Acum e pace (I)

− Te-ai bolânzit de tot!

Replica, seacă, pică pre când mă chinuiam să deschid o cutie de supraviețuire cu cioata cuțitului meu de parașutist. Mă uit la el, verific încă odată setările translatorului:

− Ce vorbă-i asta?

− Mi-ai scuipat-o în față pe când ne băteam a doua oară. Am zis că se potrivește cu ce faci. Hăhăie gros și pufăie pe nările supradimensionate.

 

Eram deja în vrie când una din rachetele omniului mi-a lovit ampenajul . Am încercat să compensez, dar deja simțeam cum se apropie moartea.

Când ești pilot, ești condiționat psihologic. Plasă de salvare pentru o conștiință care are doar două soluții: învinge, sau mori.

Acum, observam tonoul în scurt pe care vrăjmașul meu îl făcea. Știam că nu mai are nimic, risipise tot, la fel cum făcusem și eu. Eram de același calibru. Făcusem tot ce se putea. Acum venea hotărât, spre mine, cu decizia implacabilă a speciei sale: dinte pentru dinte. Pentru ei nu există repliere strategică. Dacă nu învingeau mureau într-un atac kamikaze. Nu știu cine a venit cu acestă expresie, dar să fiu al naibii, e perfectă.

Stabilizatorul meu parametric nu făcea față. Normal dacă mă gândesc că mă dădeam de-a rostogolul fără noimă… 10000 de metri. Nu-l mai văd: O fi având necazuri cu direcția. L-am ciuruit bine la ultima trecere…

Vise. Una din camere îl fixează la ora 17… Trag de ultimul eleron rămas funcțional… nik! Vine peste mine. Aștept să-i văd mutra în scanerul de aproape. Iată: ochii fațetați… sunt sigur că ne uităm ochi în ochi, radarul de impact: 30, 15, 5, 3, Eject!

Sunt scuipat cu capul în jos. Asta a fost dură. Mi-e greață. Deasupra, o explozie semnează sfârșitul celor două navete. Mii de bombe neutrinice! Îl văd coborând: Acu’ să te văd, bărbate… de nebun nu scapi cu una cu două.

Cad urât, într-o rână, și nu-mi mai simt brațul drept.

 

Râde crăcănându-se pe cele patru picioare sub formă de pistoane hidraulice, ceea ce, până la o limită, chiar sunt, pufăind pe nările cu supape care-i trădează originea acvatică.

Eu am aterizat la sud, capsula de supraviețuire la nord.

El, la nord… iar ranița lui a aterizat la vreo 10 kilometri de mine.

Ridicol, nu?!

Desigur!

Am recuperat ranița lui din trei salturi. Mi-am băgat nasul: nik ce m-ar putea interesa. Știam, dar… așa, de amorul artei.

Îl văd venind în salturi largi, scot Mouserul.

 

Au trecut 7 ore și nu a revenit.

Ultimele două confruntări au fost extrem de violente. După ce ne-am risipit muniția în degajări disperate, m-a atacat corp la corp.

Agilitatea nativă a unui strămoș de scarabeu versus costumul meu robotizat. Cuțitul de parașutist din oțel călit cu crom s-a rupt între două plăci din costumul lui.

Și totuși s-a retras…

Șapte ore e mult. Mă duc să-l caut. Fac salturi largi scanând teritoriul nefericitului de planetoid, părtaș la atâtea dispute. Sterile. O frontieră psihologică la care nici una dintre părți nu voia să renunțe. Groapa atâtor colegi de-ai mei și a câtor de-ai lor. O încrâncenare vădit schizofrenică pe care o recunosc, dar căreia nu pot să-i opun decât loialitatea mea de soldat.

Văd ceva la ora trei. E el. Mă apropii precaut, deși le este necunoscută prefăcătoria. Atacă deschis și fără vicleșuguri.

