− O să continui eu, preluă Xiu. După ce ne-am asumat precizările venite de la compartimentul astrofizic am efectuat o comparație spectrometrică între emisia pulsarului și semnalul nostru care a relevat diferențe atât de mari încât cele două semnale, în mod categoric, nu pot avea același emitent. Abia acum, convinși că avem de-a face cu un semnal artificial, am trimis o informare către departamentul de fizică aplicată și cibernetică, rugându-i să ne facă o defragmentare a semnalului și, dacă este posibil, o decodificare a sa.

Aici, o rog pe domnișoara academician Im’Buto, să prezinte concluziile la care a ajuns compartimentul pe cale îl conduce.

Domnișoara Im’Buto se ridică în picioare netezind, cu un gest reflex, rochia. Aproape la fel de înaltă ca Ionesco reprezenta cu cinste continentul negru, iar Vasile, în timp ce contempla formele perfecte ale acesteia, încercă să-și imagineze o noapte de dragoste a celor doi:

− Greco-romane! Îi ieși, involuntar, porumbelul pe gură, iar Im, cu intuiția feminină mereu alertă, se întoarse și-l fixă cu privirea ei violet închis:

− Poftim? Aveți ceva de adăugat, domnule Vasil?

− Hmm! Nu, fătucă, doar ce mă gândeam la ceva…

− Atunci reiterez îndemnul pe care tocmai ce l-ați adresat domnului Fleming.

Toată lumea zâmbi, iar Vasile hăhăi în barbă:

− Mai avut cu asta! Hai! Sunt numai ochi și urechi.

− Mulțumesc, domnule Xiu, îl ignoră fiziciana. Deci: semnalul recepționat de noi prin intermediul unui receptor superheterodină cu modulație în amplitudine, care copiază lucrarea artizanală a tehnicianului de pe tura cinci, este emis pe frecvența de bază de 2, 182 mega hertzi, cu o frecvență intermediară de 455 kilo hertzi și modulată cu un semnal audio de 1000 de hertzi.

Am studiat arhiva navei și am descoperit că acest tip de semnal radio era o frecvență internațională de urgență pentru radiotelefonie și telegrafie și era folosit în caz de pericol atunci când se cerea ajutor de la serviciile maritime ale vremii. Dacă nu se primea o confirmare, semnalul putea fi retrimis pe 4, 125 și 6, 215 mega hertzi și, într-adevăr, am găsit acest semnal, deși mult mai slab și cu interferențe din partea pulsarului, și pe aceste frecvențe.

− Xiu a pronunțat un cuvânt care m-a făcut să stau mai lejer pe scaun, Fleming își întinse picioarele lungi sub masa de consiliu și se lăsă pe spate în fotoliu: automat. Pe ce se baza când a făcut această afirmație?

− Urma să precizez, îl dojeni Im’Buto. Semnalul este compus dintr-o serie de impulsuri cu frecvența de 1000 de hertzi în succesiunea, clasică, a unui semnal S.O.S. Save Our Souls , adică trei impulsuri scurte, trei impulsuri lungi urmate de trei impulsuri scurte, fără pauze între ele. Trebuie, totuși, să amintesc că acest semnal S.O.S. a rămas principalul semnal radio maritim de primejdie doar până în 1999 PCE (the post cataclysmic era, n.a.), când a fost înlocuit de Sistemul Global Maritim de Siguranță. Desigur, știm cu toții că el a revenit în forță, ca semnal de ajutor, după ce a fost ultimul semnal recepționat de la pionierul, nebunul nostru drag, Matellson, primul care a depășit viteza luminii folosind modelul lui Alcubierre de distorsiune spațio-temporală pe care-l folosim și noi la deplasare.

