Mă relaxez în pat. Logic. În paradis… Multe din temerile mele directe se cumințesc. La nivelul ăsta basic nu există un pericol direct, important e să-mi conserv statutul…

− Ella? Abia șoptesc.

− Prietena Dumneavoastră?  E aici. E bine. Vreți să o vedeți?

− Daaaa, dacă se poate…

Ridică una din perdele de plastic și o dă peste ramă:

− Vă las… dar doar cinci minute. Nu vreau să mă certe Domnișoara Șefă.

Ella e într-un sofisticat pat de spital plină de perfuzii și monitoare care șerpuiesc la o stivă de aparate încastrată în perete. E palidă, încercănată și cu o mutră vicioasă. Mă privește cu un zâmbet ascuns. Atac primul cu teama de a nu-și fi uitat legenda și să ne deconspire:

− Dar știu că am făcut-o… Am și eu aceiași mutră?

− Mersi de compliment! Ella se răsucește, greu, pe o parte, să știi că au și infirmieri…

− Aha! Și?

− Spic de grâu, îîî?

Jucăm în continuare:

− Păi ce vroiai… Doar suntem în paradis.

− Așa îmi zicea mama: dacă sunt cuminte și pap toată supa o să ajung în paradis. Iaca ce supă, iaca ce paradis. Ești sigur că n-am murit?

− Iubită mică…

− M-am luat după tine, holtei bătrân ce ești, infamule…

− Nu-mi spune infam că nu te-am obligat… Chiar ți-a plăcut, mai adineaori, dacă-mi aduc aminte…

− Mai adus în spital nenorocitule, uite cum sunt, se dă jos de pe pat cu perfuziile după ea și se repede la mine:

− Viața mea, m-ai nenorocit…

M-apucă de gât și, la timp înainte să pufnesc în râs, ușile batante se deschid și doi infirmieri vânjoși o iau pe sus pe Ella și o plantează înapoi în pat. De data asta o imobilizează cu niște scaiuri din dotarea instrumentului.

Strâng adânc din fălci. Coregrafia asta nu a stabilit-o nimeni. Făptura, chiar și acum, îmi dă de înțeles. Eu? Eu înainte să mă convoace Scrumbie, ea, ea înainte de a primi sarcina de a mă proteja… Viața ei?

Realizez că nu știu despre ea decât ce mi s-a spus, sau mi-a zis ea. Aaaa, tu mascul infatuat. Viața ei, adevărata ei viață, e un mister lejer lăsat așa de o mentalitate obscură.

Mă uit la ea și ne sicronizăm în priviri. Văd , acum văd teama, atât de bine ascunsă și simt un ghimpe în inimă.

Unul din infirmieri lasă perdeaua să cadă.

Angoasa mă răscolește: Ella…

Șoapte murmur de glasuri sotta voce, Anastasia apare dând la o parte perdeaua frontală:

− Cel mai nou pacient al nostru. Ridică fișa de la capătul patului: Ingerare volitivă de substanțe toxice și neuroleptice, a urmat un tratament…. Privesc către grupul de studenți care ascultă atenți informarea făcută de asistentă iar minte-mi fuge: Ella apărându-mă de Felix, Ella leșinată după ce a tras în Van Helsig. Ella gată să rupă gâtul marii preotese, Ella… Nu văd cum grupul de studenți este îndepărtat și un alt personaj se apropie:

− Cine sunteți de fapt?

Sunt luat ca din oală și mă blestem pentru slăbiciuni sentimentale. Apoi mă îmbărbătez: Oricum nu ar fi ținut mult vrăjeala asta. Las că-i bine. Să creadă că ăsta-i baremul meu nervos. Ridic o privire angelică:

− Eu? Eu sunt cel care te voi face celebru. Privește aici, îl baleiez scurt, putere abia ținută în frâu, chip cioplit în piatră, mușchi de oțel… sper că restul dotărilor corespund… Stea! Stea internațională! În ju…

− Să lăsăm circul. Patronul vrea să te vadă.

− Daaa? Ce onoare… Sunt la pat… Patronul să vină… sunt convalescent…

− Acum.

