Marea evadare (II)

În ușa, grea, din fier se deschide o fereastră. Niște ochi mă privesc cercetător-întrebători:

− Am de făcut o plată… sunt prima oară, nu știu…

Ochii îi sclipesc iar crețurile îndesite din jurul lor arată că omul râde. Ușa se deschide în zgomot de ivăre grele și intru într-un hol cu o încăpere mică în dreapta, camera portarului.

− Prima oară trebuie să dai și la intrare, rânjește fața a cărei ochi îi văzusem.

− Ce-o să facem… mă aplec spre geantă.

− Cine să fie? întreabă tipul.

− Vasile!

Apasă pe butonul interfonului:

− Vine Vasile cu o plată. Mă conduce către cealaltă ușă: Urci treptele alea și a doua ușă pe dreapta. Da? Ridică ochii spre mine: Acum eu!

Svâgnesc mâna stângă doar atât cât să prind levierul pe care i-l înfig sub bărbie. Dau să mai împing odată, decisiv, dar Bubu, cu o surprinzătoare putere, mă oprește.

„Ce dracu faci? mă zburătăcesc, asta nu-i joacă!” Presiunea nu slăbește și, după încă o încleștare, mă văd nevoit să cedez.

Țiganul profită de momentul de indecizie și dă să fugă. Înainte ca Bubu să apuce a reacționa îi trântesc insului o rangă-n cap:

− Să fie primit!

Cade lat. Îl apuc de subțiori îl trag din ușă și-l rostogolesc sub patul din colțul camerei.

Bubu protestează violent în colțul lui de conștiință așa că-i administrez o palmă virtuală peste bot. Se retrage mai adânc și începe să plângă.

Asta îmi mai trebuia… „Nu l-am omorât, dacă asta te-ncălzește, mârâi mental, deși este o mare greșeală de tactică. Acum avem un martor.”

”Nu vreau să fiu ca ei”, aud cu stupefacție prima gândire logică emisă de Bubu. Cad pe gânduri în cel mai prost moment posibil: „La violență nu se poate răspunde cu sorți de izbândă, decât cu o violență și mai mare, decisivă. Crede-mă că știu ce zic și-o să te lămurești și tu cât de curând. Gata cu lamentările. Avem o treabă de făcut. Nu-mi mai sta în cale că te las baltă, să te descurci cum oi ști!”

Amenințare superfluă căci sunt la fel de captiv ca la început, dar se pare că Bubu nu conștientizează asta, se retrage din calea mea și am, din nou, control deplin asupra corpului lui.

Mă scutur, palmez levierul și deschid a două ușă. Fac, în pas alert, cei câțiva pași până la scări scanând atent curtea interioară. Liniște, doar undeva în spate se aude zgomot de oale și două voci de femei care vorbesc pe țigănește, probabil bucătăria.

Mai mult ca sigur, portarul m-a trimis la vreun contabil de-al ăstora, ori eu am o vorbă cu Bubulac așa că ignor ușa mai mică din dreapta și intru dezinvolt pe cea impozantă, migălos lucrată în fier forjat și termopane, din centru. Nimeresc într-un living uriaș, în formă de romb, pardosit cu marmoră roz. Alte trei uși. Mă apropii tangențial și trag cu urechea. De dincolo de cea din mijloc se aude un rumor de glasuri. Deschid doar de-o dungă și privesc: Un birou imens la care stă, inconfundabil, bulibașa în persoană, răsfirându-și șuncile pe un fotoliu imitație empire, și doi din gealații de la gară care se pare că-i dau raportul.

Nici nu știu ce i-a lovit. Unul se ține de genunchiul al cărei rotulă e praf, celălalt își ține brațul drept și înjură printre dinți.

Bulibașa holbează la mine niște ochi mari și dă să țipe. Îi fac semn cu degetul că nu-i cea mai fericită opțiune. Înghite atunci în sec și îngaimă:

− Ce vrei? Cine te-a trimis? Oricât ți-a promis eu am să-ți dau mai mult.

− E bine. E foarte bine! Și cam la cât te-ai gândit?

Îi revine sângele în obraji. Vorbesc pe limba lui.

− Spune o cifră, dar vreau să știu cine te-a trimis.

− Numele Bubu, îți spune ceva?

− Bubu… Bubu?! Mă vede pentru prima oară: Bubu! Nu se poate?!

O sclipire din ochii lui mă face să mă întorc. Ăl cu mâna ruptă se caută pe la centură. Scoate un pistol și încasează un levier și peste antebrațul drept. Cade în cur, iar pistolul se rostogolește la picioarele mele. Îl iau și-l bag în buzunar.

