Voi lipsi o perioadă. Nu vă îngrijorați, doar ce am o treabă de terminat.

Mai citiți din alea vechi… 😉

Familia mea și cu mine eram adunați cu toții la masa, ascultând sunetul mereu prezent al ploii din ferestre.

− Tată, când va înceta să plouă? a întrebat cel mai tânăr fecior.

− Nu știu, băiete. Nimeni nu știe. Probabil, abia atunci când regina va zâmbi din nou, am răspuns.

− Regina? Cine este ea?

− Regina ploii, băiete. Zeița noastră, cea care controlează vremea și anotimpurile.

−Povestește-mi despre Regină, tată! m-a rugat.

M-am uitat la fiul meu, am zâmbit și apoi, cu cuvinte simple, pe înțelesul lui, mi-am început povestea, povestea pe care am auzit-o și eu de la bunicul meu după ce i-am pus aceeași întrebare acum mulți ani:

− Odată climatul nostru era temperat și cald. Lumina soarelui scălda pădurile și lacurile, iar noi trăiam în pace. Aveam mai multe anotimpuri, unele calde, altele reci, unele ploioase, altele secetoase. Ciclurile vieții erau în echilibru. Culturile erau abundente, iar oamenii amabili și prietenoși. Societatea noastră prospera. Viața era bună. Dar cei responsabili au devenit lacomi, nerăbdători să se îmbogățească, indiferent de cost. Au fost construite mașini de război, făbricile rânjeau din mari turnuri de fum spre cer. Pădurile au fost tăiate, pământul a fost pârjolit și, pe măsură ce tot mai multe materiale s-au adunat pentru mașinile de război, era din ce în ce mai foame. Oamenii au fost asupriți, pământul le-a fost luat, toate în numele guvernului planetar. Închinarea Reginei noastre, zeița care ne-a îngrijit de secole, a fost interzisă și, mai târziu, scoasă în afara legii. Bărbații se întorceau de la lucrul pământului la altarul industriei și a banilor. Cei care s-au opus au fost închiși sau uciși. Dar alții, mereu se ridicară.

Războaiele izbucniră pe măsură ce oamenii se răzvrăteau. Multe dintre mașinile de război au fost sabotate, sau distruse, dar și mai multe le-au luat locul. Fumul a întunecat cerul și a acoperit soarele. Străzile erau pline cu sânge. Speranța a murit, iar lăcomia și corupția erau la ordinea zilei.

Apoi ploaia a început. Mai întâi încet, apoi mai puternic și mai puternic. Incendiile au fost stinse, iar murdăria și gunoaiele războiului au fost spălate. Peisajul a fost curățat. Dar totuși ploaia persista. Râurile și lacurile au devenit mai mari și mai pline. Oamenii au trebuit să se mute pe dealuri și munți pentru a scăpa de apele în creștere. Tot ploua.

Guvernul nostru a încercat totul pentru a opri ploaia. A împușcat cu rachete purtând mari explozivi în cer, sperând să disperseze norii. A încercat să umple norii cu materiale care ar face ca ploaia să se disipeze. O mare sumă  de bani a fost cheltuită într-un efort de a face ca ploaia să se oprească. Dar totuși continua să plouă.

În cele din urmă, conducătorii spirituali uitați de mult și-au ridicat glasul. Ei au condamnat natura războinică și lacomă a guvernului și au declarat că regina noastră a plâns. Lacrimile ei au inundat pământul, umplând râurile și lacurile. Plângea pentru nevinovăția noastră pierdută. Plângea trupurile rănite și cadavrele înnegrite. Plângea din cauza lăcomiei și corupției noastre. Plângea pentru că am abandonat-o și am uitat-o. Bineînțeles, guvernul nu le-a dat crezare. Ei chiar și-au închis conducătorii spirituali pentru ai împiedica să răspândească ideea că ei, politicienii, ar fi fost responsabili de ploaia nesfârșită.

Dar vocea lor se auzea chiar și din fundul temnițelor și, în cele din urmă, oamenii le-au dat crezare. Guvernul a fost răsturnat și pacea a fost restabilită.

Oamenilor li s-au dat înapoi pământurile luate. Alimente și îmbrăcăminte au fost puse la dispoziția celor care aveau nevoie. Oamenii au început să o roage pe Regină pentru iertare, cerându-i să oprească ploaia care nu se mai termina.

Dar tot ploua.

− Dar, tată, când va înceta să plângă regina?

M-am uitat în ochii nevinovați ai celui mai mic.