Mă ia de subțioară cu o palmă pietrificată și mă cară după el.

− Eeee. O boarfă, ceva? Că nu suntem la Zoo.

*

Sunt împins într-un perete și mă trezesc în obsesia mea ideatică:

O încăpere gândită axonometric. Pe jos dreptunghiuri alb și negre ca la jocul de șah conduc privirea către unicul mobilier: o masă de sticlă groasă sprijinită de doi piloni de inox. Construcția geometric perfectă, îți creează iluzia alunecării spre dreapta ceea ce dăunează grav urechii interne și cerebelului care tot avertizează riscul unei alunecări în…

Dar acum prin peretele imens de sticlă cât toată fațada dreaptă, nu se mai vede Manhatan-ul ci o imagine marină plină de pești.

*

Pseudodrogurile mă turtesc de tot. Apuc să văd cum Ella mă privește tâmp și mă scurg ca o peltea în pat.

Iahtul plutește în derivă. După primul moment de tâmpeală simt cum acuitatea senzorială îmi crește în pofida faptului că sunt o legumă.

Un pescăruș aterizează lângă hublou și ne privește curios ba cu un ochi ba cu altul. Aud zgomot înfundat de elice și pescărușul decolează cu un crrra! Excedat.

Vin!

Adevărat. Iahtul se balansează și aud tropăituri pe puntea superioară.

− Hei! Sunt aici!

Mai multe chipuri se apleacă asupra noastră, cineva îmi ia falca în mână, îmi desface gura și-o miroase.

− Ăsta-i terci!

− Și cocoana, se aude din off.

− Da’ știu că nu s-au încurcat… Ai aici destul cât să droghezi o turmă de elefanți. Ce facem?− Nu știu. Să-l sun pe Boss.

Implantul asgard mă împunge dureros în occipital anunțând deschiderea unei linii subeterice dar, fără implantul de comunicație pot urmări doar o discuție unilaterală:

− Da Boss. Doi dă Pantelimon. Au băut, s-au drogat și s-au futut. Îs mai mult morți decât vii.

− …

− Am pus oamenii la căutat: băutură, droguri, bani… mulți bani. Nu… Nimic care să indice vre-un dispozitiv special. Am să mai verific odată. Personal. Ce facem cu ei? Bărbatul are nevoie de asistență medicală. E grogy rău, mi-e că-l pierdem. Nici fătuca nu stă mai bine…

− …

− Am înțeles!

Către ceilalți:

− Îi umflați pe ăștia doi și-i duceți la infirmerie.

Eu iau iahtul și-l duc în docul uscat să-l desfacă inginerii piece by piece. Executarea.

Mă simt trambalat și mi se rupe filmul.

Simt o translare și belesc brusc ochii. Conștiința se adună de prin harduri bătrâne și citesc informația: Un tavan alb.

Aha ! gem pe dinăuntru și constat că în fapt n-am nici pe dracu’. Doar psihologic mă așteptam să mă simt rău. Pseudodrogul s-a resorbit rapid lăsându-mă în deplinătatea facultăților fizice și mentale. Rotesc lent capul: în stânga un perete, tot alb, în dreapta o perdea de plastic străvezie…

− A făcut ochi. O asistentă drăguță, lejer dolofană, îmi plimbă un spot de lumină pe dinainte: Răspunde la stimuli. Domnule? Bate din degete dinaintea ochilor. Domnule? Trezirea. Mă urmăriți? Un pic de efort vă rog… Așa!  Focalizați pe mâna mea, așa… îndepărtează lent mâna, mă vedeți? Bravo!

Eu sunt asistenta șefă Anastasia. Vă aflați într-un spital în urma unei come produsă de ingerarea mai multor substanțe toxice. Puteți vorbi?

Corect, pot vorbi? Gâjâi ceva absolut incoerent. Oops! De efectele astea secundare n-am fost informat. Continui să o fac pe prostul. Important e că suntem în interior și nu există suspiciuni, cel puțin nu declarate, altfel nu mă trezea domnița Anastasia.

