Am informat pe toată lumea că de joi nu mai sunt disponibil.
Și, totuși…
Un El la ușă, lejer afumat și disperat:
− Domnu Mihai, slavă domnului, se răcesc ouăle!
− Poftim?
− Ouăle… Incubatorul…
− Stai o țâră. Aștept pe fi-meu, acuș vine. Cu regret.
− Și ouăle mele? Mă omoară nevasta. Hai! Te iau cu mașina, te-aduc cu mașina. Te rog…
Aprind lumina de pe verandă și-l citesc mai bine. N-are față de criminal în serie. Cumva se citește și:
− Hai, bre… Colea în deal… Ai mai fost pe la mine.
Mă mai uit odată la el și mutra lui îmi rămâne la fel de indiferentă. De l-aș mai fi văzut, măcar odată în viață, declicul s-ar fi produs.
Iau multimetrul și-o iau după el. În mașină mă zăpăcește de cap de casa pe care abia ce a târguit-o cu banii pe care i-a făcut în UK, mai că ratează o curbă și-mi zic că am avut o inspirație proastă.
O vilă tot numai fier forjat la intrare, intrăm pe o alee și mă dirijează undeva în stânga.
− Intrarea nu-i prin față? risc o întrebare.
− Ba da, da’ mergem la bucătărie…
− Ahaaa! Și la bucătărie se intră prin spate, mă edific.
− Păi, nu? Facem mizerie? Acolo e când vine cineva… Deschid ușile, să intre, eu mă bucur…
Îmi înghit limba.
Intrăm pe undeva pe o ușă mică din termopan la care abia mai ajungea lumina de la becul din stradă și-l văd cum se descalță și pune niște cârpici în picioare. Ignor și, după ce-mi șterg, demonstrativ, pantofii pe covoraș, îl urmez.
Pare nemulțumit. După o ezitare o ia înainte. Traversăm holuri întunecoase, facem stânga, dreapta, un miros de cozonaci devine aproape demențial, coborâm și dăm în centrala termică.
Pe niște bănci șase incubatoare:
− Ăsta-i cu buba!
− Adu-n pahar cu vin, cât mă edific.
Nu-mi place să se bage altcineva în gospodăria mea.
− Eee?
− Se face. Dispari că-mi iei aerul.
− Gata! S-a rezolvat!
− Am zis eu! radiază de fericire, da’ ce-a avut?
− Da și ti fuși grija? Mai bine dă-mi o bucată de cozonac că leșin aici…
− Văleu! Hai sus! Să o cunoști pe nevastă-mea. E-ai cu cozonacii!!!
Mă ridică pe trepte și strigă:
− Dano, domnu’ inginer! O reparat ăla! și spre mine: mă duc să scot niște vin.
Ridic cele câteva trepte. Ea este aplecată , îi văd curbura șoldului apoi mai ridic o treaptă și imaginea se întregește:
− Dana?
Se întoarce brusc:
− Tu!
− Eu… Se pare că lumea-i mică tare. Dă-mi o bucată de cozonac că fac ulcer.
− Ia-i zis?
− Ce să-i zic?
− Că…
− Că-ți reparai feonul la mine? Fii cuminte și ciocul mic. Acum i-am reparat ouăle, fată, și-așa să rămână. Da?! Dă cozonacul ăla că leșin.
O puștoaică dă năvală:
− Ce bine miroase, mamă!
Dana se albește la față.
− Domnu inginer, direct din butoiul pentru paște. Un aligote, o splendoare, un parfum…
Sună telefonul:
− Tată, unde naiba ești? Scăpăm avionul.
Draci în el de avion. Asta mă doare pe mine acum?
Mă uit la copila asta și ea-mi zâmbește galeș și provocator ca maică-sa!
***
Mihail stories 