− Într-o zi, fiule. Când toată lăcomia și violența vor fi fost eliminate. Când vom învăța din nou să prețuim pământul, să ne iubim și să ne respectăm reciproc. Într-o zi când vom fi în pace cu noi înșine și cu natura. Într-o zi, fiul meu, într-o zi vom vedea din nou soarele.

Dar, deocamdată, ea este Regina ploilor noastre.

***

Fugim fiecare la chilia lui.

…

Și văzui cum, când părintele Vavila, în plin patos, rădica mâinile către cer, de i se vedeau brațele vânjoase acoperite cu peri scurți și negri, se producea o tulburare printre cuconițele din primul rând și evantaiele începeau să se zbată precum aripile de colibri mai puțin la una, care avea un năcaz cu gâtul.

Din când în când îi svâcnea ba în dreapta, ba în stânga, iar privirea ei iscoditoare cerceta lumea adunată la slujbă. Ticul ăsta nervos deveni o asemenea obișnuință încât, atunci când, în fine, mă descoperi, rămase pironită cu privirea în ochii mei. Ne unirăm într-o singură făptură, dar totul dură doar o secundă căci, înciudată a se dea atât de ușor în vileag, domnița își strâmbă boticul și pocni așa de amarnic cu evantaiul strâns, de rochie, încât zgomotul ca de pușcătură de flintă îi tulbură, pentru o clipă, șirul gândurilor prea vrednicului părinte Vavila. Acesta își roti privirea, o fixă pe domnișoară precum pe o gâză în insectary, iar pre când aceasta roșea violent, tuși, își drese glasul și continua predica exact de unde fu întrerupt.

La masă, la care mă nimerii în stânga părintelui Vavila, acesta mă urmări cu coada ochiului și, când ajunserăm la clapon, văzând că nu mă ating de usturoi, numa’ ce se aplecă către urechea mea:

− Apoi asta cum mai e, domnule? Nu dumneata, nu mai târziu de de două zile, ziceai că-i musai să respectăm canonul?

− La naiba cu el de canon, sfinția-ta, pre’ când se uită la tine niște ochi verzi ca de cobra regală, uiți de toate canoanele.

− Adevăr grăita-i fiule, șoptește la rândul lui, și ca să-ți speli toate păcatele ia potrivește de-un speech, da’ să nu fie ca al lui Grigoriță că spariem lumea…

Clincherie se strecoară la mine în chilie.

− Ai dus scrisoarea?

− Dus… am, am dus!

− Și?

Se caută călugărul prin rasă, prin anteriu, eu turbam… în sfârșit scoase o scrisorică mică și mi-o dă.

Dau de-o miros, dar o duhoare de slană stătută îmi mută nasul din loc. Mă uit criminal la Clincherie și scot scrisoarea din plic.  Mai păstra încă miros de parfum, fin, franțuzesc. Vorbea simplu: „ Vin!” și parcă simt o umbra de sărut. O pun la piept și ridic nedumerit privirea către Clinchenie. Stătea smerit părând că se roagă. Pricep, și-îl omenesc. Pleacă mârâind în glugă: lumea îi zgârcită și patimile grele… alerg după el și-i mai dau un un ban de argint.

Mă perpelesc cu ochii pe ceas.

În sfârșit… Ies ferit, tot cu ochii cât cepele. Întuneric, doar luna ce arunca câte o geană de lumină prin fereștile mici. Mi se pare că văd o umbra și mă fac una cu peretele. Umbra se strecoară afară, iar eu după ea. Realizez că-i prea înaltă și când să iau o decizie aud rumor în poiană:

− Dar, te rog să-mi explici și mie, ce căutai la ora asta afară, se aude vocea surorii mai mari.

− Iaca mă plimbam, se aude vocea înțepată a ăleia mai mici. Nici să mă plimb nu mai am voie de răul tău. Și tu? Tu ce cați aici când toată lumea doarme?

− Iaca și eu mă plimbam că n-o trebui să cer voie de la soru-mea mai mică.

Tensiunea creștea și parcă vedeam o păruială strașnică între muieri când, din stânga se auzi un glas de bariton, sobru și echilibrat:

− Vai… Dar se poate domnițelor ca să umblați, noaptea… sunt câni sloabezi… Hai să vă conduc la chilii.