E răsturnat pe-o parte. Costumul a fost străpuns de una din loviturile mele de cuțit, la o îmbinare slabă, iar atmosfera otrăvită a asteroidului a pătruns în interior. Mă privește cu ochii lui sclipind în mii de fațete și înclină greoi capul.

Simt o sfâșiere. Una e să omori pe cineva în luptă, în valul de adrenalină care-ți comandă să iei o viață înainte de a-ți fi luată a ta, și cu totul altceva e să stingi lumina ochilor care te privesc.

Îi împing capul într-o parte, măcar să nu văd privirea aia… și realizez că nu am cu ce-l omorî. Doar să-l strâng de gât. Mi-aduc aminte de profesorul de istorie care ne povestea despre extraordinara descoperire de acum 200 de ani, de proful de sociologie care încerca să justifice folosirea omnilor pe post de sclavi, de anunțul  dramatic cum că una din stațiile de cercetare a fost distrusă în mod neprovocat de alieni dezlănțuiți. De ofensiva în care am distrus complet planeta, am șters-o din univers și mai apoi de uriașa flotă  care a venit să-și răzbune cetățenii.

De cum era cât pe-aci să pierdem Terra, la uriașul efort de război, la propagandă, la mine luat cu caș la gură și aruncat într-o navetă de intervenție, pentru abilități psihomotorii…

Cârpăcesc spărtura din costum. Omniul protestează cu ultime puteri, dar descopăr o inserție și-i bag o doză de neambutal cât să adoarmă un elefant.

 

Au trecut trei zile. Am descoperit o peșteră. Am cărat totul acolo. Inclusiv omniul. Am etanșat intrarea cu spumă și am creat o atmosferă. Mă extrag din costum și inspir adânc: Până aici, încă-i bine. Ronțăi un baton de ciocolată și simt că mă taie la reazem. Mă duc cât mai adânc, în capătul peșterii, și-apoi încerc s-acopăr precum pisica. Asta e, ronțăi și revin la intrare tot amușinând vinovat. Mă uit la omniul, n-ar fi rău să-l scot și pe el din costum. Accesez baza de date. Găsesc ceva și încep să trag de toate alea, cu un bolovan pregătit la îndemână: Care mișcă… nu mai mișcă!

Îl extrag, cu greu, dintr-un costum complicat, dar potrivit pentru conformația lui.

N-am mai văzut un omniul decât în filme: E scund, cam până la buricul meu și are forma unui crab corcit cu un cărăbuș, cu o cocoașă chitinoasă în culori de un grena stins și lucios, stă pe patru picioare care arată ca pistoanele hidraulice de la un excavator și are un cap retractil cu doi ochi centrali, o pleiadă de ochi multipli și două antene segmentate. Acum capul atârnă pleoștit în pliurile unui burduf chitinos, cu antenele lipite de scăfârlie și principalii ochi închiși.

Lăbuțele din față sunt încrucișate între niște mandibule de o finețe nemaipomenită.

Chitinele de pe cei doi ochi tremură… Apuc bolovanul.

Ochii i se întredeschid. După o ușoară ceață a privirii, mă focalizează, evident prin mișcarea telescopică a lor și.. când să-i pocnesc chiatra-n cap, pică pe o parte cu picioarele strânse pe abdomen și capul retras în carcasa chitinoasă. O face pe mortul…

Aștept ce aștept și, când văd că vrea să-mi pună la încercare răbdarea, mai ales că chetroiul era greu și cam începusem să-l simt în mână, îi vorbesc în translator:

− Nu te mai preface. Mai bine saltă pe ăi patru craci și hai de mănâncă ceva… bea apă… sau ce naiba beți voi… zaci de patru zile.

Crăcănează lent un ochi, cel de pe partea mea, și acu’ că-l observ cu îndârjire, văd că și ceilalți, ca de albină, par a-și schimba nuanța. Se așează pe labele din spate și ridică fruntea. Antenele se depliază și încep să baleieze mediul înconjurător:

− Ai creat un microclimat… Se ridică și explorează peștera, are o ezitare când dă peste dejecțiile mele, dar continuă explorarea. Verifică trăinicia dopului pus de mine, apoi se repede la ranița de supraviețuire.

