The remainder (IV)

Sunt sunat pe canalul restricționat de către Colonel. Ascult concentrat și mi se albesc degetele strângând în mână bricheta de argint: Am înțeles, Domnule Colonel! Ordinile vor fi urmate întocmai. Am onoarea, Domnule Colonel!

SIS!? Marș la Domnul Colonel, are o treabă pentru tine. Am fost reconfirmat în funcție. Hai! Aștepți invitație? Yakusuma, mai durează mult? Ajută-l și tu, Locotenent!

Timber mă privește într-o dungă, dar răspunde prompt:

− Am înțeles! Imediat, Domnule Comandant!

− Strob, ești planton!

− Am înțeles! Să trăiți!

Îi las meșterind și mă îndrept spre capătul tunelui. În peșteră, Domnișoara Claire șade pe un colț de stâncă, balansând lejer un picior și jucându-se cu degetele pe tableta sofisticată. Mă așez alături și-mi aprind țigara. Fumez îndârjit în liniștea aproape perfectă. Tăcem amândoi.

Într-un târziu ridică privirea din ecranul device-lui fixându-mă cu cele două smaralde care-i țin loc de ochi:

− De ce ne minți?

− Eu?

− Tu. Nu te-am cunoscut până acum, dar știu cum erai când te-am văzut prima oară și cum ești acum. O femeie știe… Se ridică și-mi mângâie obrazul:

− Atunci aveai căutătura iscoditoare a vulturului ce-și caută prada din înălțimi, iar acum… Acum ai moartea în privire.

− Mor câte un pic din clipa când te-am văzut prima oară…

− Glumești, dar să știi că și eu am simțit asta atunci când te-am văzut  și-am stârnit fluturii din stomac.

− E un avans, Domnișoară? Putem s-o reglăm între două stalagmite.

− Nu păcălești pe nimeni cu bravade de-astea… cel puțin, nu pe mine.

Mă apropiu de ea și, văzând privirea mea, se trage spre spate. Îi prind casca în mâini și o sufoc cu un sărut. Limba ei se insiduie, un pic, dar apoi mă alungă:

− Deci am avut dreptate. Toată lumea trebuie să știe.

− Lasă-mă cu democrația. Uite-te la mine! Aici… aici e altfel și cred că facem o mare greșeală, dar sunt ofițer, abia ce am fost reconfirmat în funcție de Domnul Colonel. Trebuie să respect ordinele. Pentru asta am fost antrenat și-am depus un jurământ ce trebuie onorat chiar și cu moartea, dacă va fi necesar. Stai în spatele meu orice s-ar întâmpla. Te miști sincron cu mine și fie trăim amândoi și-o să umplem, cândva, câmpiile de copchii, fie ne ia dracu’ și-ai să mă ungi cu smoală pe la șale.

− Mi-e frică, Căpitane… De fapt nu mi-e frică… simt ceva… simt că mi se zburlesc firele de păr.

− Îți umblă unul pe mormânt…

− Ce?

− O vorbă…

Din fundul grotei se aude un zgomot înfundat. Yakusuma și-a pornit tiribomba.  Ne apropiem ca să-l vedem în acțiune. Bucăți de piatră sar în toate părțile și-mi trag viziera la cască. Turația panaramei devine infernală pentru ca apoi să sfârșească într-un scrâșnet de fier pe fier care mai că nu ne-a pocnit timpanele.

− Puteai să zici ceva, din politețe…

− Scuze, Domnule Căpitan. E prima oară când lucrez cu așa ceva. Nu vrea să se oprească…

Mă uit la el, mă uit la drăcia care se tot smucea… scot stiletul: Mori în tihnă. Ți-ai făcut datoria și smulg cu vârful cuțitului, acumulatorul din locaș.

− Vezi?! E suficient s-o scoți din priză…

Yakusuma are un gest de om excedat.

− Dar ce avem noi aici?

De pe sub mănușa mea, cu ultimile fire de praf prelingându-se molcom în lumina lămpilor cu halogen, se profilează un perete de oțel.

                                                                                *

− Să fiu a naibii de n-arată ca o ușă de seif!

Japonezul, mereu dotat, scoate o perie cu baterii și, încet, încet, trăznaia apare în toată splendoarea ei. Simbolurile irizează molcom, cumva misterios, dar net, pe suprafața de oțel polizat.

Nu pot să-mi stăpânesc impulsul și mâna-mi pleacă, parcă, involuntar. Pioletul ricoșează cu un Ding! răsunător, o scânteie, iar în aerul stătut al grotei simțim miros de ozon. Mă uit unde am lovit, nici măcar o urmă:

− Analiză, devin concis, iar Yakusuma și cu Claire își apropie  analizatoarele de poartă:

− Titan, Oxigen supramolecular și ioni de hidrogen. Am auzit despre asta. O structură autoreparatorie. O6 și H+ sunt ținuți la distanță de structura de titan înghețată, dar la cea mai mică fisură reacționează trăgând atomii de titan la un loc. Câtă vreme există suficientă masă, structura rămâne integră.

− Asta începuse să-mi devină clar. Gata! Pauză de masă și două ore de somn. Să stabilim garda… primul Domnul Locotenent, Yakusuma al doilea, eu al treilea, Strob ultimul.

Culcarea!

− Și eu? Ce eu nu sunt…

− Tu n-ai să dormi. E clar că bulinele astea sunt butoanele, oricine, oricând, oriunde le-ar organiza așa dacă are creier peste cerebel. La fel de clar este că nu este cu parolă.

− De ce zici asta?

− Uită-te la chestia asta. Au făcut-o să dureze 5 milioane de ani, crezi că mai aveau vreo speranță că cineva își va aduce aminte de parola ta: ”flores 22 yess” ?!

− De unde naiba știi?!

− Te-am sărutat mai devreme, știi… Miroseai a lăcrămioară și porți 22 la sutien. Ai zis Yess, nu yes, de vreo 5 ori!

− Aș vrea să fiu acolo când o să greșești, pufnește.

Tăcem. O tăcere grea, dar simt cu abdomenul vibrații joase, dansul muntelui, milioanele de tone care se lasă-n jocul gravitației unei planete care se rotește cu peste 1500 de km/oră în jurul axei sale.

Adorm, sau mi se pare…

Kämpfer îmi dă receptorul telefonului de campanie:

− Herr Oberst…

− Ja! La ordin, Domnule Colonel!

Ascult concentrat și mi se albește mâna strângând receptorul de ebonită:

− Ja, ich verstehe! Ordinul va fi executat! Dankt! Lass uns in Walhalla treffen!

Mai verific odată explozivul, amorsele, cablurile… Totul este perfect. Îmi ridic privirea către camarazii de luptă:

− Ehre und stolz! Es war eine große Ehre, mit Ihnen zu dienen!

Ne îmbrățișăm apoi apuc, cu amândouă mâinile, mânerul declanșatorului. Îl răsucesc la dreapta și apăs, hotărât.

Mă trezesc cu ochii în tavanul peșterii. Am fruntea transpirată și corpul mă doare de parcă am fost bătut. Mă reculeg și rotesc privirea. Claire, pe vine în fața porții, îmi simte privirea în ceafă și-mi zâmbește-n fugă pentru a se concentra din nou pe tableta care-i aduce umbre albastre pe obraz.

Strob doarme cu fața în sus, cu mâinile puse pe piept, zici că-i mort.

Lui Yakusuma i se învârt globii oculari în orbite: Ăsta și-n vis inventează câte ceva…

Toate bune da’… unde dracu-i  L’entu’?

                                                                                 *

Va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s