Amnezia (V)
Șmecherul de cartier avea mâna prinsă într-un pumn de fier care se tot strângea. Gemu și căzu în genunchi. Ridică, umil, o privire:
− Nene! Au! Nene, noi glumeam. Plecăm. Auuu! Îmi rupi mâna. Neneeee…
Degetul mare a lui Pavel apăsa pe lama briceagului în timp ce încleștarea sporea. Nefericitul se chirci în genunchi. Din gâtlejul lui abia dacă mai ieșea un horcăit. Brusc, lama de oțel pocni cu un „cling” sec și căzu în zăpadă:
− Data viitoare va fi gâtul tău, îi șopti Pavel la ureche și-l eliberă.
Se întoarse rapid, nu fără o grimasă de durere. Din spate, un cetățean vădit băut, striga:
− Andrei. Unde ești Andrei? Nici de Revelion n-am tihnă de răul tău?
Privi scena, cu Maria în brațele lui Ioana și cu Pavel care îi întindea o mână lui Andrei pentru a se ridica din zăpadă:
− Ce se întâmplă aici? Se repezi spre Pavel: Ce-ai cu băiatul meu? Îî? Că-ți fu… se uită către Ioana cu Maria în brațe. Doamna asistentă. Vă face probleme individul ăsta?
− Tată! Andrei se interpuse între cei doi. Domnul ne-a salvat… Am fost atacat de o gașcă de-a lui Bubulac. Eu…
− Așa îți trebuie! Marș acasă! Motălău!
Andrei puse capul în pământ și se îndepărtă.
− Să vezi ce-ți face mă-ta, păi să mă sune pe mine o copchilă că băiatul meu ia bătaie de la niște golani?
− Andrei, strigă Maria și se smulse din brațele lui maică-sa, dar Pavel o prinse de mână și o trase la pieptul lui:
− Lasă-l. E bărbat. Trebuie să-și rezolve singur problemele, altfel nu te merită.
− Bărbat… Bărbați! Și tu. Izbucni în lacrimi și începu să-l lovească în piept cu pumnii ei mici. De ce sunteți așa? De ce atâta violență când totul ar putea fi frumos? Atât de frumos. De ce? De ce trebuie să ucideți întotdeauna, să distrugeți tot ce-au clădit alții, să călcați totul în picioare. De ce?
Pavel stătea încremenit.
− Maria. Pavel este rănit, iar tu îl lovești exact în rană.
Maria ridică privirea către Pavel. Pumnii îi tremurau:
− Și eu, vai! Și eu. Și eu, la fel ca toată lumea. Începu să hohotească, și eu sunt blestemată!
Pavel o mângâie pe cap:
− Nu ești blestemată copila mea. Întotdeauna există șansă. O săltă în brațe și-i șopti la ureche: „Andrei este un tânăr foarte brav. Mândrește-te cu el. Era cât pe-aci să fie mort pentru a te apăra”. Întoarse privirea către Ioana:
− Haidem acasă.
Odată intrată pe ușă Ioana își recăpătă calmul și inițiativa:
− Las-o din brațe că-i ditai dihania. Maria! Ia vezi dacă mai e apă caldă. Mergi, faci un duș și te bagi în pat. Tu, se uită aprigă la Pavel, treci în bucătărie să văd de n-au crăpat copcile. Hai!
Pavel zâmbi subțire.
Pe când îi punea pansamente peste locurile în care catgutul sfâșiase carnea, se auzi soneria de la intrare:
− Acum cine mai este? Se duse la ușă și privi prin vizor. Nu-mi spune?! Tatăl lui Andrei. Ieși tu, că eu îl bat.
Pavel își trase puloverul și ieși la ușă. Moșmondi la yală și întoarse privirea către Ioana:
− Nimic nu știi, rânji aceasta, se învârte, așa, și se retrase de după cuier.
− Da! Cu ce vă pot fi de folos.
Răsfirat la un metru și optzeci și cinci și la peste o sută de chile Pavel umplea ușa.
− Eu sunt Vasile, tatăl lui Andrei.
− Am avut plăcerea…
− Eu… dădu să se întoarcă, dar cineva îl împunse din spate. Eu am venit să-mi cer scuze.
