Mă rotesc către cei doi sergenți: Îi luați, pe doamna și pe domnul, și-i duceți la platforma trei. Privesc masa: Acum aterizează o navetă a Consiliului Galactic. Căutați un traseu paralel. Să nu se intersecteze. Asigurați-vă că sunt amândoi înăuntru și nava părăsește Arca. Înțeles?

− Tare și clar, Căpitane.

− Dați-i un scaun și ceva răcoritor Domnișoarei Violeta.

Dau să mai zic ceva, dar ușa se dă de perete și Feon năvălește.

Are un recul când o vede pe Violeta:

− Ce-ai adus caracatița asta aici?

− Domnișoara Violeta se odihnește. Tocmai ce-a vrut să arunce în aer Arca cu o bombă termonucleară ceea ce voiai și tu să faci cu Calipso.

− Pentru că te iubesc, nebunule! Dă să se apropie…

− E absolut fascinant câte declarații de dragoste am primit în ziua asta. Și ia spune, pentru ce mă iubești? Că am scula mare? Că dau tare din buci? Sau pentru că am o genă retrogradă?

Feon se albește la față:

− Ai aflat…

− Toate se află până la urmă iubită mică. Uite care-i treaba. Calipso rămâne aici, rechiziționat, iar tu ai să te duci la preanefericitele vădane și le zici să mai scormonească prin sperma mea poate ce dau de sfântul Graal pe care ce-l caută de milenii. Luați-o!

− Ailin…

− Te-am iubit Feon dar ironia sorții a făcut ca altcineva să răspundă stringențelor mele genetice.

− Cine, șuieră Feon.

− Ghici!

Întorc capul și mă concentrez pe tăblie:

” Vreau o legătură subeterică cu nava ”Viorica”.

− Imediat patroane!

− Vezi că am să ies pe culoarul 7, Treci și umflă-l pe Don Profesore de la Scrumbie și să fii pregătită de andocare. Vasile să se prezinte la mine. Ăăăă, Don Profesor să lase rucsacul ăla cu chiloți murdari la preanefericite, de amintire, că dacă-l aduce aici o să trebuiască să reciclez toată atmosfera.

− Am înțeles Șefu’!

Mă concentrez din nou asupra tăbliei. Mâinile încep să mă doară, iar pasul alert impus de procesorul Arcei, mult mai performant ca al meu îmi provoacă răspunsuri vegetative. Mă scarpin de parcă sunt invadat de mii de păduchi și-apoi fac o pauză cortico-talamică. În liniștea siderală, ultimile informații se scurg prin axoni, trec prin vama sinapselor și apoi sunt dirijate fiecare către utilitatea ei.

Deschid ochii și-mi dreg glasul:

− Atențiune! Vă vorbește Comandantul. Șefii de secții să se prezinte la mine.

Se adună, stingheri. Unii mă privesc cu o curiozitate nedisimulată, alții cu neîncredere, câțiva cu priviri furate, iar câțiva cu o dușmănie nedisimulată.

− Doamnelor, domnilor, Domnul Aloxidrus a delegat comanda acestei nave către mine. Motivele acestei opțiuni sunt prezentate pe scurt în dosarele personificate pe care le-ați primit deja. Motivația pentru care m-a numit pe mine succesor la comandă este prezentată tot acolo. Personal n-am apucat… baleez cu mâna pe tăbia mesei și citesc rapid… Mda! Poate a exagerat un pic… Una peste alta, eu sunt noul vostru Comandant. Structura administrativă va rămâne neschimbată, dar lanțul de comandă va fi de tip feudal. Pe caste, din tată în fiu, cu pârghii care să permită o graduență ierarhică pentru cei care demonstrează aptitudini. Fiind un mediu izolat nu putem permite aberații genetice, iar procreația va fi strict monitorizată. Pe tot timpul călătoriei genomul va rămâne intact și nesupus schimbării. Pentru preîntâmpinarea exceselor de tip tiranic am stabilit protocoale stricte care într-un final, duc fie la expulzare unor părți componente a arcei fie autodistrugerea.