Se făcu o liniște pioasă. Vasile fu primul care se foi în scaun:

− Uite ce, fătucă dragă, încep să regret că l-am apostrofat pe Fleming. Hai, ce mă iei de la patrușopt încoace… Serios, să ne întoarcem la vacile noastre…

Im’Buto îl fulgeră cu privirea, iar Vasile îi răspunse non verbal: ce ți-aș mai trage-o!

− Hmm! La subiect. Analiza tempoului ne spune că semnalul a fost produs pe cale naturală, probabil prin folosirea unui instrument artizanal numit manipulator compus din… văzând privirea feroce a lui Fleming, continuă precipitat: adică un om a apăsat personal pe acel instrument, doar că semnalele au fost apoi transmise într-o succesiune de secvențe preînregistrate. Dovadă este o mică distorsiune de neracordare a pachetelor de impulsuri datorată unui montaj defectuos, sau făcut în grabă.

− Buuun, mai departe știu eu cum s-a procedat. Yan se ridică în picioare.Vorbesc acum pentru știința tuturor compartimentelor: Am primit memoriile le-am examinat, aprobat și, calea firească și logică era de a descoperi, cu precizie, de unde vine acest semnal. Drept pentru care am apelat la compartimentul navigație și motoare. Domnule Geen, vă rog!

− Daaa, eu voi fi succint: Pavel, inginerul șef, mi-a dat două sonde ultrarapide pe care le-am trimis vectorial spre a acoperi un câmp de triangulare. Semnalul provine din imediata apropiere a stelei companion, dintr-un punct căruia unii îi spun Lagrange doi, mai explicit ar fi punctul care marchează poziția pe orbită în care forța de atracție combinată a două corpuri de masă mare produce forța centripetă necesară unui al treilea corp pentru a se roti împreună cu ele. Care este, acest al treilea corp, eu nu pot a vă zice. Documentația  e pe masă.

− Cam asta este, se ridică din nou Yan. Rog pe șefii de compartimente să vină cu propuneri de acum în…

Fleming, care stătea aplecat asupra unui mic dispozitiv holografic, ridică mâna ca la școală.

− Da, Fleming, ce mai e?

− Im’Buto, ia vino-n’coa!  Fiziciana se ridică surprinsă și, la privirea aprobativă a lui Yan, se apropie.

− Ziceai că ai făcut și o defragmentare… Asta-i?

− Da! Desigur, s-a făcut o defragmentare secvențială a semnalului și s-a descoperit că semnalul nu este analogic, adică nu este urmarea unei oscilații libere a unui semnal electric într-o bulă repetitivă, ci unul digital, care mimează o sinusoidă printr-o secvențializare de impulsuri dreptunghiulare care o aproximează. Vroiam să vă spun, dar toată lumea devenise, mă scuzați, agitată, poate am fost prea exhaustivă…

− Lasă-mă cu de-astea! Fleming se ridică și se duse la o consolă. Butonă strâns câteva secunde apoi ridică, brusc, mâinile de pe tastatură. Degetele îi tremurau:

− Fiecare navă are o amprentă unică, așa precum și noi, oamenii, le avem. Ea este dată de frecvența unică a cristalului din procesorul mother al navei.

Tot ce mișcă pe acestă navă lucrează într-un multiplu, sau submultiplu, al acestei frecvențe unice.

Rezultatele sunt fără tăgadă. Frecvența de eșantionare folosită pentru aproximarea sinusoidei din semnalul nostru poate aparține doar unei singure nave:  Arca Unu!

Se produse un vacarm de nedescris.

*

Xiu Li era un tradiționalist, în sensul bun al cuvântului, desigur. Deși servea masa, ca toată lumea, în cantina navei, aducea întotdeauna de la el din cabină, într-un mic coșuleț, tot felul de castroane, farfuriuțe, cutiuțe cu condimente și, indispensabilele bețișoare.

Acum tocmai ce efectua o ritualnică organizare de șantier, în stilul Școlii Chuan, pe măsuța mai dosnică din spatele unei grinzi de compresiune. Privi încă odată dispunerea bucatelor pe masă, mai îndreptă un castron dreptunghiular, plin cu o substanță verde și lucioasă, și se pregăti să ia bețișoarele în mână.

