Ora s-a încheiat. Profesorul Ailoaiei bagă cristalul proiectorului holografic în buzunar și se îndreptă spre ieșirea aulei acompaniat de câțiva studenți care-i cerură amănunte suplimentare. Cum nu mai avea curs se complăcu într-o discuție ușor haotică care-l înveseli. Târziu, o observă pe tânăra domnișoară care-l privea cu ochi mari, dar nu îndrăznea să zică nimic:

− Ana-Maria, nu-i așa? Fata se roși toată. Hai, nu fi atât de emotivă…

Profesorul de mecanică apăru pentru cursul următor și-i ușui pe studenți în aulă. Ana-Maria mâzgâli ceva pe un bilețel și il înmână grăbită alergând în sală de privirea întrebător-zeflemitoare a mecanicului:

− Faci cuceriri…

− Fugi la curs și nu-mi mai căuta în coarne, se burzului Avasiloaiei.

Biletul îi ardea buzunarul. Se blestemă în gând și-și impuse să nu-l deschidă decât acasă. Ziua trecu incredibil de greu iar privirea licențioasă, a măgarului de mechanic, îl urmări peste tot: Faci cuceriri… Acasă, prin acele ciudățenii ale psihologiei omenești, uită complet de Ana-Maria și bilețelul ei.

Târziu, când se băgase deja în pat rememorându-și ziua, își aminti. Tropăi în picioarele goale până în hol, răscoli prin buzunările costumului, din ce în ce mai nervos, și în final aprinse lumina. Desigur, căuta în alt costum. Găsi foaia de agendă și se întoarse, cam zgribulit, în pat. Citi și se destinse. Un zâmbet cumva rușinat, cumva înduioșat, îi cuprinse fața. Rămase așa, cu bilețelul în mână, mai mult timp, apoi îl reciti:  De ce unele stele au nume cu cifre, ca G 1053, iar altele au nume atât de frumoase, cum e Colombina? Este vreo legătură între Columb, descoperitorul Americii, și această stea pe care ați pomenit-o astăzi ?

Fără să vrea, profesorul Ailoaiei, deși singur în camera lui de burlac, a ridicat din umeri. De ce unele stele au nume, ca oamenii, iar altele nu, știa foarte bine, sau i se părea că știe. Dar ce legătură este între Colombina și Columb, sau dacă există vreo legătură, habar n-avea.

Rememoră rapid cursul. Azi predase despre trei din cele 88 de constelații între care și Piscis Austrinus (Peștele Austral) o constelație mică cu o declinație de -36 de grade. Își forță creierii.  De fapt vorbise despre Fomalhaut care este cea mai strălucitoare stea a constelației și una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Este o stea de clasa A la aproximativ 25 de ani-lumină de Pământ fiind clasificată ca o stea Vega. Insistase asupra acestei stele întrucât este o stea quattuor  , prima care la o observație astronomică efectuată de pe Terra a dezvăluit existența unor planete, printre primele studiate și atunci amintise de celelalte două stele, Carmen și Colombina, ambele cu colonii de peste un secol. Mai departe, știința lui de profesor de astrofizică nu mai spunea nimic. Stinse lumina și se culcă.

Somnul nu voia să vină. Se suci de pe o parte pe alta și, într-un sfârșit, se sculă bosgorodind în barbă, se îmbrăcă, și trecu în birou.

*

Alex încă simțea gustul acru în gură când se convocă adunare în centrul de comandă. Pe hol se întâlni cu ceilalți colegi și realiză, rânjind pe dinăuntru, că nu e ultima găină din univers. Rusul Alexei, motiv de perpetue confuzii, unele hazlii altele, (ca de exemplu când a repetat proba de claustofobie din cauza lui) nu tocmai, avea o față de mortăciune neîngropată de o săptămână. Îl bătu pe spate:

− Don’t worry! Până ne întoarcem acasă o să-ți treacă.

Căpităneasa Milena Yanukovych îi privi disprețuitoare.

Ea și cu inginerul mecanic Danilo, soțul ei, se sculaseră din hibernare de două săptămâni efectuând deja toate manevrele de apropiere la punctul Lagrange a navei mama Starseeker.

− Ce mă fac cu gașca asta de mahmuri? Poate asta vă scoate din adormire. Făcu un gest și cele trei învelișuri de protecție ale hubloului central se pliară, după un model complicat, dezvăluind o imagine care-ți tăia respirația:

Suntem în Lagrange 1, la 0,4 parseci de Folmalhaut A, 0,24parseci de Folmalhaut B și 0,27 parseci de Folmalhaut C.

Să rezumăm:

Folmalhaut A este o stea tânară, 100 la 300 de milioane de ani și cu o durată de viață potențială de un miliard de ani. Temperatura de suprafața stelei este de aproximativ 8590 K (8320 ° C). Masa Fomalhaut este de 1,92 ori mai mare decât a Soarelui, luminozitatea sa este de aproximativ 16,6 ori mai mare, iar diametrul său este de aproximativ 1,84 ori mai mare.

Acest peisaj splendid este dat efectele spectroscopice pe care le dau razele acestui soare tânăr trecând prin discurile concentrice care-l înconjoară. Acum privim într-un unghi îngust, de doar 12 grade de aceea ele nu apar disticte. La interior avem un disc din high-carbon particule între 1-30 nm, cenușă-disc grupată la 0,1 UA de stea. Următorul este un disc de particule mai mari, cu marginea interioară la 0.4-1 AU de stea. Apoi încă trei foarte fine cu proprietăți încă nexplicate dar pe care le vom elucida noi, nu-i așa?

Alexei, Miruna? Alo?

− Da’ șefa! Se face, dar după ce tragem un pui de somn… OK?!