Pun, din nou, mâna pe piatră. Scoate doar un recipient pe care-l cuprinde cu brațele și mandibulele.

Bea îndelung:

− Huo! Mai încet! Nu se știe cât vom zăcea pe aici.

Ochii îi sclipesc, dar înțelege. Mai caută în rucsac și ia ceva ce presupun că e o hrană compactă. Privesc siderat acțiunea mandibulelor care mărunțesc, complicat, calupul și-l introduc delicat, într-o gură minusculă.

− …Și cu mâncarea la fel…

Mă chinui și eu să deschid o conservă luată din ranița de supraviețuire.

*

The Matrix Is Real – We Are Living In A Computer Simulation

Elon Musk thinks it’s almost certain that we’re living in some version of The Matrix. In fact, he believes that there’s a “one in billions chance” that reality as we know it is not a computer simulation.No, really. You read that right.

Elon Musk este aproape sigur că trăim într-o versiune a Matricei. De fapt, el crede că sunt șanse foarte mici pentru ca realitatea, așa cum o știm, să nu fie o simulare pe calculator. Pe bune. Ai citit corect.

“The strongest argument for us probably being in a simulation I think is the following,” Musk said. “40 years ago we had Pong. Two rectangles and a dot. That’s where we were.”

„Pentru noi, cel mai puternic argument că suntem într-o simulare, probabil că este următorul”, a spus Musk. „Acum 40 de ani jucam Pong. Doar două dreptunghiuri și un punct. Cam asta era.”

“Now 40 years later we have photorealistic, 3D simulations with millions of people playing simultaneously and it’s getting better every year. And soon we’ll have virtual reality, we’ll have augmented reality.”

„Acum, 40 de ani mai târziu, avem simulări fotorealiste, 3D, cu milioane de oameni care joacă simultan și care se îmbunătățesc în fiecare an. Și în curând vom avea realitatea virtuală, vom avea o realitate augmentată. „

“If you assume any rate of improvement at all, then the games will become indistinguishable from reality, just indistinguishable.”

„Îmbunătățind, în continuare, calitatea atunci jocurile vor deveni imposibil de distins față de realitate, realmente diferențele vor fi imperceptibile”.

Look, it sounds crazy. I know. But Musk, who has revolutionized the electric car industry and has ambitious plans to send us to Mars, is no dummy–he’s the face of today’s most technological innovations, and has made billions along the way. I wouldn’t dismiss his idea as crazy or delusional just yet.

Iaca, sună cam nebunește. Știu! Dar Musk, care a revoluționat industria automobilelor electrice și are planuri ambițioase de a ne trimite pe Marte, n-are față de tăntălău – el este portdrapelul inovațiilor tehnologice de astăzi și a făcut miliarde bune din asta până acum. Nu i-aș respinge ideea, chiar așa, ca fiind nebună, sau delirantă.

I STRONGLY suggest you watch this amazing video below if you want to delve into this super fascinating simulation theory:

 

Even analysts at Bank of America also issued a report to its clients claiming that there’s a 50% chance we’re living in The Matrix:

Chiar și analiștii de la Bank of America au emis, de asemenea, un raport către clienții săi, susținând că există o șansă de 50% de a trăi în The Matrix:

“It is conceivable that with advancements in artificial intelligence, virtual reality, and computing power, members of future civilizations could have decided to run a simulation of their ancestors,” the report stated.

So What Would Living In A Simulation Mean For Us?

„Este posibil ca, odată cu avansarea inteligenței artificiale, a realității virtuale și a puterii de calcul, membrii viitoarelor civilizații ar fi putut decide să realizeze o simulare a strămoșilor lor”, se arată în raport.

Deci ce ar însemna pentru noi o simulare?

While Musk’s perspective is fairly ominous, it does offer an alternative perspective on some of life’s most profound questions. These are questions that are the basis of most religions, and can challenge the premise of our modern day religious conventions and spirituality. What happens after we die and who is our creator?