Fac zgomot de tufișuri:

− Părinte, ieșii un pic la aer…

− Iaca conducem domnițele, tocmai ce se aerisiră și ele…

− Daaa! Și eu… simțeam așa… o greutate în piept…

Ne apropiem și-i șoptesc:

− Mai schimbă, părinte, și dumneata locul că de… eu numa’ pe ăsta-l știam…

− Mai zi și tu ca să știu de voi… Las că-ți arât eu mâine încă două cuiburi bune și cu iarbă deasă și continuă cu glas tare: Domnul nostru s-a oferit să o conducă pe, onor, surioara d-voastră pe poarta din mijloc, că e mai aproape și dacă îngăduiți și eu vă voi fi companion până la cetate. Arată foarte ghotic în săgeți de lună.

O trântesc în poiană și o umplu de sărutări. Mânile mele slobode se poticnesc în tot felul de cordeluși și cearcăne de fier, mai ceva ca în chinurile lui Dante.

− Luna. Vezi Luna?

− Da, gâfâi eu, o văz. Ce nu văz e cum se scot toate astea…

− Nimic nu știi…

***

De dimineață mă simt cam tulbur și adăst mai mult în pat.

Pe când soarele începu a se strecura pe ferăstruica mică și să-mi zgândăre ochii pricepui așezarea paturilor. Mă scol, dau cu apă peste obraz și, ca un făcut, Clincherie intră pe ușa chiliei. Aducea o tavă smălțuită pe care văzui o carafe mare, o farfurioară cu icre și una cu pesmet.

Icrele erau sărate de nu se putea așa că sorb din carafă și descoper că e moare de varză acră. Îi tot dau, ba cu icre, ba cu pesmet, ba cu moare și mintea se limpezește. Ba chiar încep să mă simt așa de bine de mă ia un dor de ducă, de alergat pe câmpii, cu cămașa descheiată la chept și inima în vânt.

Afară se aude tropot de trăsură pe caldarâm și privesc pe gemulețul chiliei:

O cabrioletă elegantă tocmai ce se oprea în fața mânăstirii. Un aprod sari să prindă calul de winkers iar stăpâna, o magnifică doamnă, echipată de călărie, aruncă frâul și coboară regește. Apuc să văd că întinde mâna către cineva că ușa se dă de perete.

Grigoriță, verde de parcă abia ce l-o fătat mă-sa, mai să dea cu capul de tavan:

− Plec! Mă așteaptă. Nu mai pot sta o secundă. Hai de-mi ține calul și să ne luăm rămas bun.

Ce poate să facă o dragoste, dezlegată de Cotnari și Odobești, într-o noapte…

Abia îl urmez și pe pietrișul de la intrare dau nas în nas cu strașnica călăreață de șaretă ce abia aruncase hățurile la un călugăr. O iau în brațe, iar dânsa protestează energic din câteva zguduituri de umeri. Mă redresez și-mi cer umile scuze și-n temenele grotești și hazlii deopotrivă apuc să văd doi ochi verzi care mă priveau malițios. De sub mâna, fermă, a cocoanei se ițește o făptură fragedă care scoate limba la mine. Mă pierd total și pământul începe a se învârti cu mine. Mă dezmeticesc ca dintr-un vis cu Grigoriță aplecat asupra mea, ce-mi dă palme, răsplată pentru înjosirile de ieri.

− Ești bine? Îngrijorarea lui nu-i jucată, îi simt panica în priviri. Eu pot să mai stau, n-o fi foc!

− Mergi! Mergi, prietenul meu. Mergi la iubirea ta.

Se urcă pe cal tot cu ochii la mine. Mă apropii și el se aplecă pe gâtul calului.

− Grigoriță… Mă tâmpitule… M-a lovit și pe mine săgeata aia, cu niște ochi verzi, de smarald.

− Ha! dă capul pe spate Grigoriță. Amu’ să vezi și tu cum e!

Mă privește în ochi și bagă pintenii în armăsar. Ăsta se ridică în două picioare și apoi se întinde în galop de-o ridicat praful și nu-l mai văd.

Mă retrag în chilie. Îmi iau tâmplele în mâini și, apoi,  sorbind din carafa cu moare de varză tot încerc să-mi aduc aminte de chipul ei. Tot ce văd pe din luntrul ochilor e doar o limbă roz și doi ochi fosforescenți. O fi o copilă? Dacă da, am să aștept… încleștarea nu mă lasă. Trag de șnurul de bumbac.

Apare un omuleț firav pentru care rasa preoțească pare să fie prea grea și-l apasă spre pământ.

