Ce ți-e și cu memoria asta, dom’le. Scoate-așa, precum magicianul iepurele, câte-o chestie de ziceai că-i fumată de mult, de rămâi interzis. Mă grăbesc să-i dau o formă fizică, căci știm noi: doar ce scoate un pic capul, trage o gură de aer și-apoi se afundă, din nou, prin abisale gropi Mariane.

Dintr-a cincea și până-ntr-a opta am avut un profesor de-i zicea Cliza. Ce vă sugerează cuvântul ăsta? Pe mine mereu m-a dus cu gândul  la șanțuri înnoroiate și pline cu rahați de câine… Era ’nalt și slab, îmbrăcat cu costume în carouri de culori dubioase și mereu prea mici. Mai era și miop, o miopie avansată, căci purta pe ochi niște lentile de telescop prin care i se zăreau niște ochi mici care parcă te priveau din fundul capului, de stăteai mereu cu spaima că o să-i alunece pe ceafă, și o voce de contratenor care, atunci când avea câte-o disperare lua accente de mezzosoprană. Profu’ ăsta de franceză apărea vijelios, arunca cu catalogul din ușă și nu rata niciodată catedra apoi se trântea în fotoliu, sălta bețele de picioare și le depunea încălecate pe un colț al ei, de i se vedeau șosetele, mereu albe și floacele negre de pe țurloaie. Scana apoi, cu telescoapele, clasa și pronunța pițigăiat:

−Comment ça va?

Avea idei puține, dar fixe.  Una era pretenția de a se vorbi doar în franceză la ora lui, iar alta, boala vocabularelor care trebuiau să fie actualizate la fiecare lecție verificarea făcându-se la început de oră, pedeapsa pentru ambele situații fiind că trebuia să stai toată ora în picioare, la colțul clasei, cu fața la perete.

De mult i-o coceam, dar nu știam cum să fac să mă răzbun, pe mine, campion de stat la colț, dar și pe alți colegi ghinioniști. Asta până ce nu a adus maică-mea, nu se știe de unde, o cutie cu pioneze. Dar nu dintr-alea ștanțate în tablă, ci chinezești, cu buton curbat, frumos colorat și ac gros, lung, bine ascuțit la capăt.

În pauza dinaintea orei de franceză tot îmi făceam de treabă pe lângă catedră… Când am văzut că nimeni nu-mi oferă vreo atenție am făcut rapid, cu lama, o tăietură mică în pielea sintetică de pe tăblia fotoliului și am plantat o pioneză, artistic, de nu i se vedea decât un pic din vârf.

Parcă-l văd. Intră ca un uragan cu mâna pe clanță și ochii spre clasă gen cine nu-i în bancă trece la colț…

Aruncă catalogul și se sfârșește în fotoliu.

− Comm…

Holbează ochii care acum arătau aproape de dimensiunea lor normală, scoate o acută care mai că era să spargă geamurile și sare în picioare frecâdu-se la bucile subnutrite:

− Aaaa! Merde!!! Fils de pute oubliés par des fossés… Aaaa! T’étrangler avec ma main… Care-i porcul, nesimțitul… o dă pe românește, privindu-ne cumplit, iar eu nu pot să mă abțin:

− Ai vorbit pe românește! Treci la colț, treci la colț!

 

***

Pluteam în două ape așteptând să se liniștească ultima furtună și, ca să aflu în treabă mai cârcheam ochiurile plasei de pescuit gândind că o să-mi trebuiască una nouă.

Într-un sfârșit apa se liniști, o privesc cum se întinde netedă și strălucitoare, sub un soare de neon, până la orizont. Arunc plasa și încep să vâslesc. Începe să mă ia cu sudori. Îmbătrânești, nici n-ai dat de două ori din vâsle și ești tot o apă… dar, totuși, ceva nu-i în regulă: se face din ce în ce mai cald.

Fuioare de abur încep să se ridice din apă și o ceață deasă se așează de nu mai văd nici capătul bărcii. O groază indescriptibilă mă cuprinde căci auzisem poveștile bătrânilor despre asemenea cataclisme globale și râsem împreună cu cei de o seamă cu mine. Se pare că un asemenea eveniment major tocmai se punea în acțiune.

O bulboană se sparse chiar lângă barcă și mă împroșcă cu aburi încinși, vâslesc în disperare, dar totul în jurul meu începe să clocotească. Barca se înmoaie, se răsucește pe o parte, iar eu sunt alunec în valurile opărite.

Mai apuc să gândesc în timp ce simțeam arsura ca a unui milion de sori: Sfârșitul, acesta e sfârșitul!

 

− Mamaaa! Mama, unde ești? Dă apa-n foc!

***

 

– Cine ești tu?

– Thoth, madame…

– Oooo, am crezut că e Moartea… de două ori a trecut, am simțit-o, rece, pe la tâmple. Thoth, tu cine ești, îmi pari cunoscut !

– Un prieten de familie, doamnă, mai discret.

– Da… discreția a fost importantă în familia mea, dar acum, privește-mă Thoth, mai contează discreția? Sunt o babă de 94 de ani, îți poți imagina?  94… să-mi fi spus ieri te scuipam în ochi, credeam că o să am mereu 20 și toți holteii la picioarele mele. Ia zi-mi Thoth, de ce nu vrea să mă ia Moartea? De ce mă ține aici, țintuită în patul ăsta, la mila unei femei care să-mi de-a de mâncare în gură și să-mi schimbe scutece ca la prunci?

– Păi… pentru că nu e loc.  Trebuie să stați la rând.

– Cum? Când pe Maria, a luat-o la nici 70 de ani? Râzi de mine!

– Nu râd, dar locul 7 de pe rândul 2 de la geam este încă ocupat.

– De cine? Cine e pe locul meu?!!

– Schimbul! Schimbul de pe lumea asta. Antoanela a avortat la trei luni, a luat niște pastile, așa că fiul a rămas nenăscut deci Sofia, care e acum pe locul Dumneavoastră, nu are unde se-ntrupa.

– Păi cum?

– Dar ce credeați… că stați în rai o veșnicie? Faci un tur, două, și înapoi la treabă. Numai că, de când cu anticoncepționalele și avorturile, treaba s-a cam aglomerat, adică s-a aglomerat rău de tot. Sunt și de peste o sută de ani fără loc de schimb.

– Ce mă fac, ce mă fac… până la sută mai sunt 6 ani, îți dai seama, 6 ani!!!

– Realizez, foarte bine ce spuneți, doamnă și, după cum vă spuneam… sunt un prieten de familie. Foarte bun prieten de familie, de fapt am fost trimis chiar de dânșii.  Îmi permit să vă fac o sugestie: mai este un loc… curat, decent, călduros, unde vă așteaptă, cu drag, marea majoritate a familiei.

Un cuvânt și se rezolvă… discret, foarte discret!!!

 

***