− Hmmm! Mă mai gândesc. Atenție la mine:

Cel mai îndepărtat disc, cel care trece pe deasupra noastră, este la o distanță radială de 133 UA. Într-o formă toroidală cu o margine interioară foarte ascuțită, înclinat la 24 de grade praful este distribuit într-o centură de aproximativ 25 AU lărgime. Centrul geometric al discului este compensat de aproximativ 15 UA din Fomalhaut și poartă numele de „centura Kuiper Fomalhaut-lui”. Praf-discurile sunt considerate a fi protoplanetare, emit radiații infraroșii considerabile și se află în planul ecuatorial al stelei.

Alexei, Miruna, voi veți lua naveta Alfa. Datele de zbor sunt încărcate. Vreau o documentare exactă dar fără eroisme.

Atenție!

Am efectuat câteva probe cu sonda Alfa1. S-ar putea ca, în funcție de constituienții inelelor, comunicațiile să fie perturbate și să fiți pe cont propriu.

Încă odată:

FĂRĂ EROISME!

Dacă ceva nu merge bine vă întoarceți imediat. Priceput? Bine.

Plecați la zulu 00.24. Dismist!

La ora 15 puteți observa o stea strălucitoare. Este Fomalhaut B. Despre ea avem mai puține informații… Fomalhaut formează o stea binară cu steaua de tip K4 TW Piscis Austrini (TW PSA, Fomalhaut B). TW Piscis Austrini se află 0,28 parseci (0,91 ani lumina) distanță de Fomalhaut, și viteza sa de spațiu este 0.1 ± 0.5 km / s din cea a lui A  în concordanță fiind un companion legat. O estimare de vârstă recentă pentru TW PSA (400 ± 70 de milioane de ani), este în acord cu vârsta isochronală pentru Fomalhaut (450 ± 40 de milioane de ani), argumentând că cele două stele formează un binar fizic.

Vorbesc singură? Un pic de atenție!

Denumirea TW Piscis Austrini este nomenclatura astronomică pentru o stea variabila. Fomalhaut B este o stea cu episod acut de tipul cunoscut ca o variabilă DE Draconis. Variază ușor în magnitudine aparenta între 6.44 – 6.49 pe o perioadă de 10.3 zile. Cu un diametru de 0,78 din cel al Soarelui, este relativ mare pentru o stea flare. Cele mai multe stele flare sunt pitice de tip M roșu.

Steaua are un sistem solar compus din patru planete. Două telurice la 0,78, respectiv 1,9 AU și două gazoase mai mari la 4,5, respectiv 7.8 AU.

Steve și cu Chantry, veți lua naveta Beta. Aveți datele introduce în pilotul automat. Pe orbita celei de-a doua planete veți găsi sonda Beta 2 care vă va actualiza cu informații. Nu aselenizați decât în situații excepționale și doar după ce contactăm Terra. Aceleași rugăminți: Fără eroisme!

Plecarea la zulu 01.24.

Ok?

− Da Șefa!

− Dismist!

Căpităneasa sorbi atentă din sucul de fructe și-i privi pe ultimii rămași:

− Alex și cu Carmen… Ultimii dar nu cei din urmă. Misiunea voastră este cea mai importantă.

Invizibilă datorită inelelor de praf, la ora 09 se află cea de-a treia stea a tripletului: Fomalhaut C sau LP 876-10. Despre ea avem și mai puține informații căci între ea și noi este interpus un nor gazos care se întinde pe mai bine de 4 parseci până în constelația Aquarius.

LP 876-10 este o pitică roșie de tip spectral M4V, situată mai departe de Fomalhaut A decât TW PSA- la 0,77 parseci (2,5 ani-lumină), și se află în prezent la 0,987 parseci (3,2 ani lumină) distanță de TW PSA (Fomalhaut B) în raza de maree a sistemului Fomalhaut, care este de 1,9 parseci (6.2 ani-lumină).

Atât cât s-a putut obține în ALMA submillimeter, iar telescopul nostru nu a adăugat nimic în plus. Se pare, totuși, că avem un sistem solar. Oricum totul plutește în mister. Mister pe care să-l devoalați voi.

Plecare cu naveta Gamma. Aveți datele introduse. Veți face un microsalt Beta ca să ocoliți norul de praf apoi ieșiți din pilot automat la 15AU de stea. La întoarcere reveniți la poziția inițială și pilotul automat vă v-a readuce în Beta, aici la Nava-Mamă. Priceput?

Bine.

Nu mă mai repet. Grijă maximă, fără eroisme…  Privește o indicație în tabloul de bord: Gamma 3 a semnalizat că a pătruns în sistemul solar pe o declinație de 11 grade. Vă întâlniți cu ea pe orbita planetei a șasea. Succes!

Va continua

Retras temporar

– Cred că am murit. Peter încercă să-și dea o palmă și izbi în cască. Așa ceva nu e posibil.

Se oprise din rostogolire în fața unei porți gigantice care părea că se sprijină pe nimic și era atât de înaltă încât nu-i vedea vârful. Adina cobora agale niște trepte invizibile:

– Ce basoreliefuri drăguțe… Peter simți că i se ridică tensiunea. Căută un mâner, o clanță, apoi se gândi că la asemenea dimensiuni, clanța s-ar putea să fie undeva sus, foarte sus. Își luă avânt și se înfipse cu umărul în ușă. Nu reuși decât să-și stârnească coastele fisurate. Gemând și bolborosind indescriptibil se întoarse către Adina:

– Eeee. Ce facem?

– Ai putea încerca: Sesam deschide-te !

– Mai am cinci minute de oxigen și tu mă iei la mișto…

– Încearcă, ce mai ai de pierdut?

– Blestemat de parțial… cu mâna mea, mrrr!

Se mai uită o dată la fată apoi, simțindu-se cumplit de ridicol, declamă:

– Sesam, deschide-te!

Îi sări inima din piept când, absolut silențios, în cadrul porții se deschise o ușă cam de mărimea unui om. Mai privi odată spre Adina și, la îndemnul tacit al acesteia, făcu un pas înainte.

– Ți-ai adus aminte de Maica Rusia? Generalul Clozunov rânjea în display din toți dinții de aur.

Borusov avu un zvâgnet pe coloana vertebrală.