− Vezi dacă nu ești băiat cuminte? Acum o să-ți de-a de mâncare, în gură, o lună.

Mă întorc către Bubulac:

− Dacă mai văd o mișcare nu mai dau în ei, dau în tine. Clar?

− Da, înghite țiganul în sec. Bubu! Bubu…, dar nu se poate… Noi te-am salvat. Ar trebui să ne mulțumești!

Ăl cu mâinile rupte varsă încă-un rând de înjurături crâncene.

− Halal salvare, să mă bate-ți și să mă puneți la cerșit.

− Dacă nu voiai să iei pastilele?! Oricum, mai bine decât sub roțile trenului.

Bubu începe să se agite în colțul lui. Îi impun să tacă.

− Ia… luminează-mă! Ce pastile, care tren?

Caută într-unul din sertare și scoate o cutie de medicamente:

− Ne-a zis să-ți dăm un pumn de pastile și-apoi să te aruncăm, noaptea, în față la un tren…

− Și-am zis să-i facem felul, geme ăla cu rotula praf. Iaca unde-am ajuns cu lăcomia ta!

− Cine, mă? Cine a zis să mă aruncați în calea trenului?

− Doctorul! Tace și are o zguduire: om rău!

− Iaca cine s-a găsit să facă comparații. Zi-i!

− Ce să zic?

− Cine-i doctorul ăsta? La dracu’, explodez pe două voci: cine sunt eu?

− Directorul de la Clinică. El ne trimite copii, handicapați mintal, oligofreni… ca să-i punem la cerșit și împărțim banii. Săptămâna trecută a venit cu duba. Te-a adus… erai terminat, abia de bâiguiai ceva. Mi-a fost milă. Am zis să te punem la cerșit până ce vine frate-miu să te ducă… să nu se mai știe de tine…

− Câtă bunăvoință… Și-ntre timp m-ați bătut de mi-a sunat apa-n cap.

− Dacă nu voiai să înghiți rahaturile alea de pastile… grohăie ăl cu mâinile rupte. Trebuia să-ți dau în cap de să te termin.

− Tu să taci, că-ți trag și una peste gură de-o să te alimenteze intravenos.

− În dimineața în care ai fugit tocmai venise să vadă ce-am făcut, cum că n-a citit la gazetă de nici un accident. S-a dus și la Șeful de Gară, abia l-am liniștit. I-am zis că te-am îngropat, că șefu’ nu voia scandal și poliție să-și bage nasul peste tot, că nu-i bine să zgândări rahatul… A plecat, dar se vedea pe el că nu e mulțumit. Te voia mort… Te vrea mort.

− Bine. Om vedea care cum și în și ce fel… Acum, la cestiune: banii pentru deranjul meu. Hai!

Pe ăștia să-i ia frac-tu și să-i ducă în altă parte, departe, și să n-aud o șoaptă, un telefon, o vorbă, că mă jur că vin și, vezi levierul ăsta?

Ți-l bag în cur și-l uit acolo!

Trebuie să-mi schimb look-ul. Îmi trebuie o identitate nouă, la clinica aia n-o să meargă ca la papagalii ăia de țigani. Bubu protestează din nou. Îmi parvin de la el idei socialiste și-o atitudine pacifistă: „Neee, copile! Nu merge așa. Cu inculții am scos-o cu-n levier, dincoace e altă horă. Ciocul mic. Când oi fi tu la comandă am să-ți urmez ordinele.” Se zbate violent în colțul lui, dar îi construiesc o închisoare virtuală, și-l las mofluz cu mâinile agățate de gratii.

Mai întâi, la frizerie. Tot. De la cap la picioare. Patronul radiază, de mult n-a mai avut un asemenea client. Ies revigorat și intru într-un magazin de confecții. Mă las tras la țol, comand și niște schimburi și le îndes în geanta meșterului.

Mă privesc în oglindă:

Îmi apare un tânăr cam la treizeci de ani, cu părul deja grizonat, aruncat pe-o parte, care pică, când și când, peste o frunte înaltă pe care trăiri intense au săpat cute. Privirea căpruie ascunde, mulțumitor, o ușoară tulburare, dar focalizez și impun o privire mai fermă. Bubu se apropie și se contemplă. „N-arați rău, dihanie!”, îl complimentez, iar el se rătăcește în imaginea aia. Îl las, profitând de acest respiro, și încerc să văd ceva și de mine. Nimic! Vid absolut.

