În timp oprit
Tranziția e incertă. Nu eram decât o beznă de nepătruns, acum sunt doar un abur volatil apoi… Încet, încet, precum o cortină de catifea care se ridică la începutul spectacolului, conștiința de sine mă auto determină. Acum știu că sunt eu, dar atât. Probabil că nu știu să vreau mai mult și sunt mulțumit chiar și cu atât. Aștept, deci intrinsec timpul pornește, sau repornește, și aici mă descopăr pe un alt palier căci, mai întâi tulburat, în ceață, apoi din ce în ce mai clar o imagine se înfiripă. Privesc la un ceas. Secundarul, ca o limbă neagră, are o mică ezitare înainte de a-și părăsi timpul pierdut dar, odată împăcat cu gândul, face un salt spectaculos până în dreptul următoarei liniuțe și-apoi așteaptă un nou imbold. Cu fiecare salt în viitor pe care-l face acul secundarului sufletul meu se coagulează într-un trup omenesc care stă pe o bancă, într-o gară.
Mă examinez fără a fi curios, doar ca pe o constatare: un bărbat trecut de cincizeci de ani, șaten, de statură puțin peste medie, cu un cap cam prea mare, cu frunte largă, sprâncene stufoase deasupra unor ochi căprui, nas turtit, de boxer, buze cărnoase răsfrânte aproape batjocoritor deasupra unei bărbii late și proeminente. Costumul din tergal, ca și pantofii cunoscuseră vremuri mai bune, iar cămașa din bumbac trăda, la guler, ieșirea din garanție.
Acum, bărbatul privește fix spre ceasul fixat pe peretele din fund al gării stând drept și cu palmele mari așezate, cuminte, pe genunchi.
În jurul lui forfota obișnuită dintr-o gară metropolitană în care zeci și zeci de trenuri vin scuipându-și pasagerii ca pe semințele furiei, sau pleacă după ce au absorbit, fără milă, totul de pe peroane.
Conștiința mea revine în privirea ce fixează secundarul. Acul tremură pregătindu-se de încă un salt și, brusc, mi-aduc aminte pentru ce sunt aici: sunt un observator. Trag manșetele uzate ale cămășii și descopăr două ceasuri, câte unul pe fiecare mână. Sunt niște ceasuri sofisticate, contrastând puternic cu îmbrăcămintea ponosită, niște ceasuri ale unui călător în timp, căci asta sunt și sunt aici pentru a înregistra un eveniment care a răsucit istoria ce va urma.
Privesc în jurul meu la agitația unor persoane anonime, iată o familie numeroasă își conduce la tren pe unul din fii, îmbujorat, aproape panicat căci este evident la prima lui escapadă de acest fel. Tatăl își strânge, bărbătește, în brațe feciorul, iar mama, grijulie, îl sărută pe obraji șoptindu-i, încă odată, indicații prețioase. O femeie trage de mână o copilă, cu un ursuleț de pluș roz strâns la piept, care se împotrivește privind în urmă spre un bărbat rămas stană de piatră la începutul peronului, iar doi bătrânei, un el și o ea, se sfădesc realizând că au greșit linia de îmbarcare, grăbindu-se, caraghios, spre unul din pasajele subterane. Ei vor fi din cei norocoși căci nimeni din cei care se agită, aici, în gară, sau în capitala de milioane de locuitori ai acestei planete, nu știu despre evenimentul major care deja s-a pus în mișcare și care va fi scânteia ce va declanșa un război pustiitor, un război care aproape a șters stirpea umană din această galaxie.
Mă foiesc pe bancă și văd cum cele două ceasuri de la mână se sincronizează cu cel al gării, cronometrând invers către o indicație barată cu roșu, semn că bombele termonucleare deja vâjâie în stratosferă orientându-și boturile negre către ținta programată.