– E un canal absolut sigur, continuă Clozunov, zi-i!

– Însăși emisia din această zonă ar putea alerta pe conspiratori.

– Conspiratori… Hă! Zi-i înainte.

– Ioneasca zice că vor urma valuri de atentate, a stat și s-a pupat cu stohasticul, i-a dat predicții pentru următoarele 24 de ore.

– Eu nu pricep. Aveți acolo o sculă care poate prezice viitorul?

– Nuuu, nici pe departe. Timpul e la fel de alunecos ca mecanica cuantică. Odată ce te-ai uitat se schimbă. Nu. Calculatorul face predicții despre trecut.

– M-ai băgat în ceață.

– Se bazează pe niște ecuații postulate de Lorenz în așa numita matematică a haosului. Pe înțelesul tău, calculatorul derivează efectul de fluture…

– Foarte pe înțelesul meu…

– O bătaie din aripă a unui fluture nu pare a avea vreo importanță, e ceva inefabil, un minim minimorum, dar coroborând bătăile din aripi a milioane, miliarde de fluturi se poate afla unde se va produce următorul uragan.

– Aha! Harașo… maladieț ! Ei ! Unde-i uraganul?

– Aici. Aici lângă noi.

– Și eu ce-ar trebui să fac?

Reședința din Sutton Place South at 53d a Secretarului General nu fusese atinsă decât tangențial de explozia care distrusese sediul ONU. Acum era înconjurată de Căști Albastre. La o oarecare distanță, pentru oameni cu fler, se puteau distinge mascații de la antitero.  Mașina Ambasadei României trecu prin protocoalele de securitate și opri în fața casei.

– Deci dumneavoastră sunteți Secretar al Ambasadei… Colegi cum s-ar zice. O cunosc personal pe Doamna Ionescu…

– Vă trimite această informare la cel mai înalt grad de confidențialitate.

– Curios. Acum câteva minute a plecat Secretarul Doi al Ambasadei Rusiei. O fi în aceiași chestiune?

Tăcerea îndărătnică a tânărului cu ochi căprui și mâini de pianist îl deconcentră pe Secretarul General.

– Bine, am să studiez…

– Cu permisiunea d-voastră, voi aștepta până terminați. Documentele vor rămâne la mine.

– V-ați vorbit? Răsfoi distrat dosarul apoi citi cu mai multă atenție. Telefonul sună insistent. Bine. Aveam la rândul meu câteva informații, dar nu credeam că situația a devenit atât de critică. Făcu o adnotare cu stiloul și-i înmână dosarul. Comunică mai departe că mâine voi face o vizită la CERN. Vom clarifica toate acestea.

Răspunde la telefon: Da? Da. Să aștepte.

Se intoarce în fotoliu și se uită, demonstrativ, la pendula din colțul camerei:

– Ca să vezi… S-au trezit și americanii…

Peter mai mult simți cum ușa din spate se închide silențios, topindu-se în complicatele arabescuri. Era normal de vreme ce toată atenția îi era captată de priveliștea din fața sa. Șiruri fără număr de alveole aliniate pe lungime și înălțime care se pierdeau într-o ceață violacee. Se apropie de una din ele și avu șocul vieții lui: cu plete aurii căzându-i peste umerii goi și ochii închiși, o tânără de o frumusețe eterică plutea într-un gaz violaceu.

– Frumoasa din pădurea adormită, bolborosi și se clătină nesigur.

Brusc, buzul costumului începu să sune strident. Nivelul oxigenului coborâse sub limita critică. Suprasolicitările din ultimul timp își spuseră cuvântul, iar Peter întră într-o stare de prostație. Se prăbuși cu ochii dați peste cap și cu manifestările unei iminente crize de epilepsie.

Adina deschise ochii. Se afla într-o rezervă de spital. Probabil că unul din multiplele dispozitive de susținere a vieții la care era conectată dăduse undeva alarma căci ușa se deschise și o asistentă o privi cu nețărmurită uimire. În minutele următoare o echipă de medici începură să se foiască împrejurul patului schimbând replici laconice și părând nemulțumiți de ceea ce vedeau. Boruzov intră cu pași mari:

– Fetița lui tata, te-ai trezit!

Cu un efort vizibil Adina îngăimă:

– Da tată, apoi adormi.

Adina decise că este cea mai bună soluție așa că trase două palme zdravene peste obrajii lui Peter. Ăsta bâigui ceva, probabil o înjurătură din bagaju-i extrem de bogat și deschise ochii. Era într-o alveolă, plutind în gaz violaceu și, la a doua examinare, descoperi că-i gol pușcă.

– Ce se întâmplă aici? Brusc, toate amintirile recente năvăliră peste el.

O secundă îți ținu respirația apoi inhală precaut și expiră cu un oftat de plăcere:

– Suntem la Cerna Hora? Simt mirosul pinilor din Montenegro…

– Scoală, parazitule. Dacă ți-a revenit simțul umorului înseamnă că-i OK. Când ai dat ochii peste cap, cu spume la gură, am zis că te-am pierdut…

– Eu? Cu spume la gură? De la bere fătucă, au ăștia o bere neagră, de-ți ia mințile…

– Drac mort?! Hai! Hopa sus!

– Da’… O boarfă ceva?  Unde suntem?

– Se pare că-i ceva între rai și iad…

– Când suntem?

– La capătul timpului.  Cineva a creeat acest spațiu atemporal probabil ca o rezervă, sau o magazie de vechituri… Depinde din ce unghi privești problema.

Peter era înfășurat într-o pelerină translucidă dintr-un material incert care-i accentua senzația de gol și frig. Treceau printre nesfârșite șiruri de alveole și din când în când arunca câte o privire în interior. Acum totul i se părea familiar. Se concentră. Da. A citit despre așa ceva în tinerețe:

– Un insectar. Cineva  a colecționat și ordonat științific specimene umane. Am citit asta într-o carte… Ce absurd să poți verifica… doar dacă nu și el a ajuns pe-aici…?