− Hai! îl smulg din adorație, nu-i bine să ne afișăm prea mult. Nu poți ști ce gândesc țiganii… poate chiar acum ne caută să ne pună chielea pe băț! Se retrage în pacifismul lui, iar eu intru la o marochinărie de unde iau o geantă corespunzătoare imaginii mele actuale. Ochesc un tomberon mai discret și arunc boarfele băieților din triaj, mulțumindu-le, încă odată, în gând.

Mie foame. Intru în primul restaurant din centru.

− Ce-i bun de mâncare azi?

− Avem o ciorbiță de perișoare pe care domnul o va aprecia cu siguranță, iar la felul doi, antricot în sos natur, cu garnitură de cartofi și legume, frigărui cu garnitură, mici cu muștar sau maia de ardei iute.

− Mergem pe perișoare și antricot. Adu-mi ceva tare. Nu neapărat din comerțul socialist. Pricepi? …și ultimile numere din ziarul local. Se face?

− Imediat, domnule! șoptește cu mâna strategic dusă la ureche: avem o pălincă de mere la șaișcinci de grade… să mă pomeniți!

Suntem amândoi mulțumiți, Bubu chiar radiază pe de după gratii și-mi cere să-l eliberez, că o să fie cuminte… dar nu-l mai aud. Un suflu puternic mă aruncă de pământ. Aud voci, strigăte, țipete… eu țip: „Prin dreapta! Ne-au reperat! Fugiți! Prin dreapta! Executarea! Încă un val de foc și…”

− Domnule! Domnu’? Vă e bine?

− Da… O noapte nedormită, stresul… Mi-e bine! Nota, te rog!

Achit și ies cu Bubu-n creier. A devenit cam nesimțit. Îi mai trag o palmă și transform gratiile într-un perete de beton. Am nevoie de puțină intimitate căci nu mă simt prea bine.

Stau pe o terasă, cu o halbă în mână și încerc o introspecție. A fost ceva real, atât cât poate fi de reală toată această nebunie? Senzațiile au clare, realmente timp de trei- patru secunde am fost acolo unde bănui că-i viața mea reală, o luptă? un război? sau totul e doar tot un vis indus și eu sunt prins în această buclă… Bubu sparge cu niște pumni de oțel zidul meu de beton, iar eu vărs berea pe mine:

E clar! Nici o buclă. Bubu se redescoperă și pe măsură ce o face mă împinge încetișor afară din viața lui, acolo unde, se pare, mi-am găsit un refugiu temporar. Are încă o conștiință de copil așa că îl pot amăgi. Înainte de a se dezmetici îl leg fedeleș și-l trimit înapoi în celulă. De data asta nu mai este o construcție fizico-mentală ci o prelungire a minții mele. Orice mișcare va face o voi resimți și eu.

Cum sunt un nobody, nu mă pot caza la hotel, telefon nu pot să-mi iau, de dormit pe vreo bancă nici nu poate fi vorba, iar o adăstare în gară ar fi precum mi-aș căuta-o cu lumânarea. Deci: o gazdă!

Fac o listă cu adrese luate din jurnale și iau un taxi.

− Sărut mâna doamnă! Am citit anunțul… Nici o cameră la hotel, s-ar putea, dacă nu s-a ocupat, o noapte, poate două… plătesc cinstit, dar vreau acces la internet.

La a treia încercare, o madam singură care închiriază pentru elevi. Se bucură de-un ban în plus:

− Vai… Un domn atât de distins… Dar se poate… Nicușor are de toate, că d-aia-i la informatică. Dacă știți cum se pornesc chestiile astea… Nu consumă mult curent, că l-am verificat.

− Totul este perfect și, pentru că nu se știe, eu am să vă achit pentru trei zile, deși nu cred să stau atât. Mulțumesc!

Puștiul chiar le are pe toate.

Caut pe NET o postare de buletin așa, cu o definiție mai mare, o salvez într-un program de retușare foto și-mi trag o poză cu camera de la laptop, o cropez, îi dau un ajust pentru temperatura de culoare și o aplic peste original. Bag plasticul pe care l-am luat de la bricolaj în imprimanta lui Nicușor și-i dau enter. A ieșit perfect. Las, de-o țigară, să se usuce, și-i trag trei ture de spray din lac alchidic. Nici de nou nu arăta așa. Sunt conștient că nu va rezista la nici o scanare, dar unde vreau eu să merg nu cred să aibă. Îmi mai trebuie niște legitimații, mă pun pe treabă.

Un ciocănit, discret, în ușă. Mă ridic. Doamna proprietar:

− Nu vă fie cu supărare… Avem un obicei al casei, nu este un five o’clock, e prea devreme pentru noi, balcanicii, dar la șapte, orele nouă spre zece, ne adunăm în living. Poate ne onorați!