− Poftim. Intrați!
Vasile intră într-o dungă. În spate, Andrei, cam tras la față, dar cu jar în priviri.
În bucătărie, Vasile dădu cu ochii de pansamentele pline de sânge și ustensilele pe care Ioana uitase să le strângă:
− Vai de mine. V-au rănit. Sunt complet dezolat. Am venit cât de repede am putut, ca fulgerul, dar nu m-am gândit că Andrei ar putea fi în primejdie, copii, se mai joacă, mai dau din mâini…
− Copiii au crescut, Domnule Vasile. Prin alte părți, la vârsta asta au la rândul lor copii și-și asumă responsabilități. Insuficiența dumneavoastră psihică de a realiza că a devenit adult copilul pe care l-ați crescut, îl poate costa și pe el și pe dumneavoastră. În loc să transferați bogăția de cunoștințe pe care ați acumulat-o către fiul vostru ați preferat o atitudine de stăpân-sclav, absolut impardonabilă. Vă accept scuzele cu condiția de a vă modifica acest comportament.
Vasile rămăsese năuc. Încet, încet, cele spuse se înșurubară în creierul său. Se holbă la Pavel care, tacticos strânse de pe masă resturile medicale și, neștiind unde să le arunce, le îngrămădi într-un colț, apoi luă sticla și două păhăruțe. Turnă calm:
− Domnule Vasile. Eu am întâlnit multe culturi umane. Peste tot accentul se pune pe speranță, pe idealizarea prezentului transpus în viitor, așa că eu vă urez „La mulți ani !”, cu speranța că veți construi un viitor mai frumos decât cel prezent.
Ridică paharul și ciocniră. Vasile era încă neclar. Privi avid spre sticlă:
− Pot…? A fost o noapte dură!
− Te rog! Vin imediat. Simte-te ca acasă. Mai adineaori am auzit expresia asta și-mi place.
Ieși în hol. Pe un taburet Andrei își frământa mâinile. Ridică o privire speriat- încrezătoare, dar umilită:
− Domnule…
− Stai aici, îl apăsă pe scaun Pavel.
Ciocăni la ușa dormitorului. Ioana deschise ușa doar de-un ochi.
− Ce face?
− Plânge.
− Las’ că-i dau eu ceva să-i treacă. Hai încoa’. Domnul Vasile vrea să-și ceară scuze. În dreptul bucătăriei o basculă înăuntru pe Ioana și-apoi îl împunse, cu un deget noduros, pe Andrei:
− Hai! Ce stai? Fugi la ea!
*
No comments
Amnezia (IV)
El nu înțelegea. Era complet pierdut și nu o scăpa din priviri. Și avea o privire carnivoră care făcea să i se strângă, aproape dureros, pântecele…
Preluă inițiativa:
− Acuș e miezul nopții… Va fi un joc de artificii. Hai pe balcon. Ia și șampania aia. Eu nu mă mai ating de ea!
Din nou, uimită, văzu dezinvoltura cu care el desfăcu șampania, îl privi cum, masiv fiind, toarnă atent licoarea în paharele înalte, iar degetele acelea boante, aproape fără unghii, cuprind cu gingășie piciorul subțire al paharului și îl înmânează cu o ușoară plecăciune. Se conformă cu un surâs:
Începe numărătoarea inversă. Se priviră în ochi.
− La mulți ani Ioana. Nici nu știu câți sunt…
− Ascultă! 2019, La mulți ani…Trebuie să-ți punem un nume…. așa … până … Ce nume zici că ți s-ar potrivi?
El rămase gânditor.
− Ce zici de Pavel.
03, 02, 01, 00 La mulți ani! La mulți ani 2019!
− La mulți ani Pavel! Ciocniră cupele de cristal.