− Încet. Va veni să vă vadă Domnul Doctor… Vă e foame?

− Hââââ! Gâjâi.

− Bjorn, supa pentru pacientul nostru.

Bjorn e o splendoare nordică. Toată un pai de grâu abia cosit, așa și miroase, iar ochii albaștri trec prin mine precum neutrinii.

− Tataie… Ia gura mare să dăm un pic de supică…

Mă turtesc în așternuturi: După manevra asta mă duc la mine în Transilvania și m-apuc de crescut vaci… Cu fătuca asta-n cârcă, eeee.

Miraculos, supa pe care mi-o strecoară printre buze Bjorn descleștează un laringe înțepenit psihologic în a zice nu.

Oftez:

− Nu ți-ar fi de deochi! Ty prekrasna, divchyna! Ptiu! Îi zic în ucraineană și ea mai să scape lingurița.

− Daaa?

− Spic copt și ochi albaștri? O sușesc în engleză: Who could be?

Se fâstâcește toată și începe să baladeze din șolduri. Mă cată cu colțul ochilor.

− Hai! Mai dă-mi supă că ai har.

Terminăm bolul de supă în tăcere. Ea mă tot ischitește cu privirea, iar eu o fac pe suferindul. Nu se mai poate abține:

− Eu când am zis…

Îi pun degetul arătător pe buze:

− Șșșș! Ai și tu dreptatea ta. Unde naiba sunt?

− Suntem în Paradis. Dar unde credeați?

*

− O să o facem pe turiștii impertinenți, ca să nu zic nesimțiți. Un iaht de fițe cu de toate care se rătăcește după o noapte de orgii…

− Ce-ți placeee, mă comentează sarcastic Roșcata.

− Iubită mică, de-o viață mi-am dorit asta. Una din fanteziile mele. Pe când îmi îngheța dosul pe Nebula Prima, alergând în costumul ăla monstruos după papagalul de Felix prin grotele de ferită, numai la asta mă gândeam: un iaht, oceanul Pacific, soare și-o fătucă zglobie. D-zeu mi-a ascultat rugile. Rânjesc: Chiar cu-n bonus, mormăi în barbă fără specificitate și simt aproape palpabil tensiunea crescând. Deci! Absolut și nimic. Violeta lași centura aici. Ella, jos… mustăcesc, toate implanturile. Eu voi rămâne doar cu cel asgard pe care nu am cum să-l scot decât cu juma’ de creier, om vedea ce-o ieși. Procedura este următoarea: În proximitatea câmpului Violeta va aplica una din tacticile ei vibratorii și va dezactiva câmpul suficient cât să treacă iahtul apoi se va îndrepta către insulă. Noi doi, rânjesc dulceag, beți și drogați dormim în cușetele unui iaht în derivă așteptând ca poporul să reacționeze. Și va reacționa, fiți sigure…

− Și apoi?

− Improvizăm. Asta e. Violeta va căuta o cale de acces subterană și dacă da și dacă nu, va lăsa o baliză cu un comunicator în banda de unde medii, asta-i ideea mea, nici dracu’ nu mai verifică pe frecvențe de câteva sute de kiloherți, dar pentru noi este ideal la distanțe de câțiva kilometri, în mini golful ăla artificial. Apoi va sparge din nou barajul și va găsi pluta în care va aștepta 24 de ore un comunicat din partea noastră. Dacă acesta nu va veni este liberă să declanșeze semnalul de ajutor către Birou și apoi să-și cheme prietenii să o recupere. Clar? Perfect! Arbeit!

*

Oceanul e imaculat, cerul este de un albastru infinit soarele ne privește uimit. Suntem la un kilometru de centura asgard și lansăm pluta de salvare pentru Violeta.

− Gata fetele. Merităm și noi un pic de distracție. Îmi pun înotătoarele și masca și plonjez în apa cristalină.

Ella mă urmează aproape imediat.

Mă rotesc în apă și-o prind de mână. Înotăm unul lângă altul, iar o zvârlugă aproape invizibilă ne taie calea. Violeta face ture dezinvolte în jurul nostru, abia mișcând din tentacule. Încercăm să o imităm și parcă intrăm într-o horă, ca la mine acasă, acolo unde mi-am regăsit strămoșii.