Sunt un călător în timp și voi părăsi această damnată lume înainte de a simți arsura exploziei a mii de sori deasupra cerului ei, doar cu o zecime de secundă înainte de apocalipsă, ar trebui să fiu doar un observator imparțial, dar o neliniște mortală mă cuprinde. Ceva se va întâmpla, la ceva mai groaznic chiar decât moartea îmi va fi dat să fiu martor și mi-aduc aminte de ce a fost atacată cu predilecție această lume. Oamenii ei au reușit să smulgă timpului câteva cuante, un periscop destul de miop, de doar câteva zeci de secunde până la trei minute, dar care poate face diferența.
De odată fetița începe să țipe. E un altfel de țipăt, iar mama ei se oprește mirată în loc. Apoi tânărul care tocmai ridica cele două trepte ale vagonului are o zvâcnire brutală, se întoarce cu fața schimonosită și se repede să-și ia mama în brațe. Ochii i se răsucesc în toate părțile în neputința momentului, apoi începe și el să răcnească din tot fundul bojogilor. Mama fetiței, după momentul de stupoare, simte și ea ceva și, protector, se apleacă peste fetița plângând, într-o patetică încercare de ocrotire, iar copila scapă ursulețul de pluș. Simt o empatie și mă ridic de pe bancă aplecându-mă să iau ursulețul din pluș roz. În jurul meu toată lumea își țipă disperat conștiința faptului că va pieri și o teamă mortală se strecoară în sufletul meu.
Nu sunt nici un fel de călător în timp, iar cele două ceasuri sunt doar de butaforie. Sunt și eu la fel și voi pieri odată cu ei. Mâna mi se încleștează pe ursulețul roz, iar inima se strânge-n mine.
Acul secundarului tremură, minutarul capătă și el personalitate, iar cele trei limbi se suprapun, cu un clic, peste linia roșie.
În fața mea un orizont nemărginit. Valuri albastre se sparg de promontoriul înalt, iar eu mă regăsesc privind soarele ce se ridică din mare.
Strâng la piept ursulețul din pluș roșu și plâng.
Amarnic plâng.
***
Sus paharul, de ziua României!
La cocoșii turbați
Afară s-a întunecat binișor. Mă duc la sergent:
− Le-ai alimentat?
− Da.
− Păi, ce mai stai? Dă drumu’ la zburătoare.
Silențioase, zburând la firul ierbii, cele trei drone se îndreptară către teritoriul inamic.
− Unde le plantăm, don’ Locotenent?
− Păi… nu-i nevoie. Tu setează doar careul că se camuflează singure. Au un program imbatabil.
Creasta asta de deal blocase avansarea unei întregi divizii. Un cuib de mitralieră și-o baterie de mortiere baleia întreaga trecătoare pe o distanță de trei kilometri, iar tancurile se aglomeraseră în spatele nostru nerăbdătoare.
Ca pluton de desant am primit ordin să lichidez dispozitivul inamic, cum oi ști, până dimineață, când se va porni ofensiva generală. Din păcate ne-am întors cu coada între picioare și cu un soldat rănit. Poziția inamică părea inexpugnabilă.
− Să le punem La tri’ cocoși, mă pronunț cu juma’ de gură.
− E o tâmpenie, a decretat generalul Rizea atunci când a auzit detaliile dar, știind că artileria grea va ajunge abia peste trei zile, a dat cu dosul palmei de hartă: ia s-o văd și pe asta!
Pe la unu și-un sfert un Cucuriguu, asurzitor se aude dinspre ruina din stânga. Văd, cu binoclul, mișcări de trupe. Dihania ripostează cu câteva focuri apoi își reface camuflajul. Nu trec nici cinci minute când, dinspre ferma bombardată, un alt Cucuriguu se aude în tăcerea nopții. Apoi o rafală de gloanțe rupe brutal liniștea urmată de un alt Cucuriguu răsunător. Și tot așa. Spre dimineață eram deja un pachet de nervi, aproape-mi doream ca inamicul să găsească blestematele de dihănii electronice și să le zdrobească cu lovituri vârtoase de pat de armă.