Acum… cei care nu mai doresc să fie părtași, cei care aveau alte gânduri, cei care și-au imaginat că va fi o vacanță perpetuă , cei puturoși, cei cu probleme sexuale, cei indeciși, pot acum, pentru ultima oară, să plece. Apoi vor intra automat în sistem fără semnături, sau contracte. Clar? Aveți două ore. Navetele așteaptă.

În câteva momente Arca se va înălța înspre a-și îndeplini destinul. Voi, toți cei care acum sunteți aici prezenți, ați ales schimbarea. Ați ales o altfel de viață. Cinste vouă. Nu pot să vă promit decât un drum plin de peripeții și primejdii, dar un drum ideatic, plin de satisfacții. Cetățeni ai Arcei din acest moment suntem independenți.

Maiestuos, uriașul sferoid se ridică din ape și, traversând într-o dungă învolburată cerul planetei mamă, se ridică în bezna cosmică.

Mai verific câteva date și mă relaxez în fotoliu.

” Rodica cere să andocheze”

” Andocare permisă”

Vasile, roboidul meu personal, plutește agale pe ușă:

− Găsit, găsit, stăpân!

− Nu te mai alinta. Avem treabă. Adu-l pe Don’ Profesor și comparați ecuațiile astea. Vreau o estimare a traiectoriei la grad. Hai!

Îl las la masă și mă apropii de Violeta:

−  Unde să te las iubire mică?

Se uită ezitant la mine cu niște ochi mari și febrili:

− Nuuu, nu știu unde-mi sunt colegii…

− Eeee, nu știi? Aș putea să jur că sunt pe Europa…

Ochii i se strâng.

− RĂMÂI AȘA!

E a doua oară când folosesc VOCEA în aceiași zi și simt că mă ia o durere de cap.

− Șezi blând Domnișoară. Credeai că te-am uitat? O navă de război a Consiliului i-a escortat pe amicii tăi până lângă Pluto. Acolo vom face joncțiunea și, țuști, înapoi de unde ați venit.

− Eu… șoptește

− Da! Știu! Tu mă iubești… E refrenul zilei de azi. Știi… pe toate v-am iubit, sincer, dar pentru tine chiar am făcut un coup de fudre. Asta ca să te simți mai bine. Să știi că am verificat. Nu există nici o rasă similară ție în toată Galaxia. Și crede-mă am pus profesioniști la sportul ăsta. Nu există nici o Academie și cu atât mai puțin un proiect de Antropologie Galactică la orice Facultate din cei șase quadranți. Poți să-mi spui și mie cine ești și cam de pe unde te tragi?

Violeta își agită tentaculele:

− Este o facultate… Dar nu-i aici… E departe… foarte departe…

− CLARIFICĂ! Durerea de cap mi se întețește.

− Nu mă omorî! Te-am iubit și te iubesc. Și noi suntem exploratori ca și voi…

− Ai depus un efort excepțional pentru ca Anomalia 017 să fie închisă înainte de a ajunge la Pluto. E o gaură de vierme acolo, da?

− Da. Face legături înspre multe galaxii unele niciodată cercetate căci și noi suntem cam de aceiași vârstă cu voi.

− Vom merge acolo. Îmi vei da toate coordonatele pe care le ai, Violeta, iubirea mea… Vezi că am tras multe sfori ca să te pot lua în această expediție și asta pentru ca să-ți salvez dosul ăla violet. Dacă ar fi fost după voia Consiliului acum erai desfăcută pe o masă de disecție. Și acum te vor, dar Arca are o putere de foc net superioară. Te urci în naveta aia și dispari. E singurul lucru pe care-l mai pot face pentru tine.

− Ailin… E ceva ce totuși nu știi.

Mă răsucesc spre ea.