Totul este ireal în lumina străvezie, corpurile noastre par a se dematerializa, ne rătăcim de noi, de propria personalitate, devenim una cu oceanul precum am fost cândva… precum în pântecul matern.

Violeta se deprinde și, desfăcând secvențial tentaculele începe un dans maiestuos.

Rămânem în două ape muți de uimire: tentaculele desenează forme complicate în apa cristalină iar apoi, mai întâi abia simțit, apoi din ce în ce mai pregnant apa începe să devină fosforescentă.

Fractali în continuă mișcare se desenează în apa cu sclipiri fosforescente, o nebunie vizuală.

Violeta face ture în jurul nostru înglobându-ne într-o sferă fosforescentă pulsând în toate culorile curcubeului.

Acum și ea este fosforescentă, un roșu neon cu irizații de smarald.

Dansul se apropie de paroxism, Violeta e un titirez care produce un maeltorm care ne cuprinde în vârtejul lui, ne rotim, ne rotim, ne rotim și, brusc, Violeta explodează într-o lumină de smarald care ne cuprinde, ne absoarbe… O cuprind pe Ella în brațe și mă contopesc cu ea într-o uniune siderală, ne pierdem apoi în senzații, murim pentru a învia.

*

Violeta se apropie precaut de centura asgard. Întinde tentaculele, o simte și apoi se lipește precum o stea cu opt colțuri. Vibrații ritmice încep să se simtă. Moleculele de apă încep să se sincronizeze, iar iahtul geme din toate niturile.

Simt cum mi se dizlocă plăcile craniene. O spaimă ancestrală mă cuprinde, vreau să fug, dar sunt legat bine de scaunul din fața timonei. Roșcata suferă mai mult pentru ea fiind prima dată.

Pulsurile infrasonice se despart în două frecvențe care încep să se decaleze în fază. Se creează armonice, vendre maxim maximorum care ne sfredelesc țeasta și noduri de liniște ireală. Se simte o ruptură. Câmpul tahionic asgard începe să se destrame. Particulele supraluminice interacționează cu fotonii în splendide focuri de artificii.

Împing maneta iar iahtul, scrâșnind din toate încheieturile, face un salt în față. Ajungem din nou în ape line.

Violeta e epuizată. Nu am mai văzut-o așa de când cu dieta forțată de pe arca care ne-a capturat anul trecut.

Ne dezleagă și apoi se prelinge peste bord:

− Mă duc să fac ceea ce făceau strămoșii. Mă duc să mănânc hrană vie. Succes!

*

 

 

Revine misterios la viață:

− Am primit informații controversate: mii de lucrători, în special din țările asiatice, sute de cargoboturi… s-au turnat milioane de tone de beton, s-a adus pământ certificat genetic, plante genetic pure, animale din specii la fel de curat genetice… Nu știm prea mult pentru că totul este făcut cu bani cash, iar contractorii sunt folosiți o singură dată.

− Au început să dispară și oameni? Nu?

− Da.

− Omul se crede un fel de Noe… și ce? Încurcă pe cineva?

− Se vede că nu ai urmărit știrile. Anumite state au simțit în asta o frondă. Au trimis mai întâi nave mici, de cercetare, apoi din ce în ce mai mari. Niciuna nu s-a mai întors. Comunicațiile cu ele au încetat atunci când spuneau că sunt în contact vizual cu insula. S-au făcut declarații, amenințări, toate fără răspuns. Când un portavion și mai multe submarine nucleare au dispărut fără a emite nici măcar un SOS, cineva, nu se știe încă cine, a lansat o rachetă termonucleară. A făcut praf 10000 de km și a ridicat un tsunami de s-a simțit pe coasta californiană… trebuie să înțelegi, insula a fost protejată de un scut asgard, consiliul galactic, prin reprezentantul lui, adică eu, s-a sesizat.

− Că altfel vă durea în sulă, completez sarcastic.