It’s unclear what we could actually do with this revelation if it was, in fact, true. There are reports of at least two tech billionaires convinced we’re living in a simulation and are funding scientists to help break us out of it. Although I’m not sure what that really means for us.

În timp ce perspectiva lui Musk este destul de amenințătoare, ea oferă o perspectivă alternativă asupra unora dintre cele mai profunde întrebări ale vieții. Acestea sunt întrebări care stau la baza majorității religiilor și pot contesta premisa convențiilor noastre religioase moderne și a spiritualității. Ce se întâmplă după ce am murit și cine este creatorul nostru?

Nu este clar ce putem face cu această revelație dacă ar fi, de fapt, adevărat. Există rapoarte despre cel puțin doi miliardari de tehnologie convinși că trăim într-o simulare și că finanțăm oamenii de știință care încearcă să ne scoată din asta. Deși nu sunt sigur ce-ar înseamna cu adevărat pentru noi.

But one thing is for certain–despite the sci-fi nature of Musk’s theory, it’s worth considering as a possibility After all, humans have been wrong about the nature of reality before. Remember when we thought the world was flat?

Dar un lucru este sigur – în ciuda aspectului sci-fi al teoriei lui Musk, ea merită considerată ca o posibilitate La urma urmei, oamenii au greșit în legătură cu natura realității ți înainte. Adu-ți aminte când credeam că lumea e plată?

Physics-Astronomy.org

Sources: Inc.com

BREAKING: AN ASTEROID IS GOING TO SCOOT TOO CLOSE TO THE EARTH, SO NASA IS GOING TO NUKE IT!

A huge asteroid is hurtling towards Earth at devastating speed, and the space agency intends to save the planet by blowing it up with a nuclear warhead, the Daily Star is reporting. However, it will be over a century before the whole situation plays out. NASA Is Going To Nuke Asteroids!

It may sound like the premise of a terrible summer sci-fi movie, but this is real: NASA has genuinely spotted an asteroid, lovingly named 101955 Bennu, and determined that its size, speed, and orbit put it on a potential collision course with Earth. And they genuinely plan to steer it away from danger with the use of nuclear weapons.

Fortunately, they’ll have about a century to work out the entire math, considering that none of this is expected to go down before 2135 — September 21, 2135, to be specific.

Here’s what we know: Bennu is a carbonaceous asteroid that we’ve known about since 1999. It’s estimated to be about 1,600 feet in diameter (the size of a village, according to the Star) and weighs about 87 million tons. It’s hurtling through space at about 63,000 miles per hour, according to Buzzfeed.

And on that fateful day in 2135, there is a one in 2,700 chance that it will hit us. If that happens, the results will be catastrophic.

For NASA, those odds are not good. MIT impact expert Richard Binzel told Buzzfeed that this is something that needs to be taken seriously — and is being taken seriously.

“Smart people are taking this seriously and thinking carefully about what might be done.”

So what’s the plan? Nukes, of course.

Image result for An Asteroid Is Going To Scoot Too Close To The Earth, So NASA Is Going To Nuke It

Specifically, the Hypervelocity Asteroid Mitigation Mission for Emergency Response (HAMMER) program has a couple of plans in the works, both involving nuclear warheads. One would be to simply blow the thing to smithereens, but that carries the risk of simply scattering the asteroid’s debris over a wider area.

A more sensible option involves using nukes to deflect the asteroid away — if it can be pulled off, that is. David Dearborn, of the Lawrence Livermore National Laboratory, says that it’s theoretically possible to nudge the space rock out of the way with nukes.

“If the asteroid is small enough, and we detect it early enough, we can do it with the impactor. The impactor is not as flexible as the nuclear option when we really want to change the speed of the body in a hurry.”

Officials weren’t keen to give an estimate of the cost of such a plan. However, by way of comparison, Buzzfeed notes that a current scientific mission, the OSIRIS-REx mission, is headed toward Bennu right now, for study. That mission came with a price tag of $800 million.