− Te am aici, în mine. Te păstrez în sacii germinativi. Pentru mine nu a fost un ménage à trois, pentu mine a fost aproape totul.

*

Privesc cu oarece milă caricatura de om din fața mea. Implantul meu se burzuluiește:

„Cei peste 200 000 de ani nu au adus deloc îmbunătățiri asupra aspectului fizic al vostru. Ba parcă dimpotrivă, se sparg oglinzile pe lângă care treceți, stafii ale unui trecut ultarațional. Nu realizați că noi suntem idealul asgard tot așa precum asgarzii au fost idealul vostru? Nu pricepeți că ideea de evoluție nu se face în linie dreaptă ci ezitant, prin încercări și chinuri? Nu realizezi că societatea asgard a fost mai bună decât a voastră iar cea umană a întrecut-o pe cea asgardă?”

Copil fără minte, îmi răsună în creier răspunsul, tu nu realizezi că nu ești nici amfiot, nici asgard și nici om? Tu ai buric? Ai fost născut de o mamă în chinurile facerii? Habar n-ai cine și ce ești.

„Ce bâigui acolo?” dar simt că mă iau niște transpirații.

Ce ți-au spus asgarzii? Ce ți-au spus pământenii, Consiliul galactic, frate-miu, fătuca aia Ella, curvele de ”neprihănite”? Ce ți-au spus? Toți ți-au spus ce le convenea. Asgarzii că ești un experiment genetic, pământenii că ești zeul lor Zalmoxis întors din morți, Consiliul galactic că ești supraomul lui Nice, iar curvele că ești animalul perfect de prăsilă. Și-ai pus bot, copil fără minte. Te-au jucat cum au vrut, te-au folosit cum au dorit și deja devii o amenințare. Ai încurcat planurile multora și-n sentimentalismul tău n-ai terminat treaba. În loc să-i ucizi i-ai lăsat în nădejdea unei judecăți strâmbe făcută și desfăcută tot de ei. Dușmanii tăi s-au repliat și-acum își ascut săbiile așteptând o greșeală. Te vor linșa public și fără milă doar pentru a mai prelungi agonia acestui sistem măcar pe cât trăiesc ei.

− NU! NU TE CRED! PIEI DIN FAȚA MEA!

Niciodată VOCEA nu a ieșit mai puternică, mai pregnantă, din laringele meu, din mintea mea.

Aloxidrus, infam, dar demn urmaș al Amfioților, prima rasă care a colonizat galaxia , se strânge în el, se zbârcește, se decuantemizează:

− Adevăr spun, șoptește cu un ultim glas. Tu nu ești ca noi. Tu ai venit de departe, din alte timpuri și alte zări.

− Spune. Spune atunci și varianta ta. Ca să închegăm panoplia de minciuni.

− Tu ai fost găsit într-o capsulă de stază care se rostogolea între cvadrantul alfa și gama. Proiecția estimativă a traiectoriei acestei capsule te scoate din Calea Lactee. Se pare că vii dintr-o altă galaxie și-ai plutit în stază miliarde de ani pământeni. Vii de pe o galaxie mai bătrână, o galaxie față de care a noastră e doar un copil în fașă.

Se ridică cu greu din fotoliul imens:

− Uite. Privește. Am aici totul despre tine și-i adevărul, adevărul gol-goluț.

Gena falsă, incompatibilitatea mea, aaa și toți au tăcut, am fost înconjurat de un zid al tăcerii… Mă așez în locul lui.

Masa display mă duce oriunde vreau numai concentrându-mi voința. Le văd pe Violeta și pe Ella parcurgând un tunel, îndreptându-se către nodul central al insulei. Violeta pare mai grea. Maximizez, are o încărcătură termonucleară: Așa fetelor. Brava! Trădare, trădare, dar s-o știm și noi.

