La moartea mamei ei

 

… e cerul gri.

Trei ciori stinghere așteaptă pe o cracă, cuminți

Sperând că popa o să tacă, și-ncepe și să plouă,

iar ea se strânge-n mine și-mi amintesc de ea,

 cât de fierbinte… și-a dracului era.

Am o erecție necuviincioasă, 

mă răsucesc pe-un crac, iar popa nu mai tace.

Ce mai contează unde-o bagi.

În mă-sa, sau în fii-sa…

Doar să plecăm din clisa iasta.

Dar popa mă privește lung

Se pare c-are multe de mai spus.

Mă cat cu ochii către ciori,

 Se apleacă către mine și mă privesc cu’n ochi:

Crrrra! Și popa tace, iau o țărână moale

Și o arunc în groapă.

Se-aude un scârțâit de scripete

și vântul, care nu mai vrea să tacă.

Nici ea. Îmi șterge lacrimile cu o basma:

Chiar nu știam că o iubești atât pe mama…

Nici eu, dar treci odată în mașină,

Că mi-a intrat ploaia prin haină.

La un pas de infinit

Stillo era încântat să se folosească de ochii umani. În timp ce-și împingea  căruciorul pe culoar, își tot rotea capul, ba la dreapta, ba la stânga, și savura  roșul aprins al cutiilor cu pastă de roșii, sau portocaliul celor cu cereale: Ce distracție!

− Scuzați-mă, domnule.

Se uită înapoi, o tânără femeie încerca să treacă cu căruciorul. Scană atent fața ei îngustă și  decise că ea era enervată. A tras căruțul mai în lateral: Îmi pare rău, spuse, bucurându-se de jocul vibrațiilor în gât.

După ce femeia a trecut, ea și-a întors capul și a returnat zâmbetul profesional adoptat de Stillo. El a considerat răspunsul ei ca o dovadă că, în ciuda faptului de a fi un novice, se descurca bine la acest joc. Și-a reamintit modul în care unii jucători i-au luat în râs cercetările sale îndelungate asupra obiceiurilor celor de pe  Terra. Experiența este cheia, îi spunea Trillo, arătându-i trofeele cucerite. Dar o să le-arate el.

Cotind spre următorul raion, el a observat un semn: Alien Gamers nu sunt bine veniți! Auzise el că, după atât de multe concursuri, oamenii s-au prins de șmecherie. Totuși, semnul l-a enervat. Dacă el ar face sau ar spune ceva ciudat, poliția ar încerca să-l prindă și apoi ar urma umilitoarea extrădare, condamnarea de acasă, cu interdicția de a-și mai părăsi planeta pentru 10 cicluri.

Punând un pepene în cărucior, se scutură de griji. Au fost provocări, da, dar care au făcut jocul mai interesant. În plus, poliția nu ar avea șansa să-i testeze ADN-ul. Ar putea dispărea într-o sclipire, să se întoarcă acasă, să fie umilit de ceilalți gameri, dar în siguranță.

A explorat fiecare culoar, încărcând căruciorul. Mai multe produse vor însemna mai multe puncte bonus, prin utilizarea cardului său de credit, un fals de care era mândru și sigur că va trece de orice control al pământenilor.

S-a oprit în secția de lactate și a revizuit procedura: Caserița va scana produsele, iar el va scoate din portofel cardul. Apoi, după ce se va auzi un bip se va apleca și va tasta, mai ferit (obligatoriu asta) codul PIN, apoi va aștepta până la următorul bip și va lua înapoi cardul și bonul (confirmarea pe care va trebui să o prezinte pentru validarea jocului) din mâna fetei de la ghișeu. Nimic mai simplu! El deja putea simți trofeul bine apucat cu tentaculul drept.

Nerăbdător, simțindu-se mai aproape de victorie, Stillo a ales banda cel mai puțin ocupată. Când a venit rândul lui, și-a descărcat căruciorul pe banda rulantă.

− Hârtie sau plastic? îl întrebă casiera.

Ooh! Ce să-nsemne asta? În cercetările sale nu mai întâlnise o asemenea abordare. Femeia asta și argoul ei…

Stillo și-a deschis portofelul și a privit înăuntru: avea cardul și un teanc de bani. O șansă din două, gândi și i-a întins banii:

− Plastic, a spus el, rânjind.