− Pot să iau și eu loc? se auzi și Xiu ridică mirat o sprânceană. Toată lume îi știa acest mic tabiet și îl respectau îngăduindu-i să mănânce în tihnă. Ridică privirea: bărbatul care deja se așeza îi păru necunoscut la o primă vedere, dar apoi realiză că face parte din echipa de pe schimbul cinci, detașată la ei pentru niște lucrări specifice de mentenanță.

− Da! Mormăi și privi, aproape cu disperare, cum insul dă la o parte, dezinvolt, o parte din castroane și-și așează, banala tavă de cantină, drept în mijlocul mesei. Era un adevărat sacrilegiu și Xiu Li începu să fumege pe la încheieturi.

− Am auzit că tu ai fi șeful cu transmisiunile de pe tura asta, continuă la fel de nepoliticos individul între două, hulpave, înghițituri. Lăsa impresia că n-a mai mâncat de-o săptămână, hrana din farfurii dispărând în ritm alert în concasoarele fălcilor acestuia de unde, după doar câteva mestecături, aluneca la vale făcând să sară, dramatic, un măr al lui Adam proeminent.

Li rămase încremenit, neputând a-și lua privirea de la mișcarea hipnotică a acestui detaliu anatomic. Nu mai dură mult și, satisfăcut, insul se șterse la gură cu un șervețel și fixă, din nou, cu privirea pe  chinez:

− Deci… ești tu, sau nu, căci am o veste importantă de dat!

− Eu… eu sunt, bâigui ceea ce mai rămăsese din transmisionistul șef de pe tura a doua.

− Atunci află că am recepționat un S.O.S. Și vine de undeva de pe-aici de pe undeva, de-aproape!

*

− Este, fără putință de tăgadă, un semnal artificial.

Se aflau, toți șefii de compartimente, adunați în sala de ședințe, iar Xiu Li își trecu mâna prin părul, rar, de pe frunte.

− Dar cum se face că de existența lui am aflat tocmai de la un tehnician detașat la noi de pe o altă tură? Yan părea mai degrabă deranjat de acest aspect decât de evidența în sine.

− Tehnicianul are un hobby. Compune muzică și, pentru o tușă inedită, adaugă sunete din muzica cosmosului.

− Ce este muzica cosmosului, întrebă Eilen. Sună interesant și nu am mai auzit despre asta până acum.

− Deși, aparent universul este un mare gol, să mă ierte colegii astrofizicieni, dar vorbesc pentru persoanele nespecializate în domeniu, așa… deci, zicem că, deși aparent în jurul nostru este vid, de fapt, spațiul este umplut cu gaze la presiune extrem de scăzută și pulberi, drept pentru care folosim scuturile setate la stare de culoar. Spațiul cosmic conține câmpuri gravitaționale, radiații electromagnetice, neutrini, energie neagră și materie întunecată.

Ei bine, într-un spectru de frecvențe electromagnetice, denumit cândva: unde scurte, zeci spre sute de milioane de oscilații pe secundă, cu instrumentele potrivite, se poate auzi respirația universului.

Cândva, de mult, acest spectru electromagnetic era larg folosit în telecomunicații, pentru că undele electromagnetice se reflectau în ionosfera Pământului și puteau fi recepționate la mari distanțe, practic pe toată întinderea sa.

− Bine, bine… dar nu văd legătura. Ce-avem noi cu o tehnologie de acum un mileniu?

− Tocmai! Noi, acum folosim transmisiunea laser, sau subeterică, practic instantanee. Nu am fi recepționat niciodată acest semnal emis în banda centimetrică, vorbesc de lungimea de undă a hidrogenului, dacă acest tehnician nu și-ar fi fabricat, artizanal, acel aparat de radio și nu l-ar fi probat cu ocazia ieșirii în afara navei pentru niște, banale, reparații de mentenanță…

− Bine, bine, I get the picure, Fleming care suportase greu această deviere de la subiectul principal, privi scârbit la scobitoarea pe care-o mestecase franjuri și-o aruncă într-o scrumieră: să revenim la subiect. Spuneai că-i artificial. De ce?