− Cine-i tipul care m-a adus aici? Ăla cu fălci late…

− Locotenentul meu…

− Adică? Nu mă fă să folosesc iar vocea că s-ar putea să-ți deregleze de tot sinapsele alea bătrâne…

− Locotenentul Strobe, gâfâie scrumbie.

− Locotenente?

Ăsta tresare violent când mă vede.

− Ăăăă?

− S-a produs o rotație de cadre. Mai nou eu sunt Șef aici. Și mi te adresezi cu Căpitane Ailin, clar?

Mă uit către Aloxidrus.

− Da! Confirmă, El este noul stăpân. Asculți de el ca și cum ai asculta de mine.

− Sunteți prizonier?

Aloxidrus  flutură mâinile scheletice:

− Se poate spune că am fost, dar acum nu mai sunt… Realitatea Obiectivă a lucrat impecabil. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Ce era de făcut s-a făcut, iar acum văd clar: Eu am fost doar Mijlocitorul. Adevăratul Conducător abia acum a venit. Să-i dăm ascultare.

− Cum zici tu Șefu’, se pronunță placid Locotenentul, ce vădea în mod clar că nu contează din ce direcție vin ordinele, dacă sunt legale. La ordinele Dumneavoastră Domnule Căpitan Ailin!

− Vezi că prin tulelul de retenție nr. 4, vin spre nucleul central tovarășele mele Ella și Violeta care nu au cunoștință de aceste modificări aduse la nivelul conducerii. Trimite o echipă de profesioniști, dar meserie, căci fetele sunt periculoase, să le imobilizeze. Vezi că au cu ele un focos termonuclear. Folosiți mai întâi un EMP. Clar?

− Tare și clar, Domnule Căpitan. Ce fac cu… domnișoarele?

− Adu-le aici.

− Am înțeles!

Pe masă un punct roșu, pulsatil îmi atrage atenția. O navă a Neprihănitelor Fecioare:

”Identificare!”

”Nava Calipso a Mastresei Feon.”

”Și ce p..a mea face?” Tăblia are o ezitare apoi răspunde:

”Conform cu traiectoria, vine în impact direct cu Arca”

”Fă-mi o legătură.”

− Știu că nu pot trece cu armamentul prin câmpul vostru asgard, dar intru cu nava în voi și vă fac praf.

− Da’ cine te-a supărat țumpi?

− Să-l eliberați imediat pe…. dar cu cine vorbesc?

Tac.

− Ailin? Ailin asta nu e glumă. Ailin… te iubesc. Spune ceva, că am confirmarea vocală. Ailin intru cu nava-n tine, nenorocitule, măgar nesimțitor, șacal laș ce ești…

”Deschide o poartă în câmpul asgard, doar cât să treacă nava Calipso și dirijeaz-o la sol”.

− Locotenente? Cum merge cu fetele?

− Aveți imagini în direct. Acum le-aduc.

− Lasă pe alții. Vezi că aterizează nava Calipso. Adu-o pe Domnișoara Mastres Feon aici.

− Am înțeles!

− Vezi că-i mai nervoasă ca alea două…

− Am înțeles! Locotenentului îi zâmbărește mustăcioara: Începe să-mi placă de Dumneavoastră. Mă ocup personal!

”Fă-mi o legătură codată cu Șeful Regional al Biroului Galactic”

Scrumbie apare în toată splendoarea lui:

− Frate! dar se turtește instant când dă cu ochii de mine.

− Frate, frate, dar mămăliga-i pe bani. Mulțumesc!

− Pentru ce? Foaia de hârtie din mâna lui tremură vizibil.

− Pentru această ultimă misiune.

− Ultimă?

− Ultimă. M-ați prostit destul. Acum îmi iau singur frâiele în mâini.

− Adică?

− Adică… Don profesore, ești pe-acolo?!

− Aici! Apare  în spatele lui Scrumbie ținând în mâna dreaptă un dispozitiv ciudat și, evident, artizanal. Mai știm și noi să deschidem uși electrorezonante. Nici o mișcare, acesta este un disruptor molecular. Te împrăștii pe pereți cu o apăsare pe buton.