– Hei! Atenție la mine. Bântui de una singură pe aici de 10 ore.

– Scuză-mă. Cred că nu mi-am revenit. Ce spuneai?

– Ascunse de priviri indiscrete am descoperit mai multe centre de comandă destinate unor niveluri de inteligență diferite. Pe cel mai accesibil nouă l-am descoperit aici…

Elicopterul oficial, însoțit de altele două aterizară pe helipad-ul construit lângă clădirea 181. Secretarul General însoțit de o puternică escortă a Căștilor Albastre traversă hotărât pista și intră în sediu.

– O vizită îndelung așteptată. Acasuma se îndreptă cu mâna întinsă către Secretar. Acesta îl ignoră și după ce se asigură că trupele sunt în poziții strategice se apropie de generalul Mac Gregory:

– Domnule General, vă arestez pentru Conspirație.

Căștile Albastre făcură un cerc în jurul Generalului.

– Ce înseamnă prostia asta? Generalul se burzului și cu o sforțare de taur aruncă cât colo pe locotenentul care vroia să-i pună cătușele. Domnule secretar, sunteți în toate mințile? Știți că acum câteva ore am fost delegat să conduc forțele unite ale planetei împotriva atacatorilor de orice natură ar fi aceștia? Ridică tonul: Căpitane!

Căștile Albastre se treziră înconjurate de soldați înarmați până în dinți.

– Acum să vedem cine-I Trădătorul. Generalul jubila: Mâinile sus!

Ușile săriră în lături, iar Glad înconjurat de mascații antitero năvăliră în rotondă înconjurându-i pe soldați:

– Generale, am toate dovezile cum că ai complotat împotriva umanității.

– Am zis de la început că asta-i o casă de nebuni da’ mă refeream așa… la figurat. Acu’ constat că sunteți nebuni de-a binelea, toți. Da’ absolut toți. Ce credeți că facem aici? Jucăm bambilici? Futem pisici? Nu mișcă nimeni. Oamenii mei au înconjurat domul și au consemn să tragă.

Brusc, în mâna Secretarului General apăru un pistol. Mai vioi decât l-ai fi crezut în stare îl fixă la tâmpla generalului:

– S-a terminat Mac Gregory… Mai vru să spună ceva dar privirea îi fu atrasă de ceața viorie ce părea că izvorăște din pământ.

Înfășurate în pelerine azurii, cu pletele atârnând pe umeri, dar ținând în mâini arme mortale, femei cu trăsături aristocratice pășiră din ceața viorie înconjurând mascații.

Ușile de la intrare se deschiseră.

Ioneasca și Adjunctul pe Probleme de Energie, Locțiitorul Generalului pășiră în rotondă. Din spate venea Boruzov sprijinind-o pe Alina.

Glad era convins că orice încercare de penetrare a costumului se va finaliza cu moartea sa așa că se strânse în genunchi și, precum strămoșii săi, începu o litanie de acceptare. Își revăzu viața, o îndelungată, perseverentă, luptă cu sine însuși, cu slăbiciunile cu care, nemiloasă, natura l-a hărăzit. Se văzu depășindu-le pe toate, cu tenacitate, cu voință, cu enorme sacrificii, dar și cu satisfacții. Dacă Zamolxis a considerat că a făcut suficient și îl cheamă la dânsul… Asta îl umple de mândrie. Eforturile i-au fost răsplătite. Acum așteaptă calm. Se află suspendat într-o ceață de culoarea sulfului. În afară de sistemul de supraviețuire, costumul e mort. Ridică sfidător bărbia: „Sunt aici, veniți a mă lua sau trimiteți-mă la tatăl meu !”

Domnișoara Ionescu , bățoasă, se înfipse în fața celor doi soldați:

– Vreau să vorbesc cu șeful vostru și lovi ostentativ în ecuson.

Un minut mai târziu, Mac Gregory o invita pe un fotoliu.

– Ce-i numele ăsta ridicol… Mac Gregory?  La noi Mac fac rațele… Generalul se foi în scaun. Simțea o poftă nebună de a râde, de a râde demențial, cum nu a mai râs de la șotia cu rechinul pe care i-a făcut-o lu’ soru-sa.

– S-a îmbătat taică-meu… sunt singurul și cel din urmă vlăstar după 5 fete… A muncit din greu bătrânu’. Ha! Ha! Ha! Zi!

– Am primit un mesaj, imprimat pe un material extraordinar. S-a dezintegrat cam în același timp cu poarta, cu o foarte mică degajare de energie, fabulos…

– Lasă, ce zicea?

– Zicea: „Noi suntem ca voi.”

– Normal. Ei sunt oglinda noastră antimaterială de pe o linie temporală decalată în avans. De-asta i-am și ales. Sunt periscopul nostru în viitor. Un periscop miop, dar conform cu teoria…

Ioneasca ascultă câteva secunde apoi bătu cu tocul pantofului în parchet:

– N-ai priceput nimic și nici nu vrei să asculți. Mesajul a venit în timp util, de pe linia temporală sincronă cu noi, și e fără echivoc: noi suntem ca voi. Se referă la persoane, mac , mac! Și ei și noi săltăm pe aceiași canapea plină de pureci, comprandre?

Adina își rostogolea privirea peste peisajul anost ce o înconjura.

− Unde ești? Mâna lui o cuprinse pe a ei

– Sunt în costum… Iar tu ești o parțială. Primesc acum informații de la tine. Ai fost creeată cu câteva zecimi de secundă înainte de a se întâmpla acel ceva care ne-a adus aici.

– Sunt o parțială? Nu mă simt de loc ca o parțială, adică … nu am obiectiv, nu am limitări, nu … nu sunt o parțială.

– Ce-ți amintești? Te rog! Mai am aer în costum pentru maxim un sfert de oră. Orice informație poate fi prețioasă.

– Eram în nodul central… ceva s-a întâmplat, nu aveam timp.. atunci… atunci…

– Atunci ce?