Fortunately, the space agency has a solid century and some change before raising money for saving the world becomes critical.

Physics-Astronomy.org

Filozof în prag de seară

„Don Profesore Amariței a venit cu capsa pusă. Cineva l-a călcat pe bătături. Filozofează și-mi dă gata restul de vin din bidon:

− Să faci un umor sec de: hă, hă, hă ! Plesnit, pus pe tavă și eviscerat în bucăți cuantificabile, digerabile precum carnea de cal, care-i intoxică pe englezi, felii de lazgna îndobitocite de hormoni , cantități uriașe de gaze pe șist produse de vaci spre deliciul lorzilor englezi adunați la adularea calului pe care-l împușcă, conștienți de menirea lor pe pământ și apoi uită și vine valu’ unde-i calu’…irlandezu’ o rupe pe muchea unui pahar de grog: All Englishmen are piggishly!!!

Zi că n-am dreptate?!!!

− Întotdeauna dom’ profesor, întotdeauna!

− Am un fost amic, nu spui care, care când era strâns cu ușa, te servea cu: Minți! zis cu aplomb și privirea în ochii tăi. Invariabil te fâstâceai căci… ce puteai ai răspunde.

Cum să-ți pui paie’n cap când totu-i o minciună de când mă’sa s-a tăiat la deș’t și tat’su și-a suflat mucii, de la Eva care a frecat șărpălău’ până i s-au încrețit merele, de istorie care ne-a amestecat 7000 de ani ca să găsim vestigii vechi de milioane, sau matematica, sfânta de matematică, care fără trei- patru axiome se prăbușește precum un castel din cărți de joc, sau chimia care descoperă cu stupoare materiale ce nu au nici în clin, nici în mânecă, cu tembelul lui Mendeleev, limba română, o făcătura de crâșmă a pașoptiștilor, italieni care sunt daci și români-humani, fizica lui Newton, barbar călcată în picioare de Einstein cari nu se simte nici el prea bine, fizica rătăcită prin găuri negre și fără fund, pline de materie exotică, și mai câte? Și chiar, plin de bunăvoință, de-aș fi: de un’sâ’ncep, bre?

− Ia-o blând, să-ți pun niște muzică cât dau o fugă-n beci…

Torn în pahare. Adevărul e că m-a nimerit bine-a draku’. Și eu simțeam nevoia de o porceală ‘telectuală :

− Eee?!!

− Unde rămăsesem?

− Acolo…

− Aha…Disperarea „Păpușarilor mondiali” atinge pragul paroxismului. Operațiunea „Distrugeți România” li s-a împotmolit din nou. Nu că ar fi mers vreodată, bine : Cu „revoluția televizată”, după un început fulminant, mămăliga s-a răcit rapid, speranțele unui război civil, îndelungat s-au destrămat în placiditatea românilor și opoziția unui Iliescu prins la mantinelă. Nu? Cum toate pregătirile erau făcute, de voie, de nevoie s-au mutat mai la vale. S-au tăiat, cu voioșie, yugoslavii , câțiva ani buni. Eeee?!! Cu dezbinarea etnică…alt fâs: când s-a văzut că unguru’ mort e român sadea, lumea a plecat pe acasă; treaba s-a mutat la cehi care i-au dat afară pe slovaci, pe motiv că-s mai scunzi și puturoși! Le merge bine amândorura.

Face o pauză de respirație, drept pentru care rade, cu sete, paharul.

Îndrăznesc:

− Adicătelea, cine-s păpușarii ăștia?

− Cum cine? Inginere… Illuminati, ăia cu ochiu-n vârfu’ pizdamidei. Nu zi că n-ai auzit?!

− Am auzit eu ceva…

− Atunci ce mă conturbi, acu’ că am totul limpede în minte.

Deci !

