Zbor de noapte (I)

Afară s-a înnoptat și plouă. Stropii de ploaie care se preling pe geam îmi par, acum în amurg, lacrimi:

” De nu ai venit? De ce nu ai mai venit?! Eu te aștept, ca la început.”

 

Afară se încălzise binișor, mirosea a vacanță de vară, și mă strigă maică-mea să vin la telefon.

− Hai la Putna!

− Mergem, Romică! Ne găsim la Autogară?

Pe Romeo Cristian Tăbăcaru îl cunoscusem frecventând Casa Pionierilor la Clubul de Electronică și ne-am împrietenit repede, cu atât mai mult cu cât avea acasă un garaj mare, numai al lui, pe care-l transformase în atelier și sală de sport, căci Romică se îngrijea și de aspectul lui fizic. Făcea box, la Clubul Voința și, inerent, m-a cărat și pe mine. Eu, puturos din fire, nu prea mă țineam de programul de forță, compensând în ring prin agresivitate, de unde am și primit eticheta din partea antrenorului: brânză bună în burduf de câine.

La Putna, lume puhoi. Găsim cu greu un petic de pământ pe care să întindem cearșaful și, după ce lenevim până ce ne-am pârpălit, ca la rotisor, sub soarele de iunie, ne repezim în apă.

Acuma… el la semi mijlocie, eu muscă; el solid, pătrățos; eu ca tras prin inel, el cu strungăreață și ochi verzi, eu cu nasul mare, rupt la box, și incisivii ușor trași în față de la un deget supt pe post de biberon, dar… el, timid și serios, eu cu papagal și mereu pus pe șotii.

Ochisem, de când am venit, grupul de fete care zburdau în apă și încep al dirija pe Romică înspre ele.

− Ia, fă palmele căuș, îi zic. Nevinovat, ăsta se conformează.

Îmi bag laba piciorului drept în treapta făcută de mâinile lui, îmi iau avânt și sar.

Pic pe spinare exact între fete, cu un plescăit formidabil, și creez un mic tsunami care a măturat tot în calea lui.

Mă salt din apă cu spinarea roșie, dar mîndru nevoie mare de ispravă, și sunt luat imediat în primire de o gașcă de fete murate și nervoase.

− N-a fost ideea mea, Romică, prietenul meu, îl indic pe nevinovatul nefericit care tocmai venea spre noi, panicat să nu fi pățit vreo ceva.

Rânjind diabolic mă afund în apă și încep să înot subacvatic îndepărtându-mă cât mai mult de locul cu pricina. Ies de sub apă în spatele a două matroane care dizlocau echivalentul de apă al unei cisterne și iscodesc pe de după caschetele cu delfini roz pe care le aveau pe cap.

Romică, înconjurat, se apără deznădăjduit, tot dând din mâini și ridicând umerii.

Îmi frec mâinile, prima etapă a acțiunii a decurs ireproșabil.

O iau, pâș, pâș și mă duc la bufetul încropit chiar lângă casa de bilete de la intrarea pe plajă, mă scocior în buzunarul de la slip, și scot o bancnotă udă de 10 lei:

− Patru înghețate, vă rog.

Când mă vede, Romică se ridică cu o privire cruntă vrând a-mi pune pielea pe băț. Îi pun eu, mai repede, înghețata în mână și trec la a doua etapă:

− Hai după mine, nu sta ca un momârlan.

Două din fete pe un ceașaf, întinse pe burtică. Mă așez, cu nesimțire, între ele și, când astea se întorc furioase, le întind înghețata:

− Romică a vrut să-și ceară scuze, pentru mai devreme…

Încolțit, fără replică, se așează și el, în dos, cu slipul încă umed, în nisipul de lângă noi și mușcă din înghețată.

− Hai să vă recit ultima mea poezie, le privesc languros pe fete, și Romică dă ochii peste cap.

 

Poezia se pare că le-a plăcut caci fetele încep să se dezmorțească. Mai facem o îmbăiere în care eu o învăț pe Camelia cum să facă pluta, iar Romică explicându-i, doct, celeilalte fete, al cărui nume nu mi s-a lipit de hard, cum se face polarizarea unui tranzistor bipolar.

O las pe fătucă să scufunde, ies din apă și-l trag deoparte pe Romică:

− Mă! Lasă-i dracu’ tranzistori că se bolunzește fata! Bag-o în apă, pipăie-o și tu pe-o țâță, bagă-i mîna la merinos, ce dracu! La ce-am venit aici?

− Eu am venit să mă bronzez! declară infantil Romică.

− Ba am venit la agățat gagici, îi tai macaroana. Treci la arbeit!

 

Le-am mai zis vreo două poezii și treaba nu avansa deloc. Camelia mea după ce a înghițit un kil de apă, pipăită și gâdilată peste tot, nu dădea semne de mai bună purtare, iar fătuca lui Romică ajunsese deja la E=MC2 și privea disperată în jur.

 

Fetele spun că sunt așteptate acasă, că s-a făcut ora mesei și… le conducem stoici.