− Să vie părintele  Clincherie…

− Prea fericirea sa este peste poate de îndriduit cu multe încărcări și mi-a lăsat bucuria de a vă fi umil ajutor spiritual și lumesc. Numele meu este Dorostene, prea plecat în fața dumneavoastră, boierule.

Ridic privirea și mă cat mai adânc:

− Ridică-te părinte, nu trebuie să stai plecat în fața mea.

− Nu pot să mă ridic mai mult. O copită de cal mi-a arătat calea spre umilință.

− Pricep. Dar creerii ronțăiau … Și cu ce stare te-o trimis părintele Clincherie?

− Iaca să-ți fiu de ajutor căci nu știi ce să faci și ești în mare cumpănă.

− Eu?

− Măria ta, carele fu atins de boală grea și dacă nu tămăduim la timp se poate să ducă la moarte urâtă.

− Ce boală închipui, bre?

− Boală de suflet, care usucă și care nu poate fi descărcată decât prin trup.

Încep să simt unde bate.

− Nu-i frumos să spionezi oamenii.

− O fi au nu o fi frumos, fata matale e în bibliotecă. Întreab-o de letopițesul lui Vlad Dracul, ia de aici, și scoate de sub rasă o carte bătută în argint. Mâine până la prânz o vreau înapoi.

Se mai înclină o țâră apoi ridică o mână pe clanță și dispare precum o Baba Cloanța.

Mă duc spre bibliotecă, pe undeva, într-un fund de neuron, ceva îmi spune că nimic nu e întâmplător, că toate prea se potrivesc, dar nu mă pot opri.

 

Biblioteca nu e ceea ce, îndeobște, se cheamă bibliotecă. E o adâncitură săpată în calcarul moale al muntelui unde, mulți călugări și-au săpat chilii. Când spațiul a devenit neîncăpător l-au abandonat și au ridicat mânăstirea. Acum pare un găvan scobit în zeci de găuri, în care strălucește câte o lumânare. Un sistem inteligent de aerisire îmi aduce în nări un miros proaspăt de smirnă.

Urc, cobor trepte de calcar, ischitind în dreapta și în stânga, și brusc o văd fără să o fi văzut pe de-antregul niciodată. E ea, aplecată la o lumânare asupra unei cărți căreia vrea să-i sugă vlaga cu ajutorul unei lupe mari.

Nu e copilă, doar minion, cu părul ca o torță în lumina lumânărilor și tenul roșcovan. O săsoaică, gândesc, și parcă mă citește și ridică ochii ăia de drăcoaică care sclipesc, verde smarald, în fundul chiliei.

Pricep de ce simt asta, mă privește uimită, necrezându-și în sine iar albul ochilor holbați către mine intensifică privirea lor hipnotică.

Asta mă răcorește așa că pot să abordez ca un bărbat:

− Uite cartea pe care o căutai.

− Cum… dar cum?

Fantastic. Urmează aceiași logică ca și mine. Îi văd globii oculari cum i se învârt sub ochii închiși și apoi privirea verde care mă străpunge.

− Bravo, domnule! Mă felicită și îmi întinde o mână mică.

Am o ezitare apoi primesc în palma mea acea mânuță mica făcută parcă din fildeș. Tremurul meu cred că s-a simțit până în palmă, dar mă chinui să ignor asta și-mi aplec capul. Buzele mele întârzâie nepermis, iar ea își trage mâna.

Îmi trag și eu un scaun alături de ea fără să aștept invitație.

Se pare că nici nu e nevoie de așa ceva.

 

− Uite, continuă de parcă ne cunoșteam de când lumea, vezi? Aplec capul asupra celui al ei și inspir mirosul părului ei și mă simt pe o câmpie plină de flori, mă trage de mână.

− De ce nu te uiți?

− Scuze, nu am abilități tehnice, eu …

− Dar asta e de bun simț, privește. Întoarce capul către mine și e prima data când îi văd chipul în întregime. Nu mă pot stăpâni. Îi iau obrajii în palme și îi sorb dulceața buzelor. Se împotrivește, mă lovește cu mâinile pe umeri, dar eu nu cedez. Prinsă în capcana palmelor mele, se lasă brusc moale încât era cât pe-aci să o scap, apoi se întoarce și-mi răspunde la sărut. Limba ei, mică și ascuțită se opune atacurilor mele apoi, curajoasă se împletește cu a mea într-un sărut etern.

Lumânările încep încet, încet, să defileze către ieșire.

− Și voi, ăia de sus, se aude vocea custodelui.

Fugim fiecare la chilia lui.

*