Se încearcă mijloace mai subtile. Prima încercare: creditul cu buletinu’. După primul moment de năuceală, românu’ a strâns cureaua , a chitat până la ultimul bănuț, și n-a mai pus botu’. Câteva bănci cu capital străin , s-au retras cu discreție și nici celelalte nu se simt mai bine.

A doua, a treia, etc : tot felul de crize aviare, porcine, nik. Au sacrificat englezii nu știu câte milioane de găini, sau porci, nu mai știu, era de fapt divers, zi!

− Vreo 4 milioane…

− Vezi…Măsura considerată, unanim de analiști, ca fiind apoteoza: „criza economică”, i-a trecut pe români de la pâine la mămăligă și de la salamul cu soia la soia natur iar „dreapta perversă” a lovit prin ricoșeu și șrapnele, pe la vecini, grecii intrând, primii, până la gât în rahatul datoriilor, urmați îndeaproape de restul Europei. Se aude că operațiunea și-ar fi schimbat numele :„Distrugeți cu orice preț România, prafu’ să se aleagă de ei, candela, altaru’ … lor de jegoși, împuțiți, de să pun cu noi!!! Aaaaaaa, pastilele de infarct!!!!”

− Ha!

− Nu mă întrerupe, că-i groasă. Care or fi ultimile directive de sus? Să fie, oare, timpul , să ne sculăm din hibernare vreo 5 minute? Nu dă alta, dar mi-e teamă că la viitoarea manevră de-asta „bine gândită” se va isca, din senin, un război între americani și chinezi (doamne feri!!!).

− Nu cred că ar fi prea fezabil. Amândouă țările sunt relativ apropiate ca forță combatantă. Nu cred că le-ar conveni Illuminatilor dumitale. Dar ce nu înțeleg e: ce să aibă cu România?

− Păi cum de ce? Că le stăm în gât. Fii atent la tata teu! Aici nu e vorba de bani, au ăștia bani de-i întorc cu lopata. Aici e vorba de putere, de manipulare chestii dragi lu’ Iliescu, nu te-ai citi?

− Iaca nu !!!

− Practic scopul lor este să controleze și să conducă întreaga planeta prin crearea unei Noi Ordini Mondiale și a unui Guvern Mondial unic.

Pentru a deține puterea absolută și controlul întregii planete ei intenționează să realizeze următoarele obiective, stai așa… scoate portofelul, răscolește adânc mărunțind din dinți: asta nu, că-i cu tracii, asta-i factura la cablu, draci, am uitat…

Profit de momentul de acalmie să fac plinul la pahare. Căutarea se prelungește. Trec în bucătărie și fac câteva sandviciuri.

Din atelier se aude un: Aha! triumfător.

− Hai! Unde-ai dispărut?

Apar cu farfuria. În mână ține o hârtie scrisă mărunt:

− Deci, atacă cu gura plină, obiectivele…am aici obiectivele:

  1. Stabilirea unui Guvern Mondial unic și a unei Noi Ordini Mondiale;
  2. Distrugerea identității naționale a statelor lumii prin războaie economice, etnice, și masive migrații;
  3. Distrugerea tuturor religiilor lumii (în special a creștinismului) și înlocuirea lor cu o religie unică de tip New Age;
  4. Controlul total al populației globului și a fiecărui individ în parte precum și transformarea lor în “sclavi de tip modern”;
  5. Reducerea masivă a populației globului până la o limită ușor de susținut de către mediul și resursele planetei ( se vor folosi vaccinări trucate, pesticide, aditivi alimentari cancerigeni, dârele morții- chemtrail, manipulări genetice, etc);
  6. Metisarea accelerată a populației planetei astfel încât rasele albă, neagră și galbenă să devină minoritare și, mai apoi, să dispară de tot;
  7. Promovarea depravării și a obiceiurilor rele pentru îndepărtarea moralei creștine( căsătorii homosexuale, bigamism, pedofilie);
  8. Distrugerea modelului actual de societate și a celulei ei de bază, familia și înlocuirea lui cu un model tribal(femeile sunt ale celui mai puternic, iar copii se cresc în comun);
  9. Distrugerea libertății de exprimare și restrângerea unor drepturi fundamentale ale indivizilor și toate acestea se întâmplă chiar ACUM și într-un ritm tot mai accelerat. Zi că nu le simți pe pielea ta…

Torn în pahare

− E… ceva! Dau paharul pe gât și mă simt o țâră cam greu. Și totuși… nu pricep ce-au cu România?