Apuc de-un somn chinuit.
− Don L’ent!
− Eeee?!!!
− Sculați! Don’ Gheneral a zis să atacăm.
− Dar’ar dracii-n el! Foc de mortiere. Mitraliera de companie să rupă firul ierbii. Hai! C-o moarte toți suntem datori.
Urcăm gâfâind pe culmea dealului. Pustiu. Trimit doi în avangardă și țip după transmisionist:
− Liber, domnule General. Dați drumul la dihănii.
Brusc, un Cucurigu asurzitor se aude de nici unde, n-apuc să mișc căci îl secondează un al doilea, apoi al treilea… Sergentul butonează disperat la telecomandă și-apoi ridică din umeri. Un soldat imprudent se ridică de după un zid.
− Culcat! răcnesc, și-aud trei focuri de armă apoi văd sărind așchii de piatră exact din locul în care era nefericitul.
− Dar repede, domnule General, dacă vreți să ne mai găsiți vii pe aici!
***
Ultima necropsie
Când l-au dezgropat de 7 ani era frumos și trupeș, cu obrajii trandafirii și parcă râdea.
Unii și-au făcut cruce, iar babele au scuipat în sân.
Neamurile au sărit la popi să-l canonizeze de sfânt și să ia fiecare câte-o bucățică, o moaștă adică că-s vremuri căcăcioase…
Ăștia nu și nu. Și dă-i ceartă.
Pân’ la urmă popii au câștigat procesul căci au adus o comisie de doftori care a declarat, sub jurământ, că mortului i se trage, de fapt, de la sfertul de kil de parizer pe care-l mâncase, zilnic, timp de 40 de ani, la birou, în pauza de prânz.
Te faci frate cu dracu’ și lași neamurile fără moaște.
Și-așa o scăpat mortul întreg.
Vivat parizerul !
***
TRANSPARENT SOLAR CELLS MAKE ANY WINDOW GENERATE ENERGY
Tapping into solar energy at home currently means having rooftop solar panels installed, or if Elon Musk gets his way, solar tiles. But Michigan State University (MSU) has other ideas. It wants homes to generate lots of solar energy, but without the rooftop modification.
How can you add solar power generation to a building without it being visible? You use transparent panels of solar cells positioned over each window.
According to Richard Lunt, the Johansen Crosby Endowed Associate Professor of Chemical Engineering and Materials Science at MSU, it could replace rooftop solar:
“We analyzed their potential and show that by harvesting only invisible light, these devices can provide a similar electricity-generation potential as rooftop solar while providing additional functionality to enhance the efficiency of buildings, automobiles and mobile electronics.”
The benefits of transparent solar are clear (sorry!). Adding a transparent panel over an existing window is easier than installing a frame and heavy panels on a roof. It looks better because it’s an almost invisible system, and if something goes wrong with a panel then the replacement will likely be something the homeowner can carry out without help.
Each panel is a transparent luminescent solar concentrator constructed from plastic-like material containing organic molecules developed by the team at MSU. They absorb non-visible wavelengths of sunlight which get passed to very thin photovoltaic strips at the edge of the panel and generate energy.
Transparent solar isn’t new, but the best on the market today are colored as opposed to
completely transparent and have a conversion efficiency of seven percent. MSU’s transparent panels achieve above five percent efficiency, and while they’ll never match non-transparent panels, they can be used in many more places. So what they lose in efficiency they can make up for in coverage.
Now imagine those transparent panels added to every sheet of glass in a skyscraper, and every home or car window, and you can see the potential for invisible energy generation. MSU is also keen to point out any screen we use could also employ this solar tech, including the smartphones we all carry around.
KO din prima rundă…
Shit cu un deșt lipsă
Ca de obicei, când iau virajul spre centru, nimeresc la Cin-Cin: vara un țap, iarna o cinzeacă de încurajare.