Scrumbie scapă foaia de hârtie din mână.

− Cum stăm profesore?

− Am clonat satelitii mai importanți. Transmisiunea va fi preluată în direct de majoritatea emisiunilor de știri.

− Vă las să scoateți castanele fierbinți cu propriile mâini. Deschide și tu un televizor, că ziceai că ai. Daaa! Se transmite pe toate posturile. Toți pământenii vor afla cum au fost prostiți și… ține-te bine: steaua ta se clatină din nou, mi-e că te așteaptă iar spațiul ăla drăgălaș din inox și ca să nu te plictisești ți-l trimit pe frate-tu.

− Ce-ai făcut Aloxidrus…

− Ce trebuia să fac, frate.

− Eiiii, las că vă explicați voi în tihnă. Umflă-l!

− Fii atent scrumbie, o mișcare dacă văd și-ți trimit o nucleară direct în fotoliul ăla. Clar? Vreau pârtie curată până la Pluto, de-acolo nu mai e responsabilitatea ta.

− Bine!

Ne privim în ochi. Scutură hârtia aia precum un stindard:

− Mult noroc Ailin!

− Măi să fie… dau să mă înduioșez, dar ușa se deschide și Ella împreună cu Violeta sunt împinse înăuntru de doi sergenți fioroși.

− Ce-i asta Ailin? protestează Ella.

− Asta e că s-a schimbat modificarea. Acum eu sunt șef pe-aici. Mă răstorn în fotoliul imens și mă întind de-mi pârâie toate încheieturile: Ai voit să devoalăm o conspirație, iaca, am devoalat-o. Și chiar mai multe.

− Adică?

− Adică ceața în care m-ați ținut în tot acest timp. Am aflat totul despre tine Ella. Târziu, dar am aflat. M-am lămurit acum și ce era cu obsesia aceea… provii de pe Zeta Secundus, nu-i așa? Strămoșii voștri au fost asgarzi, ei v-au învățat. Nu să stăpâniți VOCEA căci nu aveați suficient talamus, dar să creeați stări de spirit… Ești o strănepoată a lui Ambitus, nu-i așa? M-ați supravegheat timp de peste două milenii. Eeee, acum supravegherea încetează. Te salut, fată frumoasă!

− Ailin! Ailin, te iubesc!

− Da! Am mai auzit asta. I-ați pohta ce-ai pohtit, arăt către Aloxidrus și… să auzim de bine.

− Deci, fugi!

− Înainte de a muri, tata Ambitus, mi-a zis: ”Acesta-i jocul vieții și al morții. Bătrânii trebuie să lase loc celor tineri”. Am bântuit destul prin această galaxie. Am lăsat pe cineva mai tânăr…

Ella păli și se apucă de pântec:

− Cum?

− Violeta aici de față poate să-ți dea amănunte…

Violeta-și coboară privirea și abia ce șoptește:

− Dansul nostru, Ella. Dansul nostru în trei.

− Da, iubirea mea, a fost un ”menage a trois”. Viloleta are abilități nebănuite… Eu plec să-mi împlinesc destinul, dar el… sânge din sângele nostru, este în totalitate al tău.

*

Obișnuința-și spune cuvântul și flegmez, ce-i drept, cam anemic, pe un pătrat negru.

O fierbințeală ascunsă de pe când am trecut prin ușă, mă cuprinde: Oare chiar așa de prost să fiu? Mă îndrept de șale: Îi rup gâtul indiferent de consecințe și privesc, avid, cu colțul ochilor în stânga.

Apare maiestuos prin ușa electrorezonantă, cu o hârtie ținută pe post de stindard și… cu ochii fixați pe biroul de sticlă, calcă dezinvolt în flegma mea.

Oops! Mai să-mi înghit limba: Ăsta nu-i al meu Scumbie.

