Amnezia (VII)

Maria, în pijamale, se freacă la ochi:

• Ce-i aici? Clubul Îndrăgostiților? Unde-i ceaiul meu? Sandvișiurile? Mama?!

 

Ioana se uită la ceas:

− Uite! Întârzii. Vă descurcați! Pavel!?

− Se rezolvă.

− Fiți cuminți! Aăăă. Maria!

− Da, mamă!

− Învață-l pe Pavel, ăăă, pe domnul Pavel, cum funcționează Internetul. Vezi! Fii atentă. Este complet amnezic. De la zero.

− Da, mamă!

− Plec!

Deschise ușa,  călcă afară și  întoarse capul:

− Vă pup pe toți!

Cu colțul ochilor văzu o mișcare.

− Sărut mâna, doamnă!

Andrei, numai în chiloți, o privea vinovat de după draperia din capătul holului.

− Ufff! Din balamuc în alt balamuc!

 

Ioana bătea nervoasă cu dosul pixului în foia de observație.

− Ce-ai fată?

− Mai stau ăia mult acolo? C-am lăsat-o pe Vasiloaică să țină și tura mea…

− Da’ ce-i cu tine? Ia să te văz. Ești albă la față, îți curg cearcănele pă țâțe. Ce pățiși fată? E de dragoste… Iaca or ieșit.

− Domnule director, doar o secundă… Doamna Dorneanu… da, asistenta de la reanimare, vă roagă, o secundă. Nu pot să mă pronunț, e aici, și-i încercănată… Da? Hai fată!

Directorul o baleie scurt.

− Doamnă, la subiect.

− Domnule director, poate îmi permit prea mult, aveți aici , instalat pe calculator un program de recunoaștere facială, pentru arși, mutilați… știți…

Directorul se îndreptă în fotoliu și o privi cu interes:

− Și?

− Aș vrea să aflu cine este o persoană, durează o secundă, mă iertați, în nume personal… vă răpesc din timp…

− Dă-mi să văd. Stai un pic. Fața asta mi-e cunoscută. Ăsta-i mortul nostru.

Apăsă un buton de intercom:

− Vasiliule ia privește aici!

− Mortul nostru.

Se răsuci în fotoliu:

− Daaaa, da’ de unde ai mătăluță poza asta?

− Da’, de ce mă întrebați?

− De-aia! Pentru că acest cadavru a dispărut din morgă ieri și acum se face o anchetă internă, de-aia… doamnă!

Ioana simți că leșină. Prea multe și toate odată. Mintea i se învârtea ca un titirez, ca un giroscop scăpat din suporți: Mort?! Îi veni să râdă.

− Domnule Director. Pot să văd și eu fișa ?

− Da’ cine vă credeți? De unde este poza?

− Dacă nu îmi arătați fișa, sun la 112.

− Te dau afară, mă ameninți?!

− Nu glumesc. Sunt loială spitalului, verificați vă rog, dar vreau să văd fișa acestui om.

− Bine. Bineeee, Doamnă! Oi fi eu nou, dar ce crezi că nu știu cine ești? Nu tu i-ai tras-o în buză lu’ Avramescu?! Hă, hă! Hă! Și-acu’ mai plânge… Ha! Vasiliu! Dă-mi pe doi fișa completă.

La monitorul acela Doamnă.

Ioana dădu pagină cu pagină:

− Domnule Director, priviți! Nu avem concluzii. Cine a făcut autopsia?

− Vasiliu! Cine a făcut autopsia, cum la cine? Despre cine vorbim de juma’ de ceas? Iorgu? Dă-mi-l pe interior. E-acasă? Sună-l pe mobil.

Mintea Ioanei șuiera, se apucă de cap și-l aplecă în poale.

− Domniță. Doamnă, vă este bine? Directorul se ridică pe jumătate din fotoliu apoi recăzu, apăsă intercom-ul:

− Adu’ repede un pahar cu apă și un distonocalm. Hai!

*