− Cum ce au? Aici e buricul universului. Stăm pe axa în jurul căreia se rotește universul. Pe aici trec energii nemăsurate, ai auzit de orgoni, de energia orgonică, de calea lui Zalmoxis, nu-i așa?!!! Stai așa, că o am și pe asta…

− Aia cu tracii, nu mă abțin. Mă duc până la ”vecinu”, mă simt cam greu…

Nu mă aude nimeni.

Greu a fost un eufemism, am zăcut ceva pe colac. Când m-am întors, don profesore închinase steagul. Alunecase într-o parte pe canapea ținând încă, vajnic, un alt bilețel între degete. L-am descălțat, l-am întins în pat, și l-am acoperit cu o pătură. Mă uit la el. Sforăie ușor și pare că visează. Ochii îi joacă-n orbite.

− Ce ție, dom’le și cu patima asta, mărunțesc din buze, dar în drum spre dormitor mă trece un gând:

Și dacă ce zice e adevărat?

Via dei castani-26 Noiembrie 2014 ”

Mi-am adus aminte de povestirea asta urmare articolelor lui Invictus () din care am mai republicat și eu. Am recitit-o și m-am scărchinat în vârful cheliei:

–  A naibii să fiu dacă Don Profesore nu le-a zis bine…

***

Parcă-s fete (III)

− Tată, eu plec să văd de verișoarele Hinton, că știi cum sunt astea… Pot să jur că or să nască amândouă odată, cum ți-au făcut și mamele lor acu’ șaișpe ani.

Eliot zâmbi aducerii aminte. Se ridică cam greoi din scaun și-și conduse fiul:

− Dean, treci și pe la răpciugosul ăla de Larry că cică-i răcit, da’ nu vrea să mă deranjeze…

− Trec. Pa, tată!

Casa întunecată îl deprima. De când îi murise nevasta, în brațele lui, fără ca el să o poată ajuta cu ceva, casa rămânea rece oricât foc ar fi făcut în sobă.

Oftă adânc. Ieși pe verandă.

Era o vară cuminte, iar cerul se limpezise. Natura își revenea după cataclism.

Se întinse în hamac. Ațipi.

Îl trezi ceva, nu știa nici el ce. Deschise un ochi, apoi pe al doilea și se strânse în hamac. În fața lui, o sferă cam cât o minge de fotbal bâzâia ușor.

− Când o să scăpăm de spaimele astea? bodogăni.

Sfera se agita. Deși aparent nu făcea decât să se rotească și să balanseze în fața lui, doctorul percepu, aproape fizic, o stare de panică și o chemare iminentă.

Uitând de junghiurile din spinare, înhămă calul și, în trap, ajunse la sfera cea mare.

Tufișurile de altădată se transformaseră în copaci impunători, de un verde negricios, fără frunze, dar cu un aspect acceptabil, pământean. Pe jos, ceva semănând a iarbă, în care mișunau tot soiul de ființe mici, tubulare, de culori roșiatice sau gălbui- negricioase.

Mingea intră în sfera mamă ca în plastilină. Ieși din nou când doctorul nu venise după ea și, vibrând perceptibil, îl îndemnă să o urmeze.

Eliot întinse o mână, care intră fără efort prin suprafața sferei, apoi intră cu totul.

Așteptă să se adapteze la întunericul din interior.

Era înconjurat de miliarde de filamente strălucind palid în culori schimbătoare. Sfera mică avansă, trecând printre aceste spagheti fremătătoare, invitându-l să o urmeze.