Azi iarna s-a așezat hotărât pe plaiurile noastre așa că intru, zgribulit, iar Cristi, barmanul, îmi servește votca având un deget pansat dă baltă cu o cârpă deja îmbibată de sânge:
− Unde l-ai băgat, mă? Vezi să nu ajungi precum Condrașov…
− Daa, ce-o pățit dânsul?
− Păi să-ți zic, că nu mă grăbesc:
Terminaserăm facultatea, ieșeam din examenul de licență amețiți, dar fericiți, și-apoi, pe căprării, mergeam să ne amețim de-a binelea prin crâșmele Iașului. Eu am ajuns pe la vreo unu’ noaptea și am picat în patul de cămin precum bolovanu’. Pe la vreo patru dimineața, aud ca prin somn: Hîîîîrrrr, Mââââârrrr, Auuuuu! Mă întorc, pe o parte, pe ailaltă, până la urmă mă scol năuc și-aprind lumina. Condrașov, colegul de grupă, colac în pat, plin de sânge, geme înfundat. Îl iau, îl întorc, mă lupt cu el… dej’tu’ mijlociu bine strâns în podul palmei drepte, sângera de zor. Îl scol pe Ilarie, colegul de cameră, un ardelean hotărât: Lasă-l mă, că nu crapă, da’tât. Ai văzut drac mort și lipovean treaz?
Dăm cu apă pe ochi, îl umflăm de aripi și, pe scurtătură, la spitalul cel mai apropiat, în dealul Tătărașiului. Acolo, un medic plictisit și adormit, îi varsă niște tinctură de iod pe deget, noroc că ăsta era încă anesteziat din crâșmă și ne expediază în Copou.
În Copou, holuri pustii… ăsta de la ambulantă mă întreabă, pă’ unde-i morga… prospătură și el… Într-un sfârșit dăm de asistentu’, asistentului medicului de gardă, un libanez în ultimul an de facultate. Apare și o asistenta, care-și trage halatul de pe buci în jos.
− Făceați una anestezie, se uita libanezu’ la fătuca.
− Mergi pe burtă, zic, nu mai are nevoie de nimic. A luat anestezice toată seara…
Stăm pe băncuțele de pe un hol interminabil, e întuneric, doar un neon astmatic pâlpâie când și când, e frig și-o umezeală stătută mirosind a cloramină. Ilarie se uita la mine, îi întorc privirea, oftăm amândoi: apoteotic sfârșit de facultate. Dar… cine apare? Dihania de Condrașov, vesel, zglobiu, de parcă atunci l-o fătat mă-sa:
− Stați de mult?
Mă uit la el… nu o să mai poată să dea niciodată shit! la nimeni.
− Hai, animale…
Iar din spate se aude:
− Dumneavoasta, cine ia deștu’? Hei! Deștu’!
***
NASA’s InSight lander has touched down on Mars
Mars has just received its newest robotic resident. NASA’s Interior Exploration using Seismic Investigations, Geodesy and Heat Transport (InSight) lander successfully touched down on the Red Planet after an almost seven-month, 300-million-mile (458-million-kilometer) journey from Earth.
InSight’s two-year mission will be to study the deep interior of Mars to learn how all celestial bodies with rocky surfaces, including Earth and the Moon, formed.
InSight launched from Vandenberg Air Force Base in California May 5. The lander touched down Monday, Nov. 26, near Mars’ equator on the western side of a flat, smooth expanse of lava called Elysium Planitia, at 11:52:59 a.m. PST (2:52:59 p.m. EST).
„Today, we successfully landed on Mars for the eighth time in human history,” said NASA Administrator Jim Bridenstine. „InSight will study the interior of Mars and will teach us valuable science as we prepare to send astronauts to the Moon and later to Mars. This accomplishment represents the ingenuity of America and our international partners, and it serves as a testament to the dedication and perseverance of our team. The best of NASA is yet to come, and it is coming soon.”