– M-am rupt în două, fizic am rămas acolo, dar mare parte din conștiința mea se află aici, în acest parțial… Da, sunt un parțial și … nu sunt.

– Nu mai contează. Acum, scanează suprafața pe care ne aflăm, identifică, e vital pentru mine.

– Dă-mi mâna, împreună cu procesoarele tale poate aflăm mai multe.

Glad simți că-și pierde greutatea. Imediat, senzația de dezorientare. Încercă a fixa trei repere stabile , așa cum fusese antrenat, dar în ceața sulfuroasă ce-l înconjura nu găsi nici unul. Atunci se orientă spre înlăuntrul său. Vizualiză organele interne. Găsi apendicele. Implanturile sale îl fixară în trei coordonate. Se va folosi de inerția lui.

O umbră se strecura pe lângă fâșiile de propileno ce separau bolnavii. Trecu întrebătoare de la un pat la altul și se opri în fața celui al Adinei. Se aplecă asupra. Fără zgomot, un dispozitiv aruncă în noapte franje aurii. Apoi, umbra se topi pe scări fără nici un sunet.

– Bine Adina, bravo! Acum ce facem?

– Coborâm. În vocea Adinei se simțea o notă de sarcasm amestecată cu o ironie fină. Asta era Adina. Nu un Parțial…

– Coborâm? Pe unde? Eu merg, după socoteala mea, de peste 14 km și nu am văzut nici o treaptă.

– Hmmm, n-ai vrut să le vezi… râde. Râde! Îl ia de mănușă și-l trage. „Fantastic, simt scări” se împiedică în picioare și se duce de-a berbeleacu.

– Ioneasca și cu apatridul ăla de Boruzov au mirosit ceva.

– Să dispară.

– Nu sunt de acord. Secretarul General e acum mai presus de orice intervenție. Uciderea sau dispariția lui ar întoarce microscoapele către noi. La fel cei doi.

– Nu înțeleg de ce ne este necesar un matematician și un filozof.

– Matematicianul face calculele mai repede decât Cray-urile tale, iar filozoful nu-i deloc filozof, asta e o titulatură, cum aș zice că tu ești un filozof al tacticii, el simte pulsul știe când și încotro să îndrepte atenția specialiștilor.

– Huo!!! M-am înconjurat de filozofi. Înapoi nu mai putem da. Aștept propuneri.

– Când v-am rugat să mai stăm o lună, ca să termine băieții noștri pregătirea … Acum, că am zgândărit rahatul, limbricii au început să foiască.

– Explozia a fost curată?

– Curată. Nimic care să ducă la noi. Întrebarea este cine din partea ailaltă a avut acces ca să trimită informația aia atemporală.

– Trădători aici, trădători acolo… Vom tăia în carne vie. Ai aruncat momelile?

– Da. Adjunctul cu probleme de energie își freacă satisfăcut mâinile. Au pus botul cu toții.

– Deocamdată, politic, treaba merge unsă. Încă câteva bombițe de-astea misterioase și o să-și cedeze prerogativele suverane în mâinile noastre. Vom uni, nenorocita asta de planetă, odată pentru totdeauna sub o cârmă unică.

– Și cine va fi cârmaciul? Tu?!!!

Glad percepu lumină, iar implanturile sesizară o mișcare de translație. Deschise ochii rotindu-se lent prin ușoare contracții succesive ale mușchilor pectorali. Se afla într-un cub care iriza ușor.

– Aha! O imitație de costum.

– Da. Din păcate, noi suntem un pic în urmă față de voi.

− Unde sunt?

− Pe linia antimaterială sincronă cu voi.

Dintr-un cărucior cu rotile îl privea el. Un el jumătate paralizat, dar în ochii căruia se citea aceiași voință de neînvins. Văzând că a amuțit, alterego-ul râse chinuit:

– Pe ramura asta temporală n-am fost atât de norocos, dar nu mă plâng. Joaca voastră de-a schimbările de realitate a produs un haos spațio-temporal care se reflectă atât la nivel fizic cât și la nivel de conștiințe.

– Ce se întâmplă? Cine a declanșat bomba aia nucleară, cine… unde, când?

– Banal, ca de obicei. O conspirație. O gașcă de nebuni de aici și de la voi.

– Ce vor?

– Ce vor nebuni d’ăștia egocentrici? Să conducă lumea… să fie dumnezei, să le pupe lumea picioarele.

– Și ce facem?

– Habar n-am. De-aia te-am adus aici. Îți vom da toate informațiile de care dispunem. Te întorci în lumea ta și cârchești mizeria asta, acum cât se mai poate.

Am toată încrederea. Doar tu ești tot un fel de eu.

Glad și cu Vasili își puneau costumele :

– Apâi nu prișep și tre’ sâ fașim, se scăpă pi molovinește Vasili, semn de stres maxim. Aiasta n-am făcut niciodată.

– Las că nici când i-ai tras-o lu’ Natașa nu știai mare lucru și te-ai descurcat.

Glad se feri în ultimul moment, hăhăind.

– Domnilor, ați fost informați… Da? Da! Trebuie să facem o patrulă temporală, dar nu ce am făcut noi până acum. Nu mai fixăm punctul temporal și augmentăm spațiul. Acum vom fixa mai multe noduri temporale și le vom deriva spațial.

– Adică o să mă puneți să țopăi prin timp ca Hopa-Mitică. Nu sunt de acord. Chiar și când eram în poziție fixă eram greu de ținut în stază, acum operatorilor o să le fie aproape imposibil, ne vom intersecta cu noi înșine și vom face bum !!!

– Nu veți face BUMMM, poate doar FÂSSS!   Instructorul întinse o mână.

– Amândoi sunteți voluntari. Am așteptări mari de la voi. Vreau de la voi o hartă. Vreau de la voi să știu cine și ce plănuiește. Voi sunteți spionii mei  007. Good luck !