Ea gemu și se simți, parcă dezvirginată a doua oară. Nu se mai culcase cu nimeni de cinci ani de când murise Vlad. Totul i se păruse meschin, această goană după bani, după funcții și mărire, bărbații care o priveau ca pe o bucată de carne în care să se înfigă, să-și facă orgasmul lor mic, penibil, să stropească cu sperma, cu puii lor, aiurea și să-i lase să moară fără scop, fără țel, rușinos…
El o preluă cu brațele încleștate pe mijlocul ei și-l simți adânc și totul se pierdu. Se rătăci în trăiri și brusc zvâcni din tors în sus. Pavel, surprins, contră dur intensificând tăria brațelor care o încătușau. Ea se prăbuși într-un haos de senzații, iar când, fierbinte, sămânța lui o năpădi în vintre, simți că leșină. Se zbătu haotic până când brațele bărbatului și-au slăbit puterea și atunci, o liniște, o mare pace o cuprinse.
Telefonul sună insistent. Ioana se răsuci din brațele lui Pavel și întinse mâna:
− Da! Ascultă și se albi la față.
− Ce-i? Întrebă bărbatul.
Ioana sări din pat și începu să se îmbrace febril:
− Îl bat unii pe Andrei. Prietenul lui Maria. Vai! Și le-am zis… Să nu o violeze… sunt beți. Ce-a fost în capul meu s-o las?
Pavel zvâcni din pat:
− Nu ai să o poți păzi toată viața. Trebuie să-și asume acțiunile.
Deși panicată și nemaiștiind ce să pună pe ea, Ioana nu putu să nu vadă cum compleul indispensabil capătă brusc personalitate proprie și se ridică pe corpul bărbatului care-l încheie cu o simplă atingere la ceafă. Înainte ca ea să termine el era deja echipat, o ajută să-și tragă geaca de piele, și ieșiră amândoi în fugă.
− Unde!? grăi bărbatul, iar inflexiunea groasă, vestitoare de primejdii o făcu să tremure.
− Încoa’, în parcul din fața școlii.
Aici trei adolescenți, cam la 18 ani, îl aruncau pe Andrei de la unul la altul:
− Ai venit tu să ne iei gagicele, mă? Ei las că-ți dăm noi muie azi și-o futem și pe curva aia a ta.
Pavel parcă dispăru. Individul care-o ținea pe Maria fu spulberat de un dos de palmă, iar fata, încă năucă, ajunse în brațele mamei ei.
Cei trei se reorganizară:
− Hopa! Se pronunță unul mai înalt care părea șeful. A venit babacul. Tataie, i-ați parașuta și mergi acasă c-aici e treabă de bărbați. Nu te băga, c-o iei.
− Vorbești prea mult, tinere.
Ăsta făcu un gest. Ceilalți doi săriră pe Pavel, dar acesta nu mai era acolo. Se simțiră apucați de gât ca două găini bete și se pupară reciproc într-un sunet sec.
− Am să te tai! Individul se năpusti, dar Andrei sări pe el. Se rostogoliră la pământ. Andrei îl apucă stângaci de gât fără a realiza cuțitul care se îndrepta spre ficatul său. Deodată se simți ridicat în aer și se rostogoli în zăpada murdară. Privi peste umăr.
Șmecherul de cartier avea mâna prinsă într-un pumn de fier care se tot strângea. Gemu și căzu în genunchi.
*
Inimǎ de Reginǎ — Într-un gând, Eliza…
Îmi amintesc cǎ existǎ în casǎ o carte pe care bunica o adora, ea care iubea lectura ca pe o a doua naturǎ a ființei legatǎ pe viațǎ de zecile,chiar sutele, sau poate miile de romane citite. Bunica citea în fiecare searǎ. O auzeam oftȃnd ori de cȃte ori îşi scotea ochelarii întinzȃndu-se dupǎ întrerupǎtorulveiozei, […]
Două pagini!
Și-așa m-am trezit, de dimineață, la șase juma’, plin de inspirație și-am oprit tot din casă. Doar vântul ce mai vâjâia pe la ferești. Și dăi, și luptă, și-o’nceput mațele să ghiorțăie și eu, nu! am luat o bucată de pâine veche-n gură și am început să o molfăi. Molfăiam și scriam căci știam că de-așa bucurie nu o să mai am parte multă vreme.
Și, iaca, simt că se face frig în cameră, pun mâna pe sobă, rece, contabilizez chiștoacele din scrumieră, jale, îmi admir capodopera: două pagini scrise.
Cine știe… ca mine să pățească!
