The remainder (III)

Dezamăgire. Totul se finalizează într-o fundătură. Scanez pe toate frecvențele, nik!

− Strob, stai aici, nici prea aproape, nici prea departe, de pereții ăștia, de fapt… 

− Am înțeles Domnule Căpitan. Am să mențin capul de pod indiferent ce se va întâmpla.

Îl bat pe umăr și alerg înapoi.  Capătul peșterii e la fel cum l-am lăsat, mă uit la ceas, într-un minut ar trebui să ajungă și echipa a doua. Mă las într-un genunchi. Brusc, un val de transpirație rece mă chircește, inima parcă încetează să bată și-apoi, la fel de brusc, totul revine la normal. Mi se pare că aud mișcare de bocanc… unul târâie piciorul: Aaa, am să-l împușc…

− Pe cine vrei să împuști Lieutenant?

Mă scutur leonin: Oops?! Pun palmele pe tăblia biroului și baleiez rapid. La fel de rapid, cu un junghi aproape fizic, mi se încarcă și RAM-urile…

− Bei allem Respekt, Mein Oberst! Realizez familiarismul, zvâcnesc  în poziție de drepți și lovesc călcâiele: Scuze,  Herr Oberst! Doar o problemă personală.

E mai înalt decât mine, mă privește de sus, și mă îmbățoșez. Sunt ca o statuie.

− Da! Da, se pare că Mein Generalmajor a avut dreptate. Îl vei împușca pe acela?

− Da! Fără ezitare.

− Perfekt! Pe loc repaus!  Locotenente… vei conduce o echipă, o echipă de profesioniști.

Face o pauză tactică, iar eu îmi permit doar o sclipire de interes în privire.

− Zi-mi patru oameni în care ai maximă încredere.

− Fără ezitare, Mein Oberst: Spezialkräfte Feldwebel Stein, un profesionist în tot ceea ce înseamnă armament…

− Este posibil ca forța fizică să fie necesară…

− Kämpfer Soldat. 

− Ha! Da! Dar ai să-l poți ține în frâu?

− E un copil Mein Oberst. Trebuie condus cu autoritate părintească… Da.

− Hai la o țigară, să vorbim… Nu mai sta așa de încordat. Tensiunea este bună când o descarci în luptă… Hai băiete, ai trecut testul… Poți alege ce oameni vrei. Mă apucă de cotul mâinii stângi și mă dirijează pre ieșirea din birou. Devin și mai teapăn.

 − Aici nu-i bine, continuă: pereții au urechi, iar dușmanul ascultă, râde, dar privirea îi este serioasă: Hai să-ți povestesc…

                                                                             *

Locotenentul Timber se apleacă asupra mea:

− Ești bine, căpitane? Pot să preiau eu…

Sunt amețit și inima îmi bate înfundat în gât. Dau să mă ridic, dar realizez că nu pot. Sunt ca o cârpă:

− Te rog. Ești invitatul meu!mormăi înfundat.

− Sub nici o formă, se aude în intercomunicație.  Care-i starea, Căpitane?

− Am avut o experiență extrasenzorială foarte intensă. Sunt marcat atât fizic cât și psihic. Presupun că îmi voi reveni, dar deocamdată prefer să deleg comanda. Nimeni să nu execute nici un ordin dat de mine până ce nu sunt consultat de un specialist psiholog care să certifice starea mea mentală.

− Însăși analiza competentă pe care ai făcut-o asupra stării tale certifică că o să-ți revii repede.

Locotenentul Timber, a fost trimis aici cu un scop. A fost ales ca fiind omul nepereche, cel care ia decizia corectă în condiții de stres maxim, decizia de viață și de moarte. Au greșit doctorii, Timber?

− Nu, cred că nu, Domnule colonel, dar… nu pentru asta m-am antrenat. Am fost antrenat pentru a fi lansat în spațiu, nu în groapa asta.

− Ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să muști din țărână.  Rămâi la statutul de observator paranoic și decident ultimativ care ți-a fost delegat. Comanda o va prelua SIS. Executarea!

Ce s-a întâmplat, Căpitane, îl aud pe canalul restricționat.

O experiență de extracorporalitate, șoptesc în laringofon. Foarte veridică. Eram un căpitan nazist care, se pare, a primit o misiune similară cu a noastră. Ceva, cumva, mi-a răpit personalitatea și a înlocuit-o, câteva zeci de secunde din timpul meu personal, cu cea a acestuia. Brrrr! A fost HD și cu sunet surround, domnule Colonel…

Da. Nu-i bine. Ai putea încerca o ecranare. Vorbește cu Yakusuma. Poate improvizează ceva…

Am înțeles, Domnule Colonel!

Mă ridic ajutat de Timber și SIS. Constat că genunchii nu-mi mai tremură, deși încă sunt, lejer imponderabil. Îi dirijez prin tunel. Strob, imperturbabil, mă baleiază cu privirea o zecime de secundă, nu comentează schimbarea comenzii , și raportează, ca la carte,  către SIS:

− Domnule Sergent, în timpul misiunii nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Îl trag pe Yacusuma mai în fundul tunelului și-i fac un rezumat. Îi sclipesc ochii, aproabe perceptibil simt cum i s-au pus rotițele-n mișcare și iar am un frison.

− Dar mai întâi… peretele.

Yakusuma scoate o mie de drăcii din geanta pe care o căra după el și, brusc, mă simt în plus.

− Locotenente? Ai o țigară?

                                                                             *

va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s