Privind tehnicienii, puteai să spui că asiști la un spectacol de mimică. Yan, Crista și cu Basil  își maltratau trăsăturile feței în ritmul ajustărilor pe care le aveau de făcut. Basil ca element de completare era cel mai grotesc. Pe o față impasibilă, brusc, mușchii din stânga începeau să se zbată, tendoanele gâtului să vibreze pentru ca apoi, la fel de brusc, fata să redevină imobilă, pentru a face loc unui dans al mușchilor de pe partea dreaptă. Când solicitarea era duală, fața mobilă a lui Basil trecea prin toate chinurile artei. Calculatorul stohastic primea informațiile, le organiza pe fișiere și făcea analize holistice în algoritmi ahaotici. Perifericele, vestitele Cray, rumegau rezultatele și le făceau comprehensibile omului. Brusc, Crista se ridică pe jumătate din scaun pentru a se prăbuși la loc. Basil se zbătu în fotoliu, aduse cu greu mâna dreaptă la ceafă și trase afară mufa neuronală. Cu o privire încă în ceață se adresă către nimeni :

– Glad a fost răpit !

Peter mergea cu ochii închiși visând că bea o bere brună și acidulată pe o terasă din Muntenegru. Când piciorul stâng s-a oprit în ceva era cât p-aci să se prăbușească. Rămase într-o ciudată poziție, înclinată și semirotită, pe care doar greutatea costumului o permitea.

„Acum ce mai e ?” interogă mental implanturile. Obstacol în față, îndrăzni cel din stânga în timp ce cel drept îl bombarda cu formule chimice. „Dacă deschid ochii și nu văd nimic, vă smulg și vă dau la câini.”

Așteptă o secundă, nimic. Cu un fior binecunoscut pe șira spinării , crăcănă un ochi. Apoi îi holbă pe amândoi.

– Așa ceva nu e posibil, făcu un pas înapoi uitând de costum și căzu greoi pe spate. Așa ceva este imposibil! Întoarse din nou privirea. La picioarele lui, cu o mână sub cap, dormea Adina.

Starea de oboseală și iminența morții făcură ca mâna să-i tremure. Se blestemă în gând: „Ai vrut de mic aventură, necunoscut, poftim acum le ai, ce mă-ta te caci pe tine?!”. Tremurul încetă. Mâna trecu prin corpul imaterial al făpturii, iar în căști îi răsună o poezie: Marți oamenii… o retrase imediat. Știa poezia asta. O auzise demult, nu putea să se concentreze… Căzu într-un genunchi. Din nou în căști se auzi litania cu oamenii sunt sparți…

– Sunt eu, sunt Adina, se auzi, vag. Sunt aici, sunt aici, sunt aici… „Categoric înebunesc! Nu mai am oxigen? Ba mai am. 5 minute. Plus rezerva… ăl mai tare din parcare! Atunci? Scanare pe toate frecvențele… Brusc fu năpădit de o avalanșă de semnale. AFC corecție, spectru audio. Vocea Alinei se auzea acum clar. Identifică emițătorul. Identifică și decodează frecvența de bază. Verifică și decodează benzile laterale. Caută banda laterală unică. Fixează-te pe purtătoarea principală. Aplică logaritmul Cromz și caută vârfuri aleatorii. Fixează un nou algoritm de căutare  pe o integrală Maxt de gradul trei cu limite fixate de costumul meu, deblochez… acum !

− Sunt Peter, șopti. Faptura Alinei ridică capul privind în jur

– Nu te văd.

– Suntem decalați cu câțiva crotoni. Nu pot face mai mult cu costumul meu, dar cred că acum ne putem atinge.  Mănușa costumului lui atinse fragila mână a Adinei.

– Te simt, ooo, tu ești? Peter?! Unde suntem?

– Vroiam să te întreb același lucru…

Adina se simte ca aruncată într-un mâl cleios. O senzație cunoscută, din copilărie, când a alunecat în iazul din spatele casei. Aceiași senzație de neputință, conștiința unei morți urâte, nemeritate, trăită secundă după secundă. De undeva, la mare depărtare cineva o strigă. Prea departe, prea vag. Mâlul e în privirea ei deși este conștientă că nu are ochi, nu are trup, e doar un gând pe cale de destrămare. Vocea se aude din nou, mai tare: „Nuța!” , așa o alinta cineva… eul ei se zbate, mâlul avansează. Un tort, un tort cu lumânări, trebuie să sufle în el, știe că trebuie să sufle în tort, dar cum ? Nu are plămâni , are doar o aripă fragilă, de fluture, care vibrează încet.

E întins pe spate. Deasupra o vastă și uniformă lumină de un verde smarald. Jumătate din senzori nu mai funcționează, giroscoapele de pe stânga sunt inactive. Face un efort de gândire și-și readaptează implantul pentru o forță Corillis laterală stângă. Hârâind din toate încheieturile costumul îl ridică în picioare. Face un diagnostic mai profund: Gravitație la un G. Aparent este întreg, bufferul de supraviețuire îi comunică că are două coaste fisurate, a avut trei puncte hemoragice care s-au închis și o entorsă. Mizilic, a scăpat mai ieftin ca după un meci cu Iacuzza. Nu are contact temporal, și nu pentru că generatorul de stază nu ar merge ci pentru că nu e nimic de găsit. Nici o particulă ezoterică pe care să o capteze, să o distrugă și, din moartea ei, să afle pe unde mă-sa se află. Cerul este aproape palpabil, părând a avea consistență fizică, implantul din dreapta protestează când aude titulatura de cer, hotărăște să-l denumească în continuare așa, face bine la naturel. Jos, implantul protestează din nou, jos deci, un sol de culoare albastră, ignoră protestele, să zică el mai bine. Îi parvine o avalanșă matematică aproape indescriptibilă.

Trist e la capitolul supraviețuire, maxim patru ore de timp personal. Undeva la orizont ceva sclipește. Se va îndrepta spre acolo. Blochează implantul drept care vroia cu orice chip să anuleze comenzile costumului. Șonticăind pe dreapta pe motiv de lipsă de giroscoape se îndreptă către acel ceva de la orizont.