SCIENTISTS CLAIM TO HAVE DISCOVER WHAT EXISTED BEFORE THE BEGINNING OF THE UNIVERSE
There are many scientific and non-scientific varieties of the answer about what came before Big Bang. Some say there was literally nothing and some say a black hole or a multiverse. But now a group of mathematicians from Canada and Egypt have analyzed some cutting edge scientific theory and a complex set of equations to find what preceded the universe in which we live. Their research paper has been published in Nature.
To explain it in simple and easily understandable terms; they applied the theories of the very small i.e. the world of quantum mechanics, to the entire universe – explained by general theory of relativity, and discovered the universe essentially goes through four different phases.
More importantly they discovered what came before this universe was.. Another universe or more accurately another ‘cosmological phase’.
Despite being infinite in size our universe is cyclical and has always existed in one of four stages.
The universe is expanding, and the expansion is speeding up, but the team believes that certain modification motivated by quantum mechanics will ultimately halt the expansion and pull the whole lot back to a near infinite point – at which stage the universe will start expanding again.
The paper, called ”Non-singular and Cyclic Universe from the Modified GUP”, written by Maha Salah, Fayçal Hammad, Mir Faizal, Ahmed Farag Ali, is super complex but Prof. Mir Faizal outlined the main points of this paper.
According to him they have incorporated quantum mechanical effects in cosmology using an approach called the modified GUP.
This approach changes the equation for cosmology in a very interesting way. It predicts four distinct phases for our universe – the present phase of the universe being just one of those phases.
There is a phase before the big bang in this cosmological model, and it is possible to know about that phase of the universe by studying the physics of present phase of our universe.
Professor Mir Faizal said:
In our cosmological model the universe did not start with the big bang, but there was a phase transition from one phase of the universe to another. This is possible because the universe can exist in four different phases, like ordinary water can exist in three different phases. Just as we can know about the properties of ice, by studying water which has formed from it, we can know about pre big bang cosmology by studying the physics of this universe.
In their model they have been able to study the pre Big Bang state of the universe. The equations in their model predict that the expansion of the universe will come to a halt and then will immediately be followed by a contracting phase.
Prof Mir added:
When the equations are extrapolated beyond the maximum rate of contraction, a cyclic universe scenario emerges. “Other cosmologists have suggested a big bang and big crunch scenario – but those model have singularities. Singularities are bad in physics as they indicate a place where the laws of physics breakdown, and at such places one cannot use physics to get meaningful results. This new cosmological model does away with such singularity. The big bang singularity can therefore also be avoided by using the modified GUP-corrections to the cosmology.
In their cosmology model, the cyclic nature of the universe occurs as a result of incorporating quantum effects into a cosmological model of the universe.
Prof Faizal explained that even though there are many different mind-bending approaches to quantum gravity, like string theory and loop quantum gravity, what most of these different approaches have in common is that there is a minimum length below which space does not exist.
Many of these approaches also predict that there is also a maximum energy and no object in the universe can have an energy beyond that maximum energy.
They research team incorporated the effect of having a minimum length and an maximum energy into a cosmological model, and then they ended up with a cyclic universe.
Asked about the philosophical and even possible theological implications of his work Prof. Mir said:
No one draws any philosophical or theological implications of a finite or an infinite spatial dimension, and time is just another dimension, so why should it be treated any differently. In any case, I do not believe in a God of gaps, with big bang being a big gap, but in a God who made the mathematics describing reality so perfect that there are no gaps, not now and not at big bang.
Amnezia (III)
Ana se stăpâni să nu țipe. Pe diagonala pieptului, până aproape de buric, strălucea roșiatic o cicatrice imensă, încă proaspătă căci firele dese de sutură nu fuseseră scoase și atârnau printre firele de păr negru și cârlionțat.
− Mami! Eu plec!
Ioana se smulse cu un fior. Ieși, cu precauție, în hol.
− Fii cu grijă, da?
− Da, mami! Tu ești bine? Ești palidă, tremuri. Să știi că eu pot să rămân…
− Mergi fată, mergi! Mama e bine. Hai, fugi!
− Te pup, mami!
− Și eu, draga mea.
− Aaaa! La mulți ani! Și ție și lu’…, lu’ domnu’!
− La mulți ani, fată dragă!