„Noroc că nu sunt claustofob”, gândi și, înfrânându-și pornirea de a da la o parte fibrilele, urmă mesagerul până într-o sală, sau ceva asemănător. Aici, atârnând din toate direcțiile, pachete de filamente la capătul cărora… doctorului nu-i veni să creadă:

− Un incubator!

Se apropie de una dintre ființe. Semăna vag cu un om, dar așa înconjurată de miriade de filamente nu putea să o vadă complet.

Încă una, și încă una, apoi, oroare: un grup de filamente uscate și o formă zbârcită, moartă… încă una…

Numără douăzeci de supraviețuitori, restul erau morți. Sau malformați, chiar și pentru privirea lui de pământean.

− Ce e de făcut? Ce se poate face? Ce pot face?

 

− Nici nu poate fi vorba!Dean se foia prin fața tatălui său. Imposibil. Ce-mi spui tu mie, acum, e de necrezut. Aproape nici eu nu te cred și vrei să te creadă oamenii noștri? Știi ce-o să zică? Știi!? Monștri. Le aduci în casă monștri…

− Și eu? Cum să-i îngrijesc, ce să le fac? Nuuuu! E ceva imposibil.

Tânărul își trânti în cap pălăria și ieși val-vârtej.

 

Ieși din sferă cu capul plecat.

Mureau de foame. După două zile petrecute în interior, pricepu că ceva se stricase la sistemul de supraviețuire. A adus glucoză, dar nu era suficient… Mureau… Mureau de foame.

 

Încălecă și dădu pinten calului când, în zare, văzu ridicându-se praf gros.

Căruțe și călăreți. Îl înconjurară.

Din prima căruță, trupeșe și hotărâte, coborâră surorile Hinton urmate de verișoarele cu burțile la gură.

Cei doi frați și cei doi gineri, un pic cam speriați, ridicară din umeri.

Femei coborau și din celelalte căruțe:

− Am auzit că aici copii mor cu zile. Doctore, arată-ne drumul!

 

Bărbații, bodogănind, făcură un foc de tabără.

Cei doi frați Hinton erau cei mai prăpădiți:

− Nu-i vina noastră. Nebunul ăl bătrân le-a zăpăcit de cap.

− Ia vezi cum vorbești de taică-meu! Ce, crezi că eu sunt de acord cu nebunia asta? Cum or să supraviețuiască?

Oamenii se adunară în jurul lor:

− Ce ne facem, doctore? Au amenințat că ne părăsesc, că suntem oameni fără inimă, că din cauza noastră s-a ales praful de pământul ăsta și acum o să se aleagă și de copiii ăștia de pripas.

− Păi cam au dreptate, dar n-au cum să supraviețuiască.

− Ăl bătrân zicea că seamănă cu el, că l-a copiat cumva cum a făcut și cu copacii ăștia care-s așa și-așa, își dădu cu părerea Larry.

− Taică-meu a înnebunit de tot.

Frații Hinton ridicară din umeri. Nu mai pricepeau nimic.

Femeile începură să iasă una câte una. Aveau în brațe niște ghemotoace înfășate de li se vedeau numai ochii.

Curioși, bărbații se apropiară, dar femeile se făcură scut:

− Huooo! Că nu le facem nimica. Doar să vedem și noi cu ce ne-am procopsit.

Brusc, se produse zarvă:

− Nasc verișoarele! Doctore, doctore!

 

− Aveți feciori!

− Da’ ăilalți?

− Apăi… ne-om chiti și om vedea, ridică hâtru din umeri Dean.

Verișoarele erau așezate una lângă alta, având câte un plod pe fiecare braț.

Bărbații se apropiară cu fereală.

Parcă simțindu-i, proaspeții născuți începură să zbiere la unison.

Alienii cei mititei rotiră niște ochi mici și aurii către frații lor pământeni, făcură un botic mic, a uimire, apoi începură să piuie precum niște ciocârlii speriate.

Eliot își tufli pălăria-n cap:

− Apoi… după cum țipă, eu zic că-s fete!

***