− Nu pe-aici îi drumul… emite Romică și eu îi trag, scurt, una la geoale.

− Aici stau eu, se uită Camelia, lung, spre mine.

O casă cochetă pe poarta căreia iese, dând galeș din coadă, un dulău flocos.

− Cuminte, Leu! Sunt prieteni!

Întind mâna cu dosu-n sus, Leu o amușinează conștiincios și, declarându-se mulțumit, mă lasă să-l scarchim pe de după urechi.

− Acolo, la geamul ăla, e camera mea, îmi șoptește fătuca.

− La noapte am să vin la tine, șoptesc la rândul meu, și-i văd sclipirea din privire.

 

Bătrâna Skoda uruie, din lagăre neunse, balansând din groapă-n groapă, spre drumul național care ne va scoate la Focșani, dar eu nu simt nimic, nici lumea care, îngrămădită până la refuz, se agită în tot felul de invective, nici răspunsul, excedat, al șoferului, nici chiar pe Romică care mă tot bâzâie c-o întrebare.

Tot sufletul meu e concentrat pe doi ochi căprui și buzele care-mi șoptesc: „Aici stau eu… și te aștept!”

Va continua

Poezia de duminică seara

Nu-l crede!

 

Șoptește la urechea ta despre comori

Ascunse-n al tău pântec

Hartă a esenței tale, trasă-n stele.

Zâmbetul lui, de aur,

A vrăjit și Luna legănată-n valuri.

 

Nu simți?

 

Inima ta-i acum într-o cutie de sticlă,

Trofeu, iar sângele îți arde ars

De mister.

Ochii lui îți invadează visele,

 Flori de nu mă uita,

Fiori necunoscuți

Atunci când te-a atins.

 

Nu simți?

 

Respirația lui căreia nu i te poți împotrivi.

Cuvintele abia aruncate se înfășoară

În jurul inimii tale, joc de încredere.

Tu, sfioasă, nebună de dragoste,

Încrezătoare în buzele care conving

Încă un sărut, crezând fiecare cuvânt

Din aur, șoptit de buzele lui.

 

Nu vezi?

 

Nu simți?

Că-i falsă vraja lui? Un vânător,

Gazelă tu, în vârful săgeții,

Iar după ce ea te-a străpuns, fecioară,

Va pleca la altă vânătoare.

 

Nu vezi?

 

Doar întinde mâna, căci sunt aici!

Cel care te iubește

Și doar noi vom zămisli,

Din pulbere de stele, alte începuturi.

 

Doar noi!

                                ***

Tricolor

Cu ceva timp în urmă Pitzu mi-a prezentat-o pe noua lui prietenă. O tricoloră cu ochi verzi care s-a apropiat sfioasă tot cătând cu privirea spre masculul ei.

Ce era să fac? Am adoptat-o și pe ea. Veneau împreună, le dădeam de mâncare, și-apoi plecau, tot împungându-se, și cu cozile îmbârligate. către culcușuri de alcoov.

Treaba s-a lăsat, previzibil, cu Tricolor, cum o și botezasem, burtoasă, și-atunci, m-am simțit, ca stăpân al nefericitului, și-am mărit alocația de hrană.

La ultima vizită i se rupsese apa așa că a mâncat în pripă și a dispărut.

Apoi am fost și eu plecat, mai bine de-o săptămână la Focșani, de-am mai reparat pe la casa bunicilor și-am legat la vie, iar când m-am întors l-am găsit pe Pitzu, bătut și cu un picior rupt, în covata cu rufe murdare.

Îl iau la întrebări pe Costică, căruia i-am lăsat casa în grijă.

Îmi zice cum c-ar fi sărit să-i scoată ochii lui Gheorghiță, c-a dat turbarea în mâțe, dar l-a prins, ăla, de gât și-a dat cu el de pământ și mare lucru că nu l-a omorât.

− Cum ai pomenit tu, măi Costică, să sară pisic la om, așa din senin, că doar nu-i Rottweiler?

N-am putut să scot mai mult de la el, se fâstâcea, și-am simțit că-i ceva necurat în toată afacerea asta.

M-am dus și la Amariței. A ieșit Madam Zanhira.

− Ce-ați avut, bre, cu motanul meu, de i-ați rupt un picior? Păi… să nu fac și eu la fel când le văd pe mâțele matale?

− Ia, să nu mai prind picior de motan pe la mine-n bătătură că le iau gâtu’ și nu-mi purta de grija mâțelor că le-a dus Gheorghiță pe toate. C-a dat turbarea-n ele, și-n motanii tăi!

 

Pitzu a mai bolit o săptămână, abia azi s-a ridicat cu greu din ligheanul de rufe în care l-am oblojit, și am aflat și eu ce s-a întâmplat după ce, la un mic și-o partidă de table, l-am îmbătat pe Costică:

Tricolor a fătat cinci pui, patru fete și un băiat.

Madam, sătulă de mâțe, i-a zis lui Gheorghe să ia fetele și să le înece, să lase doar băiatul, că-i mai bun la prins șoareci și nici nu-ți umple bătătura cu progenituri.