− Desigur, Doamnă!… Absolut! „Asta-mi mai trebuia” ronțăi, iar Bubu se zbate în tentaculele cu care l-am țintuit în carceră.

Mă îmbrac la costum și mă privesc în oglindă: Bubu chiar arată bine, un mascul în toate potențele lui, simt o zvârcolire, dar doar de-o emotivitate. Copile! Privește și vezi cum se procedează în societate!

În societate, adică într-o mică rotondă cu vitraliu deasupra, am fost prezentat, oarecum misterios, precum: chiriașul nostru de două nopți. Doamnele, cinci la număr, oscilând ca vârstă tot în jurul acestui număr, fac parte din diverse comitete, redacții literare, organizații de binefacere, five o’clock-ul de ora șapte seara fiind, în fapt, o dare de seamă. Se recită cu glas tare ultimile poezii primite, se dezbate și, când obosesc, se întorc spre mine.

− Ne-ați suportat sporovăiala ca un gentleman, dar să nu credeți c-ați scăpat. Amfitrioana toarnă atent ceai în cești și mă privește în ochi: O să ne recitați o poezie, nu-i așa? Am văzut dorință în privirea Dumneavoastră…

Dau să-mi dreg glasul și mă trezesc trântit jos. Bubu pune un picior pe umărul meu, rotește privirea scanându-le pe doamne și începe să declame:

Porți în palme

urma chipului meu,

săpată acolo

din vremurile

când visul avea trup;

Nostalgia roade în suflet

ca o daltă

săpând în amintire

numele meu…

Trupul mi-e însemnat

cu atingerile tale

ca o hartă

a căutării de sine

din vremea când

îți căutai jumătatea

cu degete înfrigurate

în moliciunea caldă

a lutului meu…

Era o vreme

când izvorul cuvântului

răcoarea câmpiile iubirii

de soarele dogoritor

al dorințelor,

când noaptea lumina

căutările dintre noi

legând dorurile leagăn

de marginile timpului,

ca inimile noastre

să poată bate la unison

secundele.

Era o vreme

când ne aparțineam

ca două jumătăți

ale aceluiași întreg…

− Vai… Dar domnul e poet! De ce n-ați zis? Ne-ați lăsat, aici, să cârcăim ca niște găini bete…

Eu mă lupt cu Bubu, încerc să-i explic că nu-i bine, doamnele s-au ridicat în picioare… intolerabil.

Îl leg pe Bubu cu încă o serie de funii și-l trag înapoi: Stai dracului aici!

− Nu, doamnele mele, este creația Gabrielei… Mimi Boroianu – o poezie care mi-a plăcut…

− Vai… Da! Ce drăguț!

− Mâine trebuie să mă scol devreme… cer scuze.

Mă retrag în proteste… mai aud:

− Omu’ are mâine treabă, iepelor! Gata! Să facem liniște!

Mă întind în pat. Valuri de impresii trunchiate se reped asupra mea. Încep să dârdâi necontrolat apoi simt o liniște, Bubu a preluat controlul. Se apleacă asupra mea și mă privește:

Mă vezi? șoptesc. Da! Semeni cu mine, parcă te-aș vedea într-o oglindă, doar că ești mai bătrân… Zi-mi un an, Bubu. Ce-ți vine-n minte. Două mii șaptesprezece? Oooo! normal că sunt mai bătrân… Pe-aici, cât am putut să miros, e mai târziu… Dormi, Bubu, dormi! Mâine o să avem o zi grea!

Bubu doarme. E prima oară de când suntem legați ca doi frați siamezi. Pe o conștiință paralelă, aproape incomprehensibilă, se derulează niște evenimente, trunchiate. N-am timp de asta. Mă duc la geantă și scot pistolul luat de la țigani. Îl privesc mai îndeaproape: e o copie, o replică de la un P 226, un pistol bun, dar în varianta asta mai mult enervează adversarul decât îl oprește. Scot din sacoșa cu chestii luate de la bricolaj bucata de sârmă oțelită. Măsor adâncimea țevii și tai o bucată. Îi pilesc, atent, vârful și-i dau drumul să cadă: se înfige în tăblia de lemn. Înfășor tifonul în fața și în spatele micii săgeți improvizate și o împing pe țeavă. Intră fest, fără joc sau prea greu. Deblochez cele două siguranțe și țintesc în catul ușii. Cu un pufăit, sârma mea s-a înfipt zbârnâind, exact acolo unde am țintit, de la trei metri. Iese greu din lemn. Blochez pistolul și o introduc din nou, adânc, pe țeavă. Nu se vede nimic. Pun pistolul la loc, în geantă, și mă întind în pat. Poate-oi dormi și eu, o țâră.