The landing signal was relayed to NASA’s Jet Propulsion Laboratory (JPL) in Pasadena, California, via NASA’s two small experimental Mars Cube One (MarCO) CubeSats, which launched on the same rocket as InSight and followed the lander to Mars. They are the first CubeSats sent into deep space. After successfully carrying out a number of communications and in-flight navigation experiments, the twin MarCOs were set in position to receive transmissions during InSight’s entry, descent and landing.
From Fast to Slow
„We hit the Martian atmosphere at 12,300 mph (19,800 kilometers per hour), and the whole sequence to touching down on the surface took only six-and-a-half minutes,” said InSight project manager Tom Hoffman at JPL. „During that short span of time, InSight had to autonomously perform dozens of operations and do them flawlessly — and by all indications that is exactly what our spacecraft did.”
Confirmation of a successful touchdown is not the end of the challenges of landing on the Red Planet. InSight’s surface-operations phase began a minute after touchdown. One of its first tasks is to deploy its two decagonal solar arrays, which will provide power. That process begins 16 minutes after landing and takes another 16 minutes to complete.
The InSight team expects a confirmation later Monday that the spacecraft’s solar panels successfully deployed. Verification will come from NASA’s Odyssey spacecraft, currently orbiting Mars. That signal is expected to reach InSight’s mission control at JPL about five-and-a-half hours after landing.
„We are solar powered, so getting the arrays out and operating is a big deal,” said Tom Hoffman at JPL. „With the arrays providing the energy we need to start the cool science operations, we are well on our way to thoroughly investigate what’s inside of Mars for the very first time.”
InSight will begin to collect science data within the first week after landing, though the teams will focus mainly on preparing to set InSight’s instruments on the Martian ground. At least two days after touchdown, the engineering team will begin to deploy InSight’s 5.9-foot-long (1.8-meter-long) robotic arm so that it can take images of the landscape.
„Landing was thrilling, but I’m looking forward to the drilling,” said InSight principal investigator Bruce Banerdt of JPL. „When the first images come down, our engineering and science teams will hit the ground running, beginning to plan where to deploy our science instruments. Within two or three months, the arm will deploy the mission’s main science instruments, the Seismic Experiment for Interior Structure (SEIS) and Heat Flow and Physical Properties Package (HP3) instruments.”
InSight will operate on the surface for one Martian year, plus 40 Martian days, or sols, until Nov. 24, 2020. The mission objectives of the two small MarCOs which relayed InSight’s telemetry was completed after their Martian flyby.
„That’s one giant leap for our intrepid, briefcase-sized robotic explorers,” said Joel Krajewski, MarCO project manager at JPL. „I think CubeSats have a big future beyond Earth’s orbit, and the MarCO team is happy to trailblaze the way.”
With InSight’s landing at Elysium Planitia, NASA has successfully soft-landed a vehicle on the Red Planet eight times.
„Every Mars landing is daunting, but now with InSight safely on the surface we get to do a unique kind of science on Mars,” said JPL director Michael Watkins. „The experimental MarCO CubeSats have also opened a new door to smaller planetary spacecraft. The success of these two unique missions is a tribute to the hundreds of talented engineers and scientists who put their genius and labor into making this a great day.”
JPL manages InSight for NASA’s Science Mission Directorate. InSight is part of NASA’s Discovery Program, managed by the agency’s Marshall Space Flight Center in Huntsville, Alabama. The MarCO CubeSats were built and managed by JPL. Lockheed Martin Space in Denver built the InSight spacecraft, including its cruise stage and lander, and supports spacecraft operations for the mission.
A number of European partners, including France’s Centre National d’Études Spatiales (CNES) and the German Aerospace Center (DLR), are supporting the InSight mission. CNES, and the Institut de Physique du Globe de Paris (IPGP), provided the SEIS instrument, with significant contributions from the Max Planck Institute for Solar System Research (MPS) in Germany, the Swiss Institute of Technology (ETH) in Switzerland, Imperial College and Oxford University in the United Kingdom, and JPL. DLR provided the HP3 instrument, with significant contributions from the Space Research Center (CBK) of the Polish Academy of Sciences and Astronika in Poland. Spain’s Centro de Astrobiología (CAB) supplied the wind sensors.
