În spate se auzi o bufnitură înfundată. Se întoarse cu precauție pentru a nu aluneca pe trotuarul înghețat și apucă să vadă  o formă neagră rostogolindu-se, de pe capota unei mașini, pe marginea șoselei. Șoferul deschise portiera, dădu să iasă, apoi scrâșnind din dinți: Paștele mamii voastre de bețivi! trânti ușa și demară, derapând pe zăpadă.

− Hei! Apucă să strige Ioana, dar realiză că insul oricum nu ar mai fi oprit. Se uită după ajutor. Țipenie. Toată lumea se retrăsese acasă pregătindu-se de revelion. Numai ea mai umbla de bezmetică. De fapt trecuse pe la maică-sa încercând să o convingă să facă revelionul împreună…

Se uită la ceas: 22.24.

Mărunți din buze și, atât de repede pe cât îi permitea zăpada înghețată, încurcându-se în sacoșa cu cumpărături, se apropie de locul accidentului.

− Sunteți bine? Ridică din nou privirea după vreun ajutor. Nimeni. Domnu’ ? Sunteți bine?

Bărbatul încercă să se ridice, dar păru să se cutremure și rămase în patru labe tremurând ușor:

− Nu știu, mormăi înfundat.

Ioana se aplecă mai mult și, ca un făcut, sticla de șampanie se răsturnă din sacoșă rostogolindu-se spre o iminentă ciocnire cu marginea trotuarului. Încercă să o prindă, alunecă și căzu, nu tocmai artistic, în fund. Bărbatul zvâcni cu un geamăt și prinse sticla apoi se răsuci, gâfâind, pe spate.

Ridică șampania și o privi, ca pe un trofeu, în lumina chioară a unui felinar.

− Nu s-a spart, emise sentențios, iar Ioana sesiză comicul absurd al situației: Ea căzută în fund, iar lângă ea un bărbat încleștat de o sticlă…

− De ne vede cineva zice că am decalat revelionul… Sunteți bine?

− Revelionul… Bărbatul încercă din nou, iar de data asta reuși, să se așeze și el în fund. Curios. Habar n-am că e seara de revelion. Privi de jur împrejur. Iar locul ăsta mi-e străin… Mai privi odată în jur, de data asta mai focalizat și, brusc, preluă inițiativa. Nu stăm bine aici. Poate să mai treacă o mașină.

Se ridică oftând și întinse mâna către femeie.

− Mă descurc, mulțumesc! Ioana se ridică, înșfăcă sacoșa și dădu să-l sprijine pe bărbat.

− Cred… Cred că și eu mă descurc, zâmbi un pic chinuit acesta și păși pe trotuar. Mai privi odată sticla de șampanie, de data asta încercând să citească eticheta apoi, scuturând din cap, o înmână femeii.

− Ia să vă văd? Îl preluă, profesional, Ioana. Aveți o tăietură urâtă pe frunte, probabil de la ștergătorul de parbriz, dar nu mai sângerează… un cucui care promite, niște echimoze… vă mai doare pe undeva? Să nu aveți cumva leziuni interne. Trebuie să mergem la un spital… Acel mergem îi zgârie auzul și iar se blestemă pentru voluntariatul ei care mereu i-a adus numai necazuri.

Bărbatul își îndreptă spatele, iar Ioana îi dădu cel puțin un metru optzeci și cinci, se răsuci, cu prudență, din tors spre dreapta apoi, mai viguros, spre stânga și brusc ameți. Ioana se repezi să-l sprijine. Se împleticiră până la o bancă unde se așezară greoi.

− Eu sun la 112…

− Unde?

− La Salvare. Scoase telefonul, iar bărbatul i-l luă din mână și-l răsuci pe toate părțile:

− Acesta este un telefon? Jucăria asta? Începu să râdă, iar Ioana se făcu mică. „Ce-ai făcut, toantă? Dacă-i vreun nebun fugit de la un ospiciu…?”

*

Un tânăr bărbat intră, cu pas hotărât, într-un magazin de bijuterii și cere să-i fie arătat cel mai frumos inel. Bijutierul privi atent persoana din fața sa și apoi scoase un inel aparent modest:

− Domnule, umilele mele cunoștințe îmi spun că acesta este inelul perfect.

Tânărul privi în lumină inelul:

− Este extrem de scump. Da! Este perfect! Se întoarse către bijutier: Este pentru mama mea. Azi e ziua ei. Știți, șopti tainic tânărul către bijutier, mama a avut o iubire, iubirea vieții ei, iar el a greșit. A fugit ca un laș și i-a zis mamei să mă avorteze. Erau vremuri grele…

− Adevărat, grăi și bijutierul. Cumplite.