Ăsta  a pus puii într-o pungă și i-a aruncat în Căcaina.

Tricolor a sărit în apă, după pui.

A încercat să-i scoată din pungă, dar nu a reușit, apa i-a dus mai departe, la vale, și-atunci Tricolor a înnebunit. S-a întors acasă, a omorât și ultimul pui, apoi s-a aruncat în butoiul cu apă de ploaie, pus sub un jgheab. Era plin pe jumătate, știa că nu o să poată ieși de acolo.

A găsit-o Costică, moartă, înăuntru.

***

Din fund de hard bătârn

 

Amicul „Negru opac” își devoalează angoasele, pe blogul personal, provocând ricoșeuri prin harduri prăfuite.

🙂

O astfel de casualty am devenit și eu: 

Cândva, copil fiind, alergam cu alții de-o seamă. Peste linia de cale ferată se dezafectase Baia Militară. Rămăseseră doar zidurile.

Ne jucam de-a v-ați ascunselea …

Întruna din sălile de baie cineva aruncase niște câini morți. Pilea începuse să li se cojească expunând coastele și intestinele, un roi de muște verzi dădeau târcoale, dar eram prea mici pentru a recunoaște moartea, doar ce strâmbam din nas, de la miros, și ne continuam joaca.

Într-o dimineață mă ascunsesem pe tavanul clădirii gândind că, de aici, am o viziune mai largă, reușind a pune primul palma la markerul: Te-am văzut!

Ședeam pitit, cu un picior sub fund, când am simțit că se clatină ceva sub mine. Tavanul din rabiț ceda și eu cădeam.

Am picat, de la doi metri, direct în maldărul cu câini morți,  într-un plescăit oribil.

Asta ar fi fost destul, dar am simțit și-o fulgerare în talpa dreaptă care aproape m-a paralizat.

O angoasă cumplită, irațională, a pus stăpânire pe mine și mi-am dorit să fug, să fug cât mai departe de mizeria în care mă îngropasem până la genunchi.

Dar nu puteam. Sub maldărul de câini morți ,din care tocmai începuseră să miște niște viermi mari și albi, era o scândură cu un chiron în care mi se înfipsese laba piciorului.

Când trăgeam de piciorul drept săltam cadavrele de câini, viermuiala deranjată crescâd, ridicându-se pe gambă, spre mine.

Eram captiv!

Și-apoi, brusc, fără nici o tranziție, totul s-a schimbat: culorile erau mai strălucitoare, auzeam șoaptele prietenilor neliniștiți, încăperea deveni superangulară și mă vedeam aproape prăbușit, în genunchi.

M-am examinat critic, detașat, și am decis că trebuie să-mi eliberez piciorul drept.

Starea de grație s-a topit, dar decizia fusese luată: am mișcat piciorul stâng, pipăind cu degetele, căutând marginea scândurii. Când am simțit-o, mi-am lăsat toată greutatea pe piciorul stâng și l-am săltat pe cel drept.

N-am simțit nici o durere.

Apoi, totul e confuz… prietenii, fuga disperată, privirea bunicii văzându-mă: dojenitor-speriată, gheata spartă, piciorul meu din care curgeau valuri de sânge și, din nou, bunica: Pișă-te aici! Un lighean smălțuit, mi-am dat drumul, nu credeam că am atâta-n mine, și: Bagă piciorul! Nu plânge ca o fată! N-ai nici pe naiba!

Priveam fractalii pe care-i combina sângele meu în urină și simțeam că revin de pe un drum în care pășisem de unul singur.

P.S.

Piciorul s-a vindecat aproape perfect. Mai simt niște cuțite pre când se schimbă vremea, parcă numai pe-a colo… și naturelul, ziceam c-a dat la dos, până azi, când mi-ai ridicat la fileu!

***

Verba volant, scripta manent.

Eu nu voi o strălucire efemeră pe un firmanent corupt de handicapați literari ce-și zic critici literari, nu voi băi de mulțime ce să-mi hrănească ego-ul, nici măcar a mă îmbogăți din fantasmele-mi aruncate pe hârtie, dar nici nu voi a mă bălăcări în invidia altora.

Mi-e suficient să-mi știu cărțile în Depozitul Bibliotecii Naționale și în Bibliotecile Municipale.

Cine a stat aproape de mine le are în biblioteca personală, alt motiv de mândrie intrinsecă, iar cine și le dorește mă poate contacta și, atunci când numărul cererilor pot acoperi cheltuielile de tipărire, fără nici un profit, atunci  pornim, din nou, tiparnița.

Gloria și-o doresc cei slabi,

Verba volant, scripta manent.

Zbor de noapte

Zbor de noapte

 

Și cerul a respirat.

 

Aerul e pur,

 miroase a flori

abia mângâiate,

timp de evadare.

 

Privesc bolta înstelată,

Iar degetele-mi frământă

țărâna reavănă,

și-atunci…

 

Îmi las pământului greutatea

Și primesc prăbușirea

universului în mine

 ca pe o împlinire.

 

Dorința de zbor

a unui suflet rebel

spre steaua ce și-a dorit.

                ***