Reparația

Am informat pe toată lumea că de joi nu mai sunt disponibil.

Și, totuși…

Un El la ușă, lejer afumat și disperat:

− Domnu Mihai, slavă domnului, se răcesc ouăle!

− Poftim?

− Ouăle… Incubatorul…

− Stai o țâră. Aștept pe fi-meu, acuș vine. Cu regret.

− Și ouăle mele? Mă omoară nevasta. Hai! Te iau cu mașina, te-aduc cu mașina. Te rog…

Aprind lumina de pe verandă și-l citesc mai bine. N-are față de criminal în serie. Cumva se citește și:

− Hai, bre… Colea în deal… Ai mai fost pe la mine.

Mă mai uit odată la el și mutra lui îmi rămâne la fel de indiferentă. De l-aș mai fi văzut, măcar odată în viață, declicul s-ar fi produs.

Iau multimetrul și-o iau după el. În mașină mă zăpăcește de cap de casa pe care abia ce a târguit-o cu banii pe care i-a făcut în UK, mai că ratează o curbă și-mi zic că am avut o inspirație proastă.

O vilă tot numai fier forjat la intrare, intrăm pe o alee și mă dirijează undeva în stânga.

− Intrarea nu-i prin față? risc o întrebare.

− Ba da, da’ mergem la bucătărie…

− Ahaaa! Și la bucătărie se intră prin spate, mă edific.

− Păi, nu? Facem mizerie? Acolo e când vine cineva… Deschid ușile, să intre, eu mă bucur…

Îmi înghit limba.

Intrăm pe undeva pe o ușă mică din termopan la care abia mai ajungea lumina de la becul din stradă și-l văd cum se descalță și pune niște cârpici în picioare. Ignor și, după ce-mi șterg, demonstrativ, pantofii pe covoraș, îl urmez.

Pare nemulțumit. După o ezitare o ia înainte. Traversăm holuri întunecoase, facem stânga, dreapta, un miros de cozonaci devine aproape demențial, coborâm și dăm în centrala termică.

Pe niște bănci șase incubatoare:

−  Ăsta-i cu buba!

−  Adu-n pahar cu vin, cât mă edific.

Nu-mi place să se bage altcineva în gospodăria mea.

− Eee?

− Se face. Dispari că-mi iei aerul.

 

− Gata! S-a rezolvat!

− Am zis eu! radiază de fericire, da’ ce-a avut?

− Da și ti fuși grija? Mai bine dă-mi o bucată de cozonac că leșin aici…

− Văleu! Hai sus! Să o cunoști pe nevastă-mea. E-ai cu cozonacii!!!

Mă ridică pe trepte și strigă:

− Dano, domnu’ inginer! O reparat ăla! și spre mine: mă duc să scot niște vin.

Ridic cele câteva trepte. Ea este aplecată , îi văd curbura șoldului apoi mai ridic o treaptă și imaginea se întregește:

− Dana?

Se întoarce brusc:

− Tu!

− Eu… Se pare că lumea-i mică tare. Dă-mi o bucată de cozonac că fac ulcer.

− Ia-i zis?

− Ce să-i zic?

− Că…

− Că-ți reparai feonul la mine? Fii cuminte și ciocul mic. Acum i-am reparat ouăle, fată, și-așa să rămână. Da?! Dă cozonacul ăla că leșin.

O puștoaică dă năvală:

− Ce bine miroase, mamă!

Dana se albește la față.

− Domnu inginer, direct din butoiul pentru paște. Un aligote, o splendoare, un parfum…

Sună telefonul:

− Tată, unde naiba ești? Scăpăm avionul.

Draci în el de avion. Asta mă doare pe mine acum?

Mă uit la copila asta și ea-mi zâmbește galeș și provocator ca maică-sa!

                                                                                   ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s