− Dar, pe când altele se duceau la doctori, mama m-a păstrat în pântecul ei. M-a născut, m-a alăptat și crescut și poate n-ar fi reușit până la capăt dacă o persoană misterioasă nu-i trimitea, lună de lună, un mandat poștal. Am tot căutat acea persoană și când aproape renunțasem, o domnișoară mi-a zis o poveste. Cum c-ar ști ea pe cineva care după o căsătorie din interes, văzând că soața-i stearpă, s-a dus la orfelinat și a adoptat o fată, care crescând și-n curiozitatea tipic feminină a găsit ascunsă-n podul casei o cutie plină de chitanțe. Ea nu a mai spus asta la nimeni. Doar mie… și-aici va rămâne-n veci. Următorul inel, pe care-l voi alege eu, va fi pentru fiica domniilor voastre.

Alese un inel simplu, subțire, și cu un singur diamant, mic, ca o împunsătură de ac:

− Și acum mă las în genunchi, în fața ta, tată, și-o cer de soție pe Crizantema, copilul tău.

Bijutierul îl privi pe tânăr cu mândrie:

− Nici o bucurie nu este mai mare decât să vezi că ai parte de un asemenea ginere și fiu. Primește binecuvântarea mea și copila de soție.

Bărbatul ia în brațe fata și-o pupă cu foc, iar bijutierul, zâmbind în barbă, își frecă, fericit, mâinile:

− Așaaa! Totul rămâne în familie!

***

(după o poveste auzită la un pahar de vin)

Azi, cam pe la ora când aștern pe hârtie aceste gânduri, în Iași se reinaugurează Moscheia cea Mare. O construcție simbol a cultului mozaic cu o vechime ce se pierde în negura veacurilor căci, cu ocazia lucrărilor de restaurare, s-au găsit vestigiile altor moschei, cea mai veche fiind datată în secolul XI.

E bine, e frumos să ne respectăm trecutul, să conservăm lucrări de artă spre a putea fi admirate și de urmașii noștri, toată lauda!

Dar, căci întotdeauna mai există câte un dar, un amănunt din prezentarea făcută de un speaker al postului Radio Iași m-a dat pe spate:

În secolul XIX, atunci când a fost ridicată actuala moscheie, exista un regulament care impunea celorlalte biserici să nu ridice clădiri de cult mai înalte decât cea mai înaltă biserică ortodoxă din târg. Dar și biserica mozaică avea regulile sale care spuneau că sinagoga este cea mai mare construcție din comunitate așa că, în fervoarea mistică, enoiașii evrei s-au apucat să sape în pământ, adâncind biserica suficient de mult pentru ca, în cote absolute, să fie mai mare decât Catedrala Mitropolitană.

Eu tocmai ce venisem din atelier în bucătărie, unde radioul e setat pe Radio Iași, pentru a fi la curent cu știrile locale și, la auzul năzbâtiei, m-am înecat cu fumul.

După ce mi-am scos la scuturat bojogii de pârâia casa, am rămas, gânditor, privind cum țigara se autodevora, inconștientă, în inerentul sfârșit ce o aștepta ajungând la filtru.

Alte și altele istorii similare se buluceau în memoria mea aproape sufocând-o.

Am văzut cu ochii minții cum nefericiții erau torturați de inchiziție în moduri atât de sadice încât depășesc orice imaginație și-am văzut catedrale ascuțite care sfidează gravitația, am văzut oștirile musulmane ucigând în numele unui crez și am văzut moschei de o incredibilă frumusețe, am văzut  balta de sânge care este Asia, dar și splendoarea Taj Mahal-ului și hoardele arabe strigând Allah Ahbar, și m-am încrâncenat.

Cum este posibil ca niște oameni, altfel așezați, iubitori de familie și copii să se transforme, atât de radical, în numele unor istorii, toate, dar toate, cusute cu ață albă atât de evident că te-apucă râsu-plânsu?

Cum de văd paiul din ochiul celuilalt și nu văd bârna din propria privire?

Mi-aprind unc-o țigară și-mi fac o introspecție cu metodele pe care le-am primit în unsprezece ani de școală care m-au învățat că 1 plus 1 fac 2 și-apoi, cu o experiență de viață de șase decenii… poate-oi fi eu mai tâmpit și asta-i normalitatea.

 

Sau, poate, s-a stricat ceva în mașinăria cea mare și, cumva, nu mai apar pe răbojul ei.

M-a rătăcit, în universul ăsta mare, lăsându-mă să-mi fac, singur, griji de viața mea și a noastră

***

Eram copil, nici măcar adolescent, între două ape cum s-ar zice, când am văzut filmul ăsta.

Am rămas cu o amintire: americanii se aflau într-o situație disperată în păstrarea unui cap de pod. Deja își stânseseră mâinile cu onoare, pentru ultima redută, când unul zice:

– Tu auzi ceva?

– Nu.

– Ascultă… se auzea un sunet de cimpoi.

– I’ll be damned, these are plumb crazy…

Trei plutoane de pușcași scoțieni cu cimpoierii în față mărșăluiau voios venind, un ultimul moment, în ajutor.

Desigur, nemții s-au retras în grabă.

Filmul s-a terminat.

Dar eu, de atunci, când pic într-o situație aparent fără ieșire și întrezăresc o rezolvare exclam :

– Liniște… Parcă aud sunet de cimpoaie !!!

Ei nu înțeleg, iar eu râd !!!