For more information about InSight, visit: https://www.nasa.gov/insight/
For more information about MarCO, visit: https://www.jpl.nasa.gov/cubesat/missions/marco.php
For more information about NASA’s Mars missions, go to: https://www.nasa.gov/mars
Dwayne Brown / JoAnna Wendel
NASA Headquarters, Washington
202-358-1726 / 202-358-1003
dwayne.c.brown@nasa.gov / joanna.r.wendel@nasa.gov
DC Agle
Jet Propulsion Laboratory, Pasadena, Calif.
818-393-9011
agle@jpl.nasa.gov
Acum e pace (II)
− De ce nu m-ai omorât?
− Ce folos? Suntem amândoi în același rahat… Nu pricepe și-i arăt spre fundul peșterii. Are un moment de stupoare apoi mandibulele se crăcănează, nările se umflă și începe să hăhăie. La început pare că râde, dar apoi translatorul își schimbă nuanța și parcă și eu simt în chirăiala pe care o scoate pe gura micuță o intonație de mare jale.
Plânge, bocește, și se dă cu capul de pământ.
− În aceleași fecale! Daaa. Dar de ce? De ce?! De ce….
Tac și-l privesc cum se liniștește.
− De ce? Saltă capul și mă privește intens: Ați venit și ne-ați făcut sclavi, iar când semenii mei și-au recâștigat libertatea ați ras planeta…
− Nu știam că sunteți ființe inteligente… credeam că sunteți animale.
− Și la voi animalele sunt sclavi?
− Nu… acum sunt ocrotite, în spații speciale… adică…
− Adică tot sclavi. Ce fel de ființe sunteți? Preferați să-i țineți pe cei altfel decât voi închiși, sau mai rău, la mila voastră, să-i puneți să vă facă treburile pe care ar trebui să le faceți voi… și unde-i mândria lucrului bine făcut? Ce plăcere e să te lauzi cu ceva făcut de altul? Cum vă suportați?
− Iaca ne suportăm. Ia vezi… nu ți-am salvat viața pentru ca să mă supui la un rechizitoriu. Ce… voi n-ați călcat peste cadavre până să ajungeți ce ați ajuns? Nu a trebuit să vă apărați de dușmani? Să ucideți pentru viața voastră și a copiilor voștri chiar și atunci când scopul s-a pierdut, când totul devine o rutină, așa ca războiul ăsta pe care-l purtăm de douăzeci de ani în care am ajuns să ne aruncăm copiii unul împotriva altuia, stupid, la moarte?
Se clatină pe picioare, înțeleg că ăsta e un semn de adâncă meditație:
− Noi nu mai avem animale. Nici măcar în spații speciale. Dar asta a fost demult. Atât de demult… Erau un obstacol în calea progresului.
E clar că accesează, cumva, niște informații și devin alert, dar revine:
− Ai dreptate. Am dat dovadă de ipocrizie.
Face o plecăciune complicată cu capul aplecat și înclinat pe o parte astfel încât expune partea moale, vulnerabilă, dintre ceafă și gât, altfel protejată de chitina spinării. Șoptește:
− M-ai salvat de la moarte, indiferent ce a cauzat-o. Din acest moment tu ești fratele meu de sânge. Îți sunt dator cu viața mea și nu voi precupeți nimic pentru a o apăra pe a ta. Primește.
Inima meu de soldat, condiționat prin toate mijloacele unui sistem fără de greș, dar care nu mi-a răpit încă sufletul, se burzuluiește:
− Sunt ostaș, nu criminal sadic. Oricine ar fi făcut la fel.
− Oricine? Se ridică, iar capul lui ajunge la înălțimea ochilor mei. Mă focalizează intens.
− Poate chiar nu… oricine, dar noi nu suntem chiar așa… Dar… Din cei pe care îi cunosc eu: oricine!