Închise ușa și se sprijini cu spatele de ea. Îi venea să fugă după ea, să fugă, să fugă, să fugă. Ridică privirea, răsuflă adânc, și intră în bucătărie. El nu era acolo. Văzu lumină la baie. Se duse hotărâtă la sticla de coniac umplu paharul și bău cu nesaț. Alcoolul îi arse gâtul, stomacul, intestinele… realiză că nu mâncase nimic de la prânz. Privi ceasul: 22.50… Mecanic, strânse toate ustensilele medicale și despachetă cumpărăturile. Luă în mână sticla de șampanie:
„Netrebnică mică! În ce necazuri m-ai băgat?!”
Optimismul nativ care a ajutat-o să treacă prin toate nenorocirile își făcu din nou datoria. Se apucă să încropească ceva de mâncare.
Când bărbatul intră, precaut, în bucătărie, aproape zâmbea:
− Eeee! Ce stai acolo? Ai vrut să vezi cum merge cuptorul cu microunde. Hai să-ți arăt!
Descoperi, uimită, că el se pricepe grozav în bucătărie. După ce se edifică cum funcționează aragazul, cuptorul cu microunde și mixerul el preluă, cu blândețe, inițiativa și o expedie din bucătărie:
− Aici, acum, eu sunt stăpân. Ezită: ăăă, acum e revelionul și tu nici nu te-ai pensat.
Ioana rămase mască, dar veni rândul lui să o pățească.
După ce băgă de câteva ori nasul, de control, în bucătărie, mulțumită de ce se petrecea acolo, Ioana dispăru.
− Ioana? Ioana?! Eu sunt gataaa. Ioana! Unde ești? Ioana?
Ioana apăru într-o rochie lungă, albă, cu lame pe pulpe și o tăietură îndrăzneață. Era coafată cu părul într-un semicoc ridicat deasupra capului din care se răsfira pe spate părul ei brun-roșcat, precum o coadă de păun. Luminile din pomul de crăciun irizau în culori multicolore creând parcă un halo în jurul capului ei, subliniind linia fină a gâtului. De pe umeri, spre piept, adânc strecurat în decolteul generos, strălucea un lănțișor de aur cu platină ce imita romburi care se roteau la cea mai mică mișcare creând un efect hipnotic. Franjurând aerul atunci când dădea din cap cerceii compuși din zeci de inimioare de aur scoteau o șoaptă cristalină.
Bărbatul rămase încremenit:
− Un înger, respiră gâfâit. Un înger care m-a salvat. Îngerul meu păzitor. Dădu să se apropie.
− Neee! Ai zis că te ocupi. Dacă atingi, cu mâinile alea, rochia asta, ai să mori instantaneu!
− Ciudat, dar foarte bun. Ești sigur că nu ai adus, de undeva, de acolo de unde vii, mâncarea asta?
El nu înțelegea. Era complet pierdut și nu o scăpa din priviri. Și avea o privire carnivoră care făcea să i se strângă, aproape dureros, pântecele…
*
Amnezia (II)
− Acesta este un telefon? Jucăria asta? Începu să râdă, iar Ioana se făcu mică.
„Ce-ai făcut, toantă? Dacă-i vreun nebun fugit de la un ospiciu…?”
Bărbatul întoarse capul către ea și-i înmână mobilul:
− Nu reușesc să-mi amintesc. În capul meu e un vid uriaș. Mai scutură odată capul, un cap mare, leonin, iar părul purtat pe-o parte îi căzu în ochi. Îl dădu reflex pe spate, iar Ioana se trezi privind fața aceea parcă dăltuită de un sculptor nepriceput. Doi ochi de o culoare incertă, nas acvilin, buze cărnoase, cu cea de jos un pic pronunțată ce-i oferea un aer îmbufnat, terminată cu o bărbie lată și ieșită în afară. Chipul acela radia o energie ascunsă, abia stăpânită, iar femeia se trezi dârdâind.
Observă și el asta:
− V-a luat frigul… Nici nu știu cum să vă mulțumesc… Mergeți! Mergeți acasă. Eu mă descurc. Am să mă descurc.
