Afară s-a înnoptat și plouă. Stropii de ploaie care se preling pe geam îmi par, acum în amurg, lacrimi:
” De nu ai venit? De ce nu ai mai venit?! Eu te aștept, ca la început.”
Afară se încălzise binișor, mirosea a vacanță de vară, și mă strigă maică-mea să vin la telefon.
− Hai la Putna!
− Mergem, Romică! Ne găsim la Autogară?
Pe Romeo Cristian Tăbăcaru îl cunoscusem frecventând Casa Pionierilor la Clubul de Electronică și ne-am împrietenit repede, cu atât mai mult cu cât avea acasă un garaj mare, numai al lui, pe care-l transformase în atelier și sală de sport, căci Romică se îngrijea și de aspectul lui fizic. Făcea box, la Clubul Voința și, inerent, m-a cărat și pe mine. Eu, puturos din fire, nu prea mă țineam de programul de forță, compensând în ring prin agresivitate, de unde am și primit eticheta din partea antrenorului: brânză bună în burduf de câine.
La Putna, lume puhoi. Găsim cu greu un petic de pământ pe care să întindem cearșaful și, după ce lenevim până ce ne-am pârpălit, ca la rotisor, sub soarele de iunie, ne repezim în apă.
Acuma… el la semi mijlocie, eu muscă; el solid, pătrățos; eu ca tras prin inel, el cu strungăreață și ochi verzi, eu cu nasul mare, rupt la box, și incisivii ușor trași în față de la un deget supt pe post de biberon, dar… el, timid și serios, eu cu papagal și mereu pus pe șotii.
Ochisem, de când am venit, grupul de fete care zburdau în apă și încep al dirija pe Romică înspre ele.
− Ia, fă palmele căuș, îi zic. Nevinovat, ăsta se conformează.
Îmi bag laba piciorului drept în treapta făcută de mâinile lui, îmi iau avânt și sar.
Pic pe spinare exact între fete, cu un plescăit formidabil, și creez un mic tsunami care a măturat tot în calea lui.
Mă salt din apă cu spinarea roșie, dar mîndru nevoie mare de ispravă, și sunt luat imediat în primire de o gașcă de fete murate și nervoase.
− N-a fost ideea mea, Romică, prietenul meu, îl indic pe nevinovatul nefericit care tocmai venea spre noi, panicat să nu fi pățit vreo ceva.
Rânjind diabolic mă afund în apă și încep să înot subacvatic îndepărtându-mă cât mai mult de locul cu pricina. Ies de sub apă în spatele a două matroane care dizlocau echivalentul de apă al unei cisterne și iscodesc pe de după caschetele cu delfini roz pe care le aveau pe cap.
Romică, înconjurat, se apără deznădăjduit, tot dând din mâini și ridicând umerii.
Îmi frec mâinile, prima etapă a acțiunii a decurs ireproșabil.
O iau, pâș, pâș și mă duc la bufetul încropit chiar lângă casa de bilete de la intrarea pe plajă, mă scocior în buzunarul de la slip, și scot o bancnotă udă de 10 lei:
− Patru înghețate, vă rog.
Când mă vede, Romică se ridică cu o privire cruntă vrând a-mi pune pielea pe băț. Îi pun eu, mai repede, înghețata în mână și trec la a doua etapă:
− Hai după mine, nu sta ca un momârlan.
Două din fete pe un ceașaf, întinse pe burtică. Mă așez, cu nesimțire, între ele și, când astea se întorc furioase, le întind înghețata:
− Romică a vrut să-și ceară scuze, pentru mai devreme…
Încolțit, fără replică, se așează și el, în dos, cu slipul încă umed, în nisipul de lângă noi și mușcă din înghețată.
− Hai să vă recit ultima mea poezie, le privesc languros pe fete, și Romică dă ochii peste cap.
Poezia se pare că le-a plăcut caci fetele încep să se dezmorțească. Mai facem o îmbăiere în care eu o învăț pe Camelia cum să facă pluta, iar Romică explicându-i, doct, celeilalte fete, al cărui nume nu mi s-a lipit de hard, cum se face polarizarea unui tranzistor bipolar.
O las pe fătucă să scufunde, ies din apă și-l trag deoparte pe Romică:
− Mă! Lasă-i dracu’ tranzistori că se bolunzește fata! Bag-o în apă, pipăie-o și tu pe-o țâță, bagă-i mîna la merinos, ce dracu! La ce-am venit aici?
− Eu am venit să mă bronzez! declară infantil Romică.
− Ba am venit la agățat gagici, îi tai macaroana. Treci la arbeit!
Le-am mai zis vreo două poezii și treaba nu avansa deloc. Camelia mea după ce a înghițit un kil de apă, pipăită și gâdilată peste tot, nu dădea semne de mai bună purtare, iar fătuca lui Romică ajunsese deja la E=MC2 și privea disperată în jur.
Fetele spun că sunt așteptate acasă, că s-a făcut ora mesei și… le conducem stoici.
− Nu pe-aici îi drumul… emite Romică și eu îi trag, scurt, una la geoale.
− Aici stau eu, se uită Camelia, lung, spre mine.
O casă cochetă pe poarta căreia iese, dând galeș din coadă, un dulău flocos.
− Cuminte, Leu! Sunt prieteni!
Întind mâna cu dosu-n sus, Leu o amușinează conștiincios și, declarându-se mulțumit, mă lasă să-l scarchim pe de după urechi.
− Acolo, la geamul ăla, e camera mea, îmi șoptește fătuca.
− La noapte am să vin la tine, șoptesc la rândul meu, și-i văd sclipirea din privire.
Bătrâna Skoda uruie, din lagăre neunse, balansând din groapă-n groapă, spre drumul național care ne va scoate la Focșani, dar eu nu simt nimic, nici lumea care, îngrămădită până la refuz, se agită în tot felul de invective, nici răspunsul, excedat, al șoferului, nici chiar pe Romică care mă tot bâzâie c-o întrebare.
Tot sufletul meu e concentrat pe doi ochi căprui și buzele care-mi șoptesc: „Aici stau eu… și te aștept!”
Va continua
Mihail stories 