− Nu avem voie să intervenim în chestiunile voastre interne…

− Daaa, lasă gargara. Vă arde curu’ că nu știți cu ce aveți de-a face. Vreau resurse nelimitate. Degetul mic dacă-l ridic… Desigur, roșcata și Violeta.

− Domnișoara Violeta nu este calificată, nu a trecut prin stagiile de îndoctrinare… nu este recomadabil.

− De-aia o vreau. Curată. Minte limpede în coasta mea. Roșcata e blazată, reacționează în șabloane, dar e bine pentru susținere tactică.

− Doar dacă va dori și ea.

− Violeta? Doar i-am promis o vacanță aventuroasă… Fii sigur.

Mă salt de pe scaun și-l ridic la înălțimea capului ca și cum l-aș examina:

− Mișto chestia asta cu scaunul, și flegmez, discret, pe un pătrat negru. Nu mă conduce. Știu drumul.

*

Roșcata stă picior peste picior pe un scaun și se șoptește cu secretara. Tresar amândouă atunci când apar intempestiv iar ea se ridică. Nu-mi ajunge nici până la bărbie, dar e construită după regulile lui Da Vinci. Îmi vede privirea și, politicos, mă invită înainte:

− Mă… a dracului, toți s-au șmecherit pe aici…

Aud din spate o tuse mică și deschid ușa biroului:

− Fatâ! Mă așez în fotoliu încercând să nu-l imit pe Scrumbie, avem treabă.

Zâmbește incert și dă să ia tableta.

− Neeee! Altfel de treabă!

− Ailin! Nuuu! Ailin, ai o obsesie…

− Daaaa!

De afară o aud pe secretară chicotind. Draci! Niciodată nu m-am uitat atent la ea…

*

O mângâi pe Violeta, o zgrepțui cu unghiile care au început să-mi mai crească și ea mă simte:

− Ce-i Ailin?

Se adună și mă privește cu ochii ei mari.

− Numai dacă vrei. A fost un an perfect. Îți mulțumesc pentru asta.

− Spune-mi!

− A apărut o problemă. Cineva folosește tehnici asgard pentru a construi un fel de Arcă a lui Noe. Nu comentez actul în sine, deși e categoric alienant, comentez doar starea de fapt: trebuie să merg acolo. Nu mă împac bine cu apa, e fluidă, timpul de răspuns e mare, mă simt handicapat…

− Vrei să vin cu tine.

− Da. Îmi doresc. Abilitățile tale în mediul marin ar putea să facă diferența. Nu uita, vorbim de tehnologie asgard despre care nu știm de cine și cum e folosită.

−  I’m in!

− O să vină și Ella…

− Oooo. Obsesia ta? De ce nu face-ți un copil in vitro: Elegant.

− Domnișoara studentă la masterat, cine predă aici?

Un tentacul se desprinde și mi se încolăcește pe după gât. Mă trage la ea, în privirea ochilor mari și violeți: Știi că nu sunt bigotă. La câte-am văzut eu…

Privirea i se îngustează:

− Ailin! Ție ți-e frică.

− Violeta. Am copilărit printre asgarzi. Nu există societate mai lipsită de umor. Nu sunt cinici, doar implacabili. Mi-e teamă, da. Va trebui să iau decizii raționale. Mi-e teamă de consecințele actelor mele raționale.

*

Ooops! gândesc, căci biroul ultrastilizat este  acum dotat cu un scaun.

Un scaun din inox, cu tăblie dintr-un material compozit vopsit în negru. E clar că Scrumbie nu a auzit niciodată cuvântul confort, sau nu lasă să transpară asta. Mă gândesc la cum o fi arătând casa lui și uit să plasez  flegma de control.

Mă așez, hotărât, în scaun și caut prin sinusuri. Prea târziu căci, acum, semirotit spre stânga, apuc să-i văd intrarea triumfală: uși electrorezonante… așa se explică aparițiile lui misterioase, ronțăi mental.

Calcă precaut ezitând între a se uita la hârtia ținută precum un stindard și a baleia dușumeaua din pătrate albe și negre care se prelungesc axonometric către biroul compus dintr-o sticlă groasă și două picioare de inox.