− Mi s-a atras atenția, de către colegii astrofizicieni, Xiu Li se întoarse doar schițat către  profesorul Ionesco, că tocmai trecem pe lângă o stea neutronică: NS 01457, cea suspectată că a luat naștere într-o galaxie mică, din apropiere, cunoscută sub denumirea Large Magellanic Cloud (LMC). Acestă stea a fost odată o jumătate a unui sistem solar binar, ce constă în două stele aflate pe orbită în jurul centrului comun de masă. Dar, în urma unei explozii puternice, cele două stele au fost îndepărtate cu o viteză atât de mare încât au ieșit în afara câmpului gravitațional care le ținea împreună și au deviat atât de mult încât au ajuns în Calea Lactee, în cvartalul Gama.

− Deviem… și noi, de la subiect, ce naiba? Fleming făcea praf următoarea scobitoare. Ne cere, sau nu ne cere careva ajutorul?

− Îți plâng copchii de foame acasă? Se burzului Vasile. Stai acolo, pe scaun, și ascultă ce spun oamenii ăștia!

− Și în timp ce noi discutăm academic, la un sandvici și un suc, undeva, acolo, cineva poate să moară, abia dacă se aude vocea lui Fleming și se lăsă o liniște stânjenită.

− Nici vorbă, își reveni Xiu. Semnalul este automat… Dragă colega, chiar te înțeleg, dar ai puțintică răbdare… Ce naiba! Dacă ar fi fost o urgență… Uf! Ce spuneam? Așa…

Domnule Ionesco, vă rog, căci amicul Fleming mi-a conturbat sensul gândirii. Spuneți dumneavoastră, ca specialist, ce-i cu stelele astea.

Profesorul se ridică maiestuos. La aproape doi metri înălțime, cu pieptul bombat, umeri largi pe care se sprijinea un cap parcă dăltuit în stâncă, era imaginea vie a virilității masculine. Își trecu mâna prin părul des și negru și cuprinse în privirea  verde, cu pete căprui care dansau hipnotic, audiența:

− Stelele neutronice sunt, probabil, cele mai exotice obiecte din Univers. Acestea sunt excesive aproape în toate aspectele: gravitaţie, tăria câmpului magnetic, densitate şi temperatură. Aţi putea spune că găurile negre sunt mai dense şi într-un anumit sens ar fi adevărat, dar, în fapt, noi nu putem determina structura interioară a unei găuri negre, care este definitiv ascunsă dincolo de orizontul evenimentelor.

Pentru ca să nu-l mai fierb pe Domnul Fleming, mai ales că toți, cei de aici am urmat, într-o măsură mai mică, s-au mai mare, cursurile de îndoctrinare, să mă refer specific la NS 01457.

O stea neutronică tipică se roteşte o dată pe secundă, ceea ce este remarcabil, dat fiind că este un obiect masiv. Dar dacă se întâmplă ca o stea neutronică să aibă şi o stea-companion, atunci viteza de rotaţie este mult mai mare. Procesul care generează acestă rotaţie se numeşte acreţie. În milioane de ani stelele-companion evoluează în aşa fel încât stratul exterior resimte puternic atracţia gravitaţională a stelei neutronice. Se creează un turbion gazos dinspre companion spre steaua neutronică care o forțează pe aceasta din urmă să se rotească din ce în ce mai repede. Acest proces are efecte remarcabile. Gazul care cade în steaua neutronică este încălzit la milioane de grade, iar aceasta începe să strălucească puternic, cu precădere în zona razelor X. Enorma gravitaţie a stelei neutronice – de câteva milioane de ori mai puternică decât cea de pe Pământ – va comprima şi încălzi gazul, după câteva ore ori zile ajungându-se la punctul în care are loc fuziunea nucleară. Dar acest proces este unul instabil, în câteva secunde epuizându-se întreg combustibilul acumulat; de aici rezultă o explozie de raze X care se împrăştie în galaxie. Această radiaţie este blocată periodic de către companion, un observator aflat în poziție fixă sesizând acest aspect ca pe niște impulsuri din spectrul radio și până în zona radiațiilor X.