Se așează maiestuos și pe mine mă umflă râsul. Ridică dintr-o sprânceană albinoasă:

− E ceva de râs pe aici?

− Tu ești de râs, tu și frate-tu și toate neamurile tale, câți o-ți mai fi!

Se înegrește, iar fața de pește mort capătă aspecte de putrefacție. Mă privește de parcă mă vede prima dată. Cred că am făcut o greșeală tactică de idiot, prost și dobitoc… mă comentez intern și primesc imediat replica:  Dă-l în mă-sa! Oricum afla. Măcar l-ai avut.

Scrumbie baladează cu degetele lungi și descărnate pe tăblia mesei de sticlă. Sentimente abia strunite transpar prin fața cadaverică. Se lasă pe spate, în fotoliul imens, în care se pierde și… uimitor, are un zâmbet:

− Domnul Ailin. Traiul pe această planetă m-a tocit inadmisibil. Era logic. Pe cine putea trimite Consiliul Galactic. Bine ați venit, Domnule Ailin.

Tac. Nu-i place tăcerea mea. Începe să se agite din nou pe tăblia mesei:

− Oooo, dar acesta-i un adevărat comando. Cine-i domnișoara?

− Secretara mea, eram în vacanță…

− Tot nu vrei să renunți la legendele astea puerile? Privește spre masă: Ella Astrid Torgoe… oooo….istoria voastră sângeroasă: Părinții i-au fost uciși în fața ei de către Dictatorul Felix, ăla pe care l-ai urmărit și l-ai prins în grotele de ferită… A fost metresa lui vreme de aproape trei ani, iar când s-a plictisit a dat-o la slujbași. Ia ucis, a evadat cu o navetă și a fost găsită aproape moartă de o patrulă a Consiliului. A participat la măcelul de pe Assante… pre când tu dădeai socoteală pentru că ai acționat fără aprobare… Toți au murit atunci, toate neamurile lui Felix,  și-a omorât cu sânge rece copilul făcut cu Felix… I-a urmărit pe toți. A ras sămânța lui Felix din galaxie până la unul și apoi i-a dus înregistrările în pușcărie… Știi ce-a făcut Felix? S-a dat cu capul de pereți până ce-a murit. Secretara ta e mai mânjită de sânge ca tine, Ailin. Tu câți nemuritori ai omorât? Ultimul acum abia de doi ani.

− Trebuia. Puterea trebuie să fie dispersă altfel se produc tragedii.

Ella, tu… Asta era misterul și oribilitatea ce te acoperea? Parcă văd din nou ochii aceia, spaima viscerală, dar și scânteia răzbunării… Vai, Ella…!

Scrumbie mă privește scrutător:

− Și nu ți-a ajuns? De aproape două mii de ani tot faci dreptate. Mereu dreptatea altora… Nu simți că totul trebuiește schimbat din temelii? Nu vezi cum totul sucombă în jurul nostru, că totul cere disperat un nou început, o nouă șansă? Ai tot cârchit pe ici pe colo, ai peticit sacul putred așa cum am făcut și noi, dar dintr-o altă perspectivă, din perspectiva noastră, poate mai inumană din punctul de vedere al sentimentaliștilor, dar mai eficientă și, finalmente, cu mai puține daune colaterale. Ce crezi? Crezi că am fost dintotdeauna așa? Nuuuu. Amfioții au avut o societate înfloritoare, rațională, logică care a durat peste 100 000 de mii de ani și-ar fi durat dacă n-am fi încălzit șarpele la sân. Asgarzii, câți au mai rămas, ăștia de le spuneți voi că-s fără sentimente, au fost pentru noi precum ați fost voi pentru ei. După aproape 30 000 de ani de dominație absolută , după ce ne-au exterminat de-am mai rămas doar câțiva ascunși prin colțuri de galaxie a venit rândul oamenilor. Și ce-ați făcut? I-ați umilit pe asgarzi care au ajuns copiile astea ridicole de azi și, iar v-ați înmulțit, exponențial, bacterial până ce ați atras atenția altor dimensiuni care v-au transformat în hrană, sărmani roboței fără minte. Iar când v-am arătat pericolul, atunci când, rațional am luptat cu ei și i-am învins ce-ați făcut? Mi-ați băgat fratele într-o cușcă de inox. Molima asta a sentimentalismului care pe măsură ce galaxia îmbătrânește e o adevărată catastrofă a devenit acum inacceptabilă. Uită-te la galaxie, privește ce a făcut sentimentalismul subiectiv, a adus-o în pragul pierii, cu specimene atât de sentimentale încât nici să se reproducă nu mai pot de grija viitorului incert al odraslelor. Chestia asta cu însămânțarea și cu preaneprihănitele curve ale galaxiei care vă iau pe post de tauri comunali doar pentru o iluzie este ultimul semn al sfârșitului. Orice început are și-un sfârșit, iar dacă acel sfârșit poate deveni un nou început, mai bun, mai rațional, cu atât mai bine.

