Ailin (I)

Stelele sclipesc reci, parcă răutăcios, în zgârcenia cu care abia ce ating, cu câțiva fotoni, capsula de stază ce plutește în derivă.

Oare de câți eoni plutește în derivă între cele două cvadrante?

Sfera, cam de o sută de metri diametrul, este ciuruită de impactul cu vagabonzii stelari și se rostogolește, agale, pe o orbită eliptică care, peste o sută de milioane de ani, o va aduce în miezul de foc al galaxiei.

Spațiul prinde a tremura. Forțe mai presus decât el îl fac să dea înapoi, să se strângă umil, iar în golul creat apare o navă Asgard. Desigur, nava  avea o altă destinație, dar până și tehnologia asgard mai dădea rateuri. Rar, cei drept, foarte rar, dar iată… se mai întâmplă.

La bordul navei darea de seamă a fost scurtă. A durat, în termenii noștri, cam jumătate de secundă. Nimeni nu s-a supărat, pentru că asgarzii nu se supără, nimeni nu a protestat, pentru că asgarzii sunt cei mai raționali din galaxie, dar o rotire de cadre a avut loc: fostul comandant a trecut la repararea propulsoarelor, iar în locul lui, provizoriu, și doar până la destinație, a fost numit astronomul șef.

Cum reparațiile păreau a dura, proaspătul Comandant s-a dedat la senzorii de prezență, la care nu avea până acum acces, cu gândul de a completa harta cu metagalaxiile din Nebula.

Nu mică i-a fost surpriza, pe care a mascat-o cu grijă, să descopere altceva.

Sfera a încăput cu greu în cala navei care era doar o cursă de navetiști între Proxima Tauri și Posidon și,  proaspătul Comandant, și-a delegat funcția pentru a putea studia , în tihnă, această relicvă.

Ambitus, pre numele său, astronomul navei Iștar, era în vârstă dacă luăm în calcul durata de viață a asgarzilor. Scund, cam de un metru jumătate, cu un cap supradimensionat, și un gât care cu greu putea să suporte o gravitație mai mare ca a Lunii noastre, cu doi ochi imenși și negri, era blândețea întruchipată. Poate de aceea nu fusese căsătorit niciodată.

Mereu pe drumuri, cu aventuri sporadice care nu o dată i-au lăsat un gust amar, se refugiase în contemplarea galaxiilor îndepărtate, un sport cuminte și mai plin de satisfacții. Acum, bălăngănind capul, din dreapta în stânga, în slaba gravitație din cala navei, cerceta uriașa bilă cu care se procopsise în calitate de Comandant.

Obiectul cădea în sarcina lui, chiar dacă-și declinase apoi, funcția.

Trimise un roi de gândaci care curățară exteriorul  și apoi scană cu tot ce avea la îndemână.

Sfera se încăpățâna să rămână mută, surdă și oarbă.

Reparațiile la sistemul de propulsie se încheiară, iar nava Iștar andocă pe Posidon debarcând navetiștii și pregătindu-se de o nouă cursă.

Bila imensă din cală nu putea să mai rămână acolo, încurcând calculele de transfer și mărind consumul de energie.

A avut loc o nouă ședință fulger, tipic asgardă, prin care Ambitus, cu mulțumirile de rigoare, a fost pensionat și debarcat pe Posidon cu tot cu bila lui.

Pensia nu era mare, dar responsabilitatea intrinsecă, uriașă.

Ambitus închirie un cargobot și transportă sfera la locuința lui din Zeta Secundus și apoi se dedică din nou pasiunii lui: astronomia.

Într-o dimineață, pe când mergea să scoată apă de la fântână, i se păru că aude un zgomot ciudat.

Lăsă ciubărul jos și roti capul imens în dreapta și stânga astfel ca sunetele să poată ajunge la orificiile ce-i țineau loc de canale auditive. Nu se mai auzea nimic.

Umplu găleata cu apă și, lejer cocârjat, se îndreaptă spre casă. Ceva nu era cum trebuia să fie. Mai roti odată capul provocându-și dureri cervicale și încremeni.

Bila… Sfera lui, se crăpase.

Precum un ou, atunci când iese puiul, și acum, pe suprafața imensă a sferei, apărură fisuri în zig-zag, fisurile care-l alarmaseră cu zgomotul lor.

Ambitus nu era un fricos. Zeci de ani în care servise în marina comercială îl aduseseră în suficiente situații, unele aparent fără ieșire, din care ieșise onorabil.

Nici acum, deși cu o mică strângere de inimă, nu-și pierdu cumpătul.

Sfera părea că palpită în încercarea de a se desface, dar nu mai avea puterea să o și facă. Atunci trimise toți gândacii de bucătărie și, dirijându-i meticulos, îi puse să tragă de marginile mai expuse ale sferei.

Avu o viziune bruscă și se încuie în casă. Asta l-a salvat de la moarte căci brusc, sfera crăpă și mii de tone de zoi gelatinoase se scurseră măturând totul în cale.

Când, într-un sfârșit, totul s-a terminat, proprietatea lui arăta ca după Potop iar casa abia se mai ținea să nu cadă.

Asgarzii sunt firi optimiste, chiar dacă nu transpar asta.

Ambitus își trase niște cizme de cauciuc și, înotând prin mâlul grețos care rămăsese, se apropie de ceea ce mai rămăsese din Sfera lui.

Din ou căci, după cum meditase intens așteptând să se scurgă zoile, hotărâse că era o denumire mai apropiată realității, nu mai rămăsese decât un gălbenuș translucid cu diametrul de aproape trei metri.

Gălbenușul palpita. În interior ceva, sau cineva, încerca să răzbată dincolo de citoplasma elastică.

Ambitus nu stătu pe gânduri. Scoase de la brâu briceagul multifuncțional și execută o cezariană ca în manualul de obstetrică.

Și… la cei aproape 400 de ani pe care-i tot contabilizase în conștiință, Ambitus se trezi ținând în brațe un pui de om, roșu ca racul și care răcnea din toți bojocii.

Asta se întâmpla in Anno Domini 287, precând Terra se pregătea să intre în cea mai monstruoasă perioadă din existența sa: Mileniul negru.

Va continua

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s