entry: Vega Rocket
- CIRA (Centro Italiano Ricerche Aerospaziali)
- AVIO: AVUM+ stage
Mihail stories 