„Apoi… tare greu îmi vine în a îți zice, da’ n-am cu cine, măi Vasile. S-au c-am dus toți. Care încotro.
Și de ele s-o cam ales praful…
Apăi că știi, că nu iei doară să te fudulești, au și beciurile rostul lor, nu orșișine știe a le gospodări.
La desprimăvărare se scoate tot din primul beci și-o parte se dă la consum. Da, nu orcum, de să omori soldatu’…
Putinile cu brânză, untul și cașul, precum și cașcavalul se destupă și se caută de mucigai verde. Unde el o apărut se dau cepurile afară, și se desface putina. Brânza se mută din hârtia cerată în burdufuf de pânză de in, sterilizată, iară doagele se opăresc în trei ape și se lasă la zvântat, la umbră. Roțile de cașcaval se freacă cu cârpă de in aspră și-apoi se aruncă în ceară fierbinte. Se aruncă saramura și cașul zvântat se mută în putini, cu saramură nouă.
Se coboară apoi în al doilea beci și se verifică porcăriile. Carele sunt atinse de mucigai verde se scot afară, se freacă cu cârpa de in, se opăresc și se dau la consum.Care sunt atinse de mucigai alb se verifică de tărie și, de-s coapte îndeajuns, se scot și ele la consum. Mezelurile, încă moi, se răzuiesc de primul strat de mucigai .
Nu se desigilează al treilea beci până ce nu s-a dat cu foc de pucioasă în primele două iară oamenii să fie proaspăt spălați și cu haine curate.
Vinul de un an se trage în butoaie curate, iară cele se scot afară. Sticlele se rotesc, cu o mișcare bruscă, la sfert de grad. Șampania se ridică în fund, se rotește, brusc, la juma de grad și-apoi se așează în rastel.
Se face o degustare, prin sondaj, iar acolo unde se constată o înrăutățire a calităților organoleptice, tot lotul se scoate afară.
Specialistul cramei desigilează și al patrulea beci și verifică starea grânelor. Se scoate tranșa pentru anul în curs și se aduce cea următoare. Pesmetul se împrospătează, apoi se sigilează atent.
Se pune foc de sulf la gurile de aerisire și se lasă să tragă două zile cu ușile beciului deschise, apoi se lasă la aerisit încă două zile și beciul se sigilează de jos în sus.
… ș-apoi, măi Vasile, ce să mai afumi, că-s beciurile goale. Tot au luat, ca niște parveniți ce sunt, da înapoi n-au pus nimica. Doar grânele ce-or rămas, c-or zis că au pâine la tavă, și nu le trebuie.
Să nu-ți zic, măi Vasile, că mă doare sufletul, că nici oșteni de hrănit nu mai avem…
Avem, acum, o armată de profesioniști, o mână de oameni, mercenari, carne de tun pe care-i trimitem prin războaie streine… de mănâncă chipsuri niște carboave din cartofi uscați și sărați, vai de steaua lor. Când pleacă, se duc ca la Verdun.
Am vândut tot, și ce aveam și ce n-aveam, și sufletul copiilor noștri, doar până ce n-au priceput și-au început să fugă, și fug, Vasile, se pustiește țara ca de la o molimă.
Și mi-e dor, Vasile, de vremurile alea când mă întâmpinai cu brațele deschise, în prag de Crăciun:
− Bine ați venit, Domnule Căpitan! Nici unde nu o să găsiți loc mai bun și, mai curat, și oameni mai muncitori și mai veseli.
− Bine te-am găsit, Vasile…
Îmi zâmbește larg, iar crețurile din colțurile ochilor se adâncesc, privirea lui parcă mă străpunge și gâfâi, mă sufoc…
Mă regăsesc în pat, săltat în coate. În cameră s-a făcut frig, iar afară se prelinge o geană de lumină.
Surâd visului și-aprind focul în sobă.
Rutina dimineții mă acaparează și, după ritual, cu ceașca de cafea aburindă în față și țigara în colțul buzei, încerc să refac filmul.
Dar nu mai e, ce-a fost. Doar frânturi de amintiri trunchiate, dar el este, încă, acolo.
Sorb din cafea:
„ Și, ia zi tu, Vasile, care-i cel mai fin și dulce șoric?”
„Ăla de pe pe muntele lui Venus, vine, prompt, un răspuns, dar ai grijă, pârpălește bine, înainte, ca să nu-ți intre floacele în nas”!
***
Mihail stories 