− Nici nu mă gândesc să vă las aici, uite, numai în pulover, amnezic… rănit… Ioana se blestemă din nou în gând „Ai înnebunit de tot, fată!”. Stau aici, aproape. Al doilea bloc. Veniți, să vă pansez, stați un pic la căldură, poate… Așa se întâmplă după un șoc traumatic, creierul se protejează, dar apoi amintirile revin.
− Spuneați că e seara de revelion… probabil că vă așteaptă familia, cred că deja s-au îngrijorat.
− Maria? Maria să se îngrijoreze? Pfff! Mergem!
Se ridică și-l privi de sus:
− Nu sunteți vreun criminal în serie, nu?
El zâmbi, iar în colțul ochilor se adunară zeci de crețuri.
− Presupun că nu… Peste ăștia nu prea dau mașinile așa, de fraieri! Nu vreau să vă încurc…
− Am hotărât! Puteți merge?
− Să fac o probă.
− Mamăăă! Pe unde umbli? Nu găsesc… O puștoaică cam la 15 ani năvăli în hol unde, aproape izbindu-se de bărbat, dădu un chiot de spaimă și fugi în dormitor.
− Maria… Maria! Domnul e cu mine. A avut un accident…
− Da? Ce accident?
Capul fetei apăru de după ușă și baleie inedita prezență masculină din casa lor.
Bărbatul păru că se fâstâcește sub privirea insistentă a fetei:
− Mai nimic. I-am zis Doamnei că nu vreau să deranjez…
− Nici un deranj. Las că vă pansează mama! îl concedie fata, cu aplomb. Mami! Nu știi ce-am făcut cu rochița aia neagră? Ufff! Acuși e Revelionul și eu nici nu m-am pensat…
− Poftiți în bucătărie. Luați loc. Numai o secundă.
Mai că nu alergă în sufragerie de unde luă sticla de coniac din vitrină și se năpusti înapoi. Din ușa dormitorului Maria îi făcea semne insistente.
Ioana arătă la sticlă apoi spre bucătărie. Fata făcu botic.
Bărbatul stătea aplecat și privea absorbit; întoarse capul:
− Ce este acest dispozitiv?
− Ăla? Ăla e micro, adică „cuptorul cu microunde”. Am adus coniac. Turnă în pahare și-l îndemnă pe bărbat:
− Să ne mai vină inima la loc! Simți că-i va tremura mâna așa că luă bărbătește paharul și aruncă coniacul pe gât.
− Și cum funcționează? Bărbatul luă și el paharul, mirosi precaut, apoi o imită pe femeie. Aaa?! E tare!
− Cum să funcționeze? Habar n-am…
− Mamiii!
− Scuză-mă o secundă. Mai toarnă dacă vrei…
De dincolo se auziră voci pe tonuri din ce în ce mai ridicate:
„Ia vezi! Acu’ nu mai pleci nicăieri!”
Bărbatul zâmbi ca unei amintiri, rămase brusc încremenit încercând să o urmărească, dar ea se destrămă și rămase iar senzația aceea ca de după o extracție dentară. Înciudat, se așeză la masă și mai turnă un păhărel. Ana îl surprinse cu mâna încleștată pe păhăruț și fața crispată într-o încercare dureroasă de a-și aminti.
− Încet. Îți vei aminti. În baie e strâmt. Am adus aici… Avea mâinile pline de tot felul de sticluțe și pansamente. Treci la pansat.
Îi luă, profesionist, capul în mâini și, după ce dezinfectă atent rana, aplică un plasture constrictiv. Cucuiul primi și el același tratament.
− Acum să vedem în rest. Scoate puloverul. Bărbatul se conformă. Sub pulover avea un fel bluză indispensabil perfect mulată pe corp.
− Ce material e ăsta? N-am mai văzut. Cum se scoate?
Reflex, bărbatul duse mâna la ceafă. Bluza, de un alb strălucitor, se desfăcu și alunecă în jos dezvelindu-i torsul puternic.
Ana se stăpâni să nu țipe. Pe diagonala pieptului, până aproape de buric, strălucea roșiatic o cicatrice imensă, încă proaspătă căci firele dese de sutură nu fuseseră scoase și atârnau printre firele de păr negru și cârlionțat.
*
Mihail stories 