Pe măsură ce energia revine la parametrii nominali, instalațiile repornesc silențios. Profesorul Ionesco trece, mândră și imperturbabilă, printre căștile albastre care au năpădit centrul. Borozov o așteaptă pe esplanada care dă în centrul de comandă-misiuni. Pe un aliniament larg sunt dispuse 12 alveole. Lentilele magnetice le înconjoară pe cele trei axe. Puternice instalații de vid înaintat își rânjesc gurile de rechin. Plăcile de fermium, negre ca smoala, par a fi găuri către iad. Una din alveole irizează în culori pale. În interior ceva încearcă să-și mențină forma. Ioneasca se conectează la mufa neuronală. Se face o liniște absurdă. Soldații nu au stat niciodată așa de drepți, asistenții și cu Borozov nici nu îndrăznesc să respire. Două mistere se înfruntă într-o zonă în care matematica este palpabilă, de sine stătătoare, atotsuficientă și mai presus de materie. Încet, în alveolă o structură începe să capete formă. Se stabilizează căpătând forma unui paralelipiped dintr-un material incert. Tremurul se estompează. Brusc alarmele încep să țiue. Pompele de vid pornesc, lentilele electromagnetice ondulează realitatea, plăcile de fermium se înroșesc absorbind radiații parazite :

– Antimaterie, pericol, pericol, pericol !

Boruzov deconectează alarmele. Se apropie de alveolă. Aruncă o privire! Face un semn discret către matematiciană. Brusc alveola se golește. Cu un geamăt adânc pompele de vid își opresc funcționarea. Buzul de oprire al lentilelor electromagnetice îi face pe toți să tresară. Ioneasca își scoate mufa:

– Ai văzut și tu ce scria? se întoarse către Borozov.

– Da! răspunse acesta. Privi condensatorii de laurențiu care fugăreau fără milă particule exotice ucigându-le în sclipiri multicolore. Am văzut.

– Ce e forfota asta? Domnișoara Ionesco se strângea într-însa cătând a se feri de „mascații” care, intempestiv, ocupară locuri strategice în centrul de comandă. Boruzov văzu cu coada ochiului cum căștile ONU se retrag, oarecum în devălmășie.

Un căpitan fudul li se adresă:

– Trebuie să fiți Boruzov și Ioneasca, veți rămâne sub ordinile mele, făcu un gest. Patru „mascați” îi flancară pe cei doi profesori.

– Căpitane! Ceea se întâmplă  este inadmisibil, protestă Boruzov.

Mai calmă, uimitor de calmă, profesorul Ionesco îl strânse de mână :

– Își fac meseria, dragă, doar meseria.

Peter șonticăia de mai bine de jumătate de oră, iar sclipirea de la orizont nu părea a se apropia. Nervos, se lăsă într-un genunchi. Jumătatea de costum care nu funcționa îl sleia de puteri. Dacă nu ar fi fost o ditai animala, un pachet de mușchi încleștați, ar fi abandonat de mult. Ceru implantului o nouă estimare de distanță. Răspunsul a venit instantaneu : Unknow. Ceru graficele și se complăcu într-o algebră newtoniană de mai mare râsu’. „ Doi-trei kilometri, să mă ia naiba, am făcut deja atâta, ar fi trebuit…” implantul stâng îi trimite o avalanșă de formule matematice. „Da… aiurez și vorbesc singur, tipic !” Se ridică într-un picior . „Hai că parcă-i mai aproape, ce mă-sa o fi, măcar să nu mor în pustiul ăsta”.

Adina spunea o poezie: marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri. O repeta fără să știe că o repetă, o auzea fără să știe că aude, dar o vedea, o vedea ca o volbură fără sens, fără culori, fără umbre fără conținut, dar vedea.

Generalul Mac Gregory, masiv spre corpolent făcea să pârâie dușumeaua. Întoarse o privire spre auditoriu. Sala de conferințe era acum plină:

– Sediul ONU, este istorie. O explozie a spulberat aproape toată peninsula. Toate firele duc, aici, la voi. Ăsta nu este un  atac uman. Unda de șoc a apărut de niciunde a devastat tot în calea ei și apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut. O amenințare extraterestră a fost exclusă. Oamenii mei, specialiștii noștri militari, arată cu degetul spre voi. Sper că realizați că din acest moment suntem în război și fiecare din voi v-ați primit gradele și uniformele corespunzătoare. Fiecare ați făcut un jurământ de credință țării al cărui, cărei, cetățean sunteți, jurământ care trebuie onorat. Aici, acum, am documentele și prerogativele care vă dezleagă de orice acte de confidențialitate. Din acest moment lucrăm ca o echipă. Deciziile, hotărârile, acțiunile viitoare vor fi în întregime asumate de toate statele care au reprezentanți aici și de cele care, eventual, vor trimite.

Copilăria Pământului s-a sfârșit. Trebuie să facem față viitorului ca o planetă unită.

Retras temporar

Retras temporar

Mă privesc în oglindă, decuantemizându-mă. Îmi rânjeşte un alter ego, egoist, grăbit între două secunde efemere. Frate geamăn, cu ochii la ceas, între două trenuri, pierdute, mereu în întârziere, sau la timp pentru a împărţi ce e de socotit, de tăiat în felii cât mai mici, mai mici, mai uşor de manipulat, dar şi de rătăcit, resturi de oameni la fel de grăbiţi, inşirându-şi bucăţile pe treptele timpului, să fie văzute, să le vadă cineva şi să se găndească la carnea lor care e şi nu mai e  mereu aceiaşi, şi întotdeauna alta până ţi-o ia altul, în asaltul timpului, destrăbălat , furăcios, egoist, şi subiectiv.