− Ce vrei să faci, dihanie?

− Nu eu te-am momit aici. Soarta rațională te-a îndreptat către noi. În fapt, tu ești exact ce ne  mai lipsea. Numele meu este Aloxidrus. Bine ai venit pe Arca mea!

*

Ella se rătăcise pe culoarele interminabile. Beton, beton, peste tot beton. Uși grele, etanșe, ca la submarine se aliniau în lungul tunelului pe care alerga deja de mai bine de un kilometru.

Evadarea a fost simplă, iar costumele unisex folosite aici i-au adus anonimatul. Estimase cel puțin o oră până când una din asistente va veni în control așa că trebuia neapărat să facă joncțiunea cu Violeta, sau măcar cu emițătorul care plutea atașat de baliza din golful artificial.

Ailin fusese luat și nu știa nimic de el. Grija aproape maternă, dar și încrederea în puterile lui se zbăteau în inima ei sleind-o. Iată. Parcă tunelul se termină și vede o geană de lumină naturală.

Da. Iese afară într-un spațiu uimitor: Paradisul lui Anastasia.

Într-adevăr. Sub cupola asgard se vedea de pe promontoriul pe care se afla, întreaga perspectivă a insulei. Un ecosistem artificial, aproape perfect, plante din toate speciile, animale și insecte într-o armonie și-un echilibru atent studiat. Văzu oameni care se ocupau cu activități diverse și realiză ce minune concepuse cel care era acum stăpânul acestei lumi în miniatură. E nebun. E nebun de legat!dar nu-și putu stăvili un acces de entuziasm și o inexplicabilă mândrie de a fi părtașă la așa ceva.

Se roti, parcă strivind ceva din sufletul ei și alergă către marginea promontoriului.

La mai bine de 150 de metri de beton perfect vertical se zărea golful: Deci nu mi-am pierdut chiar de tot simțul orientării. Privi în golul de sub ea: Am să mă fac terci… Se dezbrăcă de costumul de neopren și-l privi critic: Poate… Apucă pantalonii de craci și bluza de mâneci, într-o improvizată parașută și sări.

Cobora ca la lecțiile de parașutism estimând că are deja o viteză prea mare și or să-i intre picioarele în ea până la gură când, jos, începu să se întâmple ceva. Apa începu să freamăte și apoi un vârtej, apoi un turbion începu să se producă. Se curba maiestus spre adâncuri și Ella pică în el ca pe un topogan.

Alunecă cu picioarele înainte, iar haine ținute deasupra capului îi micșorară rapid viteza cu smucituri violente în mâini.

Le dădu drumul și încercă să înoate către suprafață, dar mâinile erau anchlilozate iar picioarele nu o ascultau: Asta a fost, gândi dar cu ultima urmă de conștiință sesiză, totuși, ceva negru-violaceu care o agăța în două tentacule și-o căra către lumină… către aer.

*