− Primești să fim frați de sânge? Scuză-mă că nu am găsit altă expresie… vocabularul este limitat. Primești?
Mă fâstâcesc. Parcă aievea o văd pe Dana când mi-a prins palmele în ale ei și am început să ne rotim: Vreau să fii prietenul meu. Prietenul meu pentru totdeauna. Primești?
− Primesc! Și o căldură sufletească mă cuprinde, mă strivește. O lacrimă se încăpățânează și alunecă pe obraz.
O atinge cu lăbuța și ea i se prelinge pe brațul cu peri scurți.
Se înclină. De astă dată altfel, pe o parte și cu privirea la mine:
− Atunci… Vom pleca de aici.
− Unde să plecăm? Afară-i moartea…
− Aveai dreptate. Și strămoșii mei au luptat pentru a ajunge ceea ce suntem. Dar am ascuns convenabil acest lucru. Câtă ipocrizie! Ne consideram cei mai înțelepți și mai drepți dintre toate ființele. Și iată… iată cum se arată adevărul: Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare…
− Ce vrei să spui? Simt ceva, la limita subconștientului.
− Da. Ai fost luat în colimator încă de acum echivalentul a doi ani pământești. Abilitatea ta… Arta ta în ale războiului te-au impus în ochii analiștilor noștri și nu am priceput nici până acum de ce ai rămas doar pilot de desant. Dar, din acel moment, ai devenit un trofeu. Mă duce gândul la steluțele de pe carlinga mea… 24 la număr. Frica coechipierilor când auzeau că ieșim în formație, mereu vânați, toți morți, morți, eu privit ca un strigoi, mutat de colo-colo pentru a ajunge să fac recunoaștere de unul singur, nimeni nemaivoind a mă însoți…
Omniul mă privește gânditor:
− N-am înțeles. Ți s-au dat nave din ce în ce mai proaste, cu armament mai redus cantitativ și calitativ și, totuși, ai continuat să câștigi, paradoxal, în fața unor piloți din ce în ce mai calificați și dispunând de cele mai sofisticate navete pe care le-am produs. În sistemul nostru de caste, învingătorul se ridică cu o treaptă. Ai pășit, cu brio, toate treptele și acum ești o legendă căci, se pleacă din nou în acel stil inconfundabil, în fața ta se înclină cu umilință, fratele tău de sânge, Prințul Moștenitor al Imperiului Omnilor, ultimul din scara ierarhică pe care l-ai învins și căruia, mai presus de orice, i-ai cruțat și salvat viața.
Mă înfrânez cu greu. Mi-aduc aminte privirea bunicului: Mergi, copile! Urmează-ți destinul și să te ridici la înălțimea străbunilor. Îți vor îndruma pașii oriunde vei fi. Și nu uita că ești sânge de dac, întemeietorii lumii.
Aud zgomote. Mă crispez.
− Nu-ți fie teamă.
Spuma cu care am izolat peștera se prăbușește cu zgomot și un tunel metalic iluminat din belșug de deschide. Zeci de omnii înarmați stau aliniați de o parte și de alta.
− Deci prizonier… Doar te-ai jucat cu mine…
− Nici gând. Nimeni nu putea să interfereze în lupta noastră. Din contra. Asta este o gardă de onoare: pentru doi frați de sânge.
− Voi fi declarat trădător! Mai bine moartea! Aici! Acum!
− Am ordonat încetarea focului pe toate fronturile. Imaginile luptei noastre au fost trimise pe Terra împreună cu o cerere de armistițiu. Se pare că și la voi există o legendă în care sunt aleși cei mai buni pentru o luptă care să salveze cele două popoare.
− Da…
− Terra a trimis o solie de împăciuire, iar noi am acceptat, regretele sincere pentru toate câte s-au petrecut trecându-se ca jertfe, de ambele părți, care acum să unească neamurile noastre.
Mă ia de mână :
− Vino, frate!
Este pace!
***
Mihail stories 