S-a uitat la ochii îngustați ai femeii. Când o alarmă stridentă a explodat prin magazin, știu că a greșit. Experiența este cheia, păru să audă o voce batjocoritoare. Și, înainte de a dispărea, Stillo a apucat să simtă o aprigă strângere de inimă. De inimă umană.

***

Asimov

Adăstasem pe băncuța din parcul troiței, lăsând soarele să-mi refacă stocul de vitamina D. Era căldura aia blândă, lejer umedă și parfumată a primăverii care-ți deschide toți porii și face sângele să alerge mai repede prin artere.

Cum stăteam eu răscrăcănat, cu capul pe spate și brațele atârnate pe speteaza băncii, pierdut în reverii, numai ce aud:

− Asimov?! Asimov, vino aici!

Am parte de un șoc intelectual căci tocmai ce gândeam că explorasem cam toate ungherele neexplorate încă de corifei și nu prea îmi mai rămâneau multe oportunități. Asimov a fost unul din cei mai prolifici scriitori de literatură science-fiction către care nutresc o sinceră admirație, dar și o vagă invidie de a fi fost primul, închizându-mi orizonturi pe care să zburd și eu.

− Asimov! Trebuie să mergem acasă! Se aude un strigăt gâfâit pe undeva prin spatele meu și simt ceva tupilându-se la picioarele mele.

Mă aplec și-l văd pe Asimov. Ăl de i-a dat numele are fizionomia la degetul mic: e un pui de Airedale Terrier cu blană aspră, sârmoasă, cap alungit și turtit, ai cărui favoriți au până și culoarea originalului. Mă imploră, acum, cu niște ochi mari și lăcrămoși, să nu-l deconspir căci, e evident, nu vrea acasă. Vrea să zburde și el prin natura ce renaște cuprins de același imbold irezistibil care m-a scos și pe mine din casă. Îi fac cu ochiul și se strânge și mai mult la picioarele mele.

Apare și stăpâna, o puștoaică cam la doisprezece ani, aproape panicată, mă vede și se precipită:

− N-ați văzut un cățel? Unul așa… mai flocos, maroniu? Ufff! L-am scăpat din zgardă, se scuză.

− Nu, domnișoară!

− Vai! Unde-o fi, că e mic și prost (la picioarele mele simt foială) poate să-l calce o mașină, vai, ce mă fac?!

− Fii calmă, fetiță! Ia, ia tu un loc aici, pe bancă, lângă mine, să te liniștești. Câinele nu se depărtează prea mult, mai ales un pui, care-și asimilează stăpânul cu mama. Stai liniștită, acuși apare. Hai!

Mă scocior prin buzunarul vestei și scot o ciocolată ROM. Desfac staniolul, o împart în două și-i dau o bucată:

− Combate stresul!

Fătuca mă scanează scurt, apoi acceptă:

− Mulțumesc!

− Dar…, doar de curiozitate, cum de va venit să-l numiți Asimov?

Simt un bot strecurându-se printre picioare (ciocolata asta are un parfum puternic) așa că mă plec, discret, și-i plasez lui Asimov o bucată. Îmi linge degetele.

Fata simte că se întâmplă ceva, dar nu reușește să priceapă:

− Asimov i-a zis bunicul, e un scriitor care a scris despre un robot… Chestii sf, pentru copii…

Dau să mă înec, iar ea continuă:

− Viața nu-i așa! Viața e reală, în viață trebuie să te lupți! Trebuie să lăsăm visele pe mai târziu, căci nu pun mâncare pe masă, așa zice mama.

Asimov dă semne de neliniște așa că-i prind capul între picioare:

− Ia să vezi tu acuma, cum am să fac o presdigitațiune și-o să apară Asimov!…. Ala, bala,  portocala, dim-dam, bum! arunc ambalajul de la ciocolată în sus și, cât ea urmărește cu privirea staniolul colorat, eu mă aplec, îl iau pe Asimov de aripe și-l pun în brațele fetei.

− Uau! exclamă impresionată, iar eu mă salt de pe bancă:

− Eeee, dacă Asimov o ia spre casă… cred că și discipolul său ar cam trebui să facă la fel. Rămâi cu bine, fată frumoasă!

− La revedere, nene!

Roșește și, mai apoi, pe când eram la ieșirea din părculeț, mă strigă:

− Nene!? Și mie îmi plac poveștile sf, doar ce am fost eu așa… un pic răutăcioasă!

***