De aceea, atunci când am primit primul referat, de la domnul Xiu Li, am apreciat că nu este vorba destre un semnal S.O.S. ci doar de manifestarea unui pulsar, ce-i drept observat dintr-o poziție privilegiată, adică de pe axa de rotație a companionului.

Dar…

Mă scobor spre buticul lui Vlad.

La tejghea, o apariție nouă: brunetă, minionă, imberbă și cu niște ochi mari, negri și plini de o nevinovăție plină de-o candoare care l-ar dezarma, făr doar și poate, și pe Jack Spintecătorul.

Ce să fac, cum să fac?

Zic s-o iau pe ocolite. Mă apropiu tangențial, precum tigrul bengalez de-o serafică gazelă, mă fixez cu privirea în pupilele negre ale neprihănitei prăzi precum șarpele Kaa, și emit:

– Vreau să-mi dai un rendez vous!

− Eu? Dumneavoastră?

Frumoșii ei ochi devin exoftalmici și, parcă, se aude până la mine cum niște rotițe se ancrasează violent și se opresc cu un scrâșnet. Programarea asta nu era în Bios. Rotunjește buzele, precum cireșele în pârg, în formă de inimioară, și intră în stand by.

− Da, copilă, mă înduioșez, de-acolo… pe raftul doi, între cipsuri și pungile cu mălai. Napolitanele alea roz, și văd o fâlfâire din genele rimelate din belșug.

− Aaaa! exclamă și rotițele repornesc. Mă fulgeră cu o privire dojenitoare și se îndreaptă către stand.

− Așa, iubire mică. Ia vezi, ce-i în spatele pachetelor cu napolitane?

− În spate? În spate este o sticlă și un pahar.

− Aha! Exclam eu, victorios. Ia, făte-n coa’ cu ele!

− Nu se poate, are prima sclipire de personalitate, domnul patron nu mi-a zis de asta și nu e voie de consumat băuturi alcoolice în magazin.

− Ia dăi un telefon că eu l-am uitat acasă… și pune-l pe speaker, așa!

− Măi Vlade, mă exprim, ce nu faci tu instructajul la personalul de deservire?

− Să trăiți, domnule inspector și să scuzați, da’ o fost în pripă… ce să fac și eu, a murit soacra, plânge toată lumea p’aci!

− Am priceput, bărbate: La situații extraordinare, soluții excepționale! Bine, dar dăi măcar o dezlegare, că mă usuc aici!

− Ia… servește-l pe Domnul Inspector și las că ne rezolvăm noi! grăiește ăsta, iar fătuca se precipită și apare cu țoiul plin.

− Aaaa! gem de plăcere pre vreme ce licoarea coboară gravitațional și-apoi urcă, eteric, înspre sferele înalte. Îmi stăpânesc, cu greu, un râgâit de plăcere și-mi întorc o privire expresivă către fătucă:

− No, așe da! Ia zi, măi Vlăduț, să-i fac și protecția muncii?

− Liber de la mine, se pronunță dihania, și-atunci mă precipit spre ușa de la intrare. Blochez yala și întorc cartonașul pe closed:

− Ia, hai în spate, la magazie, că avem oleacă de treabă…

−  Dar Domnul Patron nu mi-a explicat asta, protestează fără convingere în timp ce-i scot tricoul:

− Las că o să explicităm împreună, și …

***