***

Afară-i viforniță și huie a pustiu, numa’ lupii ce nu urlă. M-am sușit, m-am învârtit, în așternuturi și m-am sculat mofluz, cu nasul înghețat, pe la șase jumate

Aprind focul în sobă și simt că mă taie la reazem. Deschid, cu greu, ușa din spate. Afară, zăpada de juma’ de metru.  Să mă fi văzut ce artist îs cu lopata de zăpadă în brațe… Cooperativa „Munca în zadar” . Totuși, am reușit să fac o cărare până la budă înainte de a mă scăpa pe mine.

Răcorit, dar și înfierbântat în același timp, trag în bucătărie și-mi trântesc un ibric cu vin fiert, dres cu din toate. Focul duduie în sobă, casa miroase a scorțișoară și coji de portocală… mi-aprind o țigară sorb din cana aburindă și oftez satisfăcut:

− Altă viață dom’le !

Entuziasmul se turtește rapid pe când să-mi fac niște sandviciuri,, căci hjinul lucra prin mațe: pâine nu-i, aia nu, ailaltă ibidem… nici barabule nu mai sunt. Trist.

Mă uit cu un licăr de speranță pe geam: ți-ai găsit, se-nvârte zăpada de zici că-i maeltromul în care a pierit Nautilus.

Salvarea poate apărea în momente surprinzătoare. Sună fix-ul: sunt solicitat într-un caz de resucitare… nu sunt în clar dacă pacientul mai gâfâie, sau a dat de tot ochii peste cap.

− Da’ nu ies pe vremea asta afară… La ce naiba îți trebuie aspirator, taman acuma? Te-ai bolunzit? Mai e și sărbătoare cu cruce roșie (sic!).

− Hai, Mihăiță, scumpul lui mama, că mâine îi sfântu’ Ion, ziua lu’ bărbată-miu și vin o mulțime de neamuri și-or să ischitească prin toate colțurile ca să aibă ce bârfi după aia… Hai! Că nu pe degeaba… ce te plângi pentru trei case că uite, Ion al meu acuș se duce-n oraș după cumpărături și nu se mai plânge…

„ Oops!” Brusc rotițele încep să mi se învârtă:

− Vin, dar cu o condiție…

− Zi, mamă!

− Dacă tot se duce Ion… să-mi ia și mie o pâine…

− Da’ se poate…

− Ține-l acolo că acuș vin.

Fac repede o listă, arunc pufoaica pe mine, și-o iau prin nămeți.

Ion făcea pârtie ca să poată scoate mașina din garaj. Dau și eu cu o mătura pi ici, pi colo, ca să nu zică lumea că-s nesimțit, apare și vecina zgribulită într-un chimono de spital…

− Iaca am făcut o listă mică, dacă tot se duce… și cu mașina…: două pâini, un kil de aripi de la Vanbet, două kile de cartofi, un kil de ceapă, doi-trei morcovi acolo, vreau să fac o supă de pasăre de să mă pomenești, vegeta, sifonul… iaca, vezi că-i scris tot acolo… a, uitasem, niște fidea, dar dacă găsești de-aia Noodles, ca paiele de chibrit că-i cu turmenic…

Ion se uită urât la mine, eu adopt o mutră ingenuă:

− Ne uităm la aspiratorul ăla?

La locul faptei găsesc un aspirator în comă profundă. Îl iau, îl sucesc, îi dau și doi pumni, strategic, în stern, nik! Madam, disperată, mă acuză că nu am făcut suficient pentru resuscitare.

Eu ridic din umeri:

− S-a fu…t motoru’.

− Vai! Vai! Ce mă fac?

− Uite cum facem: Îl iau eu acasă și-l pun pe bancul de probă, o să spună și ce n-are. Dacă ai noroc, ai noroc, dacă nu… ți-l aduc pe-al meu, îți faci treaba și-om mai vedea. Bine?

Înfulec dihania și ridic dealul prin nămeți. Ajung degerat acasă și mă gândesc la sărmanul Ion.

Acasă, cald, bine, încălzesc restul de vin fiert și adăstez la o țigară. Am un rânjet pervers…

− Hai, acuma, figurantule, măcar uită-te, să te clarifici…

Pun pacientul pe masă și… dom’le, nu știu ce-i cu occidentalii ăștia, parcă le-o sușit careva mințile: durează mai mult demontatul și montatul decât reparația…

Cărbunii terminați: excroci bre… ceva ce nu se poate, și-un creion BB e mai tare, normal că se tocesc rapid, alți bani, altă distracție… Răscolesc prin sertare și găsesc o pereche care se potrivește ca dimensiune. Fac o probă: șuieră satisfăcut. Închid pacientul și dau o raită prin calculator.

Sună telefonul:

− Cum e Mihăiță? Ai făcut ceva?

− Acuș, coană mare, acuș. Îi complicat, bre da-i dau de cap. Ion ce face? A venit?

− Nu… Da-l sun eu acuma. Hai, mamă… Hai! Poate apuc de dau până vine el…

− Acușica. Acum îi strâng șuruburile…

Îmi dau drumul la vale cu scula-n brațe.

− Mai nou decât l-a făcut mă-sa.

− Nu ți-ar fi de deochi! Nu mai pleca că acuș tre’ să vină și bărbată-miu. Bei un pahar de vin?

Aspiratorul șuieră voios, eu mă răscrăcănez pe taburetul din bucătărie, trag mai aproape paharul cu nohan alb și-mi aprind ultima țigară din pachet.

Apare și Ion pufăind de sub ‘enșpe mii de papornițe. Mă vede, se cam înnegrește la față, dar aude vâjâit de aspirator și se stăpânește:

− Iaca, ce m-ai rugat, indică o sacoșă. Sifoane n-aveau așa că am luat apă minerală, îi bine?

− Perfect vecine. Treaba cu oameni se face.

Apare și cumătra:

− Ai văzut? se înfige în bărbată-su: Ți-am zis că-l repară? Tu că nuuu…

− Apoi… intervin strategic: Una peste alta, eu zic că ne-am achitat. La mulți ani, Ioane! Vino-ncoace sâ ti pup.Hai! Să ne găsim sănătoși!

Înfulec sacoșa și dispar rostogolindu-mă prin nămeți.

***