− Nu te mai agita. Ai o mutare în față. Cu scaunul m-ai dat pe spate. Am uitat de flegmă…

Pe fața lui, de pește uitat în galantar, nu se vede nimic, dar parcă o sclipire de viață răzbate din privirea ternă. Se așează, maiestuos, în fotoliu și pune, atent, foaia de hârtie pe tăblia imaculată:

− Cum probabil ai aflat de la televizor…

− L-am aruncat pe geam.

Simt că i-am conturbat sensul gândirii. Se reculege:

− Cum probabil ai aflat din sursele media…

− Am închis tot. Sunt în vacanță. O plimb pe Violeta și-i arăt frumusețile patriei…

− Caracatița…

− Poate-i fi curios cum ți se zice…

Tușește în barbă, mă fixează cu privirea cenușie și inexpresivă și continuă:

− Ailin, e prima dată când îmi zice pe nume. Ailin, undeva în Oceanul Pacific este o insulă. O insulă, o stâncă vulcanică inospitalieră de doar 98 kilometri pătrați care până acum 5 ani era nelocuită. Se află în apele internaționale înconjurată de colțuri stâncoase submarine care fac apropierea foarte periculoasă, într-o poziție care o scoate din zonele de trafic maritim, fără importanță strategică, ignorată de toți, până și de pirați care, după ce și-au rupt câteva nave în stâncile submarine, n-au mai călcat pe acolo. Până acum trei ani era doar fieful focilor și escală de odihnă pentru migratoare…

− Dar… îi iau vorba din gură, doar de dragul de al vedea cum face. Nu face în nici un fel și încep să mă îngrijorez. O chestie care l-a mușcat de buci pe Scrumbie nu-i de ignorat.

− Dar, iată, acum vreo șapte ani, un cercetător științific descoperă, în cadrul unor niște studii de rutină la biblioteca Vaticanului, un document care atestă că insula ar fi fost revendicată legal și ar fi intrat în posesia unui obscur navigator Alfonso del Pietri care ar fi descoperit-o și cartografiat-o undeva prin secolul XVI.

Istoricii s-au năpustit asupra documentului, s-au făcut și o serie de analize, grafologice și fizico-chimice, s-a dezbătut ce s-a dezbătut, și toată lumea a căzut de acord că documentul este original. Cum, între timp, la orizont au apărut alte provocări, istoricii au clasat chestiunea și s-au mutat, cu arme și bagaje, într-o altă bibliotecă, iar peste cestiune a început să le lase praful și uitarea.

Simt că întrevederea se va prelungi și-mi aprind o țigară. Mă privește dezaprobator și continuă:

− Exact când totul părea uitat, îngropat prin sertare, sau expus în vitrine de sticlă, la un an de la epocala descoperire, apare și un moștenitor. O persoană apatridă la fel de obscură ca și îndepărtata-i rudă, dar cu un trecut fără de pată.

Misterios, la câteva luni de la punerea în posesie a proaspăt și fericitului proprietar, o mare casă de avocatură intermediază vânzarea acestei insule către un consorțiu anonim cu sediul într-un paradis fiscal

Mă uit prinprejur și scrumez pe jos. N-are nici o reacție în schimb am eu una, serioasă, căci continuă:

− Acum trei ani a fost revendicată ca teritoriu suveran la ONU.

– Ce? Cred că au sărit mulți ca arși la chestia asta… și strivesc țigara sub călcâi. Continuă să rămână imperturbabil:

− Documentația depusă de aceiași influentă casă de avocatură era impecabilă, iar birocrația un mecanism pe care, după ce l-ai pornit, este aproape imposibil să-l oprești până nu-și încheie sarcina ce l-a stârnit. Cestiunea a avansat lent și, în ciuda tuturor protestelor, la întrunirea anuală și cu un vot la limită, a fost declarată ca teritoriu suveran cu titulatura de Cele trei insule ale lui Debulan..

Oftează și i se termină bateriile.

Scot și mi-aprind melancolic a doua țigară: Adio vacanță…

*