E a doua zi de când filez clinica de psihiatrie. Situată pe un deal, într-un spațiu generos, cu o mică livadă de meri și un parc impresionant, e compusă din trei corpuri de clădiri, cea mai impozantă, și către care duce și aleea centrală, fiind un vechi conac boieresc, naționalizat în secolul trecut. Intrarea se face pe o poartă înaltă, din fier forjat, cu inevitabilul „punct” al portarului și un hol de triaj.

Am ischitit persoanele care intră, sau ies, și mi-am făcut o oarece părere despre programul vizitelor la bolnavi cât și despre turele personalului medical. Don’ Director, vine în jur de ora nouă dimineața doar într-o mașină mare, o limuzină pe care n-am reușit să o identific, pleacă cam pe la cincisprezece, probabil pentru a servi masa, și revine, aleatoriu, după amiaza când rămâne până noaptea târziu. Cam acesta este momentul pe care-l aștept și eu. Mai intim!

Fac o vizită la Primărie și, cu una din multele legitimații pe care mi le-am tras la imprimanta lui Nicușor o rog pe domnișoara de la Cadastru să-mi scoată planurile clinicii:

− Suntem doar în faza premergătoare studiului de fezabilitate, dar e posibil, aproape probabil, să extindem rețeaua de gaze și, o traversare, cu acceptul primăriei, a terenului clinicii, nu ar impienta cu nimic… Mi-am permis, pentru deranj… îi dau un pachet. Nuuuu! Dar praful, știu foarte bine ce v-am rugat, doar o mulțumire personală, poate și o cină?

Clipește des, și-așază părul și dispare pe trepte-n sus, către arhivă. Bubu își sucește gâtul uitându-se sub fusta ei.

Stau la calculatorul lui Nicușor și privesc data curentă. Nu-mi spune nimic și totuși, calculatorul mi se pare învechit, e prima oară când realizez asta atunci când, după ce am scanat hărțile fotografiate cu mobilul, la primărie, l-am pus să-mi facă o compilație 3D. N-avea habar de asta și a trebuit să rulez un Paint 3D. Mă întorc, virtual, către Bubu: ăsta face poezii.

Brava, mă! Țara arde și baba se chiaptănă! Halal!

„Ce vrei să fac? vine răspunsul, dacă nu mă lași să fac nimic din ceea ce tu consideri că-i superior, inaccesibil conștiinței mele, doar un biet handicapat în care te-ai rătăcit dintr-o uriașă eroare, pe care vrei, acum, să o corectezi, în stil propriu, așa cum au făcut toți, toți, înaintea ta, fără să mă întrebe, fără măcar să se uite la mine și, o secundă, să mă înțeleagă… fac poezii, cuiva îi plac!”

„Offf! Măi Bubu, măi… E așa și nu-i așa: Tu n-ai fost ăsta dintotdeauna, oameni răi te-au drogat, au aplicat cele mai mârșave metode de dizolvare a eului unui om asupra ta, iar eu… eu, e logic să-mi apăr, cu ferocitate, bucățica asta din mine care a mai rămas. Poate suntem morți, sau în pragul morții, amândoi, poate visăm și visele noastre sau împletit, dar poate este real și suntem două ființe distincte. Asta-i speranța care trebuie să ne anime. Că existăm, cumva, într-o realitate fizică, din molecule, din carne și nervi, și nu doar impulsuri electrice, sau moartea unei celule când i se sparge citoplasma.”

Meditează și revine:

„Pare logic ceea ce spui dar…nu mai vreau să fiu dat deoparte.”

Stăm amândoi aplecați pe harta, pe care, în chinuri, am transpus-o în trei dimensiuni. Stabilim trasee pentru tot ceea ce ne trece prin minte, replici formale, cuvinte cod de înșelare a vigilenței, încerc și un transfer: memorie-memorie, dar nu se poate; rămânem distincți la capitolul ăsta, și e normal, nu îi pot transfera toată experiența mea senzorială depozitată în creierul mic pentru că nu există o compatibilitate, pot doar să intervin pe ocolite prin cerebel.

„Sory, Bubu! Pe toți dumnezeii mei că după ce termin chestia asta te las să scrii câte poezii oi vrea, dar acum… nu-mi sta în cale că o să-ți pară rău mai târziu!”

-va continua-