Se întunecă. Arunc țigara, fumată pe jumătate, în ceașca de cafea și mă ridic greoi:
Poate mâine…
Un individ mă rașchetează în trecere și mă enervez.
Sfârșit de septembrie, seara se face răcoare. Zgribulit caut prin buzunări cheile de la Rover. Îmi pare că aud ceva și bunul dresaj din armată mă trântește de pământ. Cad urât, la cele peste 100 de kile, și cu gâtul sucit ca să văd ce m-a apucat, dar explozia vitrinei de peste drum e edificatoare. Mă rostogolesc, precum un hipopotam în mâl, sub o mașină. Inima o ia galop și tensiunea mă ștrangulează de gât. Forțez mental și, încet, încet, încep din nou să văd altceva decât vâlvătăi roșii.
Stau pe burtă și încerc să ajung la pistol.
− Poliția! Ajutor!
Angajatul magazinului iese, se adună lume, eu tot sub mașină.
Se aude zgomot de sirenă și mă răsucesc pe spate: Rău să îmbătrânești. Mă scutur.
− Căpitane!
Agentul îmi vede postura nu prea OK și-o sucește: Domnu’ Căpitan…
− Ce s-a întâmplat?
− Un foc de armă, probabil rătăcit…
− Și ce vrei să faci? Pune de-un proces verbal și dă-i omului o hârtie să se scoată cu asigurările.
− Da, dar…
− Autor necunoscut, că nu te-a fătat mă-ta Sherlock Holmes.
− Am înțeles. Pleacă cam abătut, cu vânzătorul după el.
Mă dau de după o mașină și micționez în jeturi scurte, chinuite:
Ce dracu’ nu mă lasă să mor în tihna mea? Că nu mai am mult… și dracii ăștia cu eliberările lor condiționate, bună purtare pe dracu’, nu mai au ce să le dea de mâncare…
Până să ajung la mașină, ura, o ură aprigă, urcă din nou în mine:
De data asta, Pițigoiule am să te belesc de chiele și-am să o atârn în față la tribunal, să scape odată și definitiv lumea de tine.
Chyung Ying e îngrozit:
− A venit peste mine…
− Ce i-ai zis?
− I-am zis că în fiecare marți de la 9 la 9-30, bei o cafea la Alvorado. Eu, am făcut cum mi-ați zis. Doar ce-am auzit…
Mi-aduc aminte de tipul care s-a frecat de mine, nu m-am uitat atent, eram dezamăgit, dar, totuși, chiar și-așa… nu putea să-mi scape mutra Pițigoiului. Și-apoi, nu putea să rateze atât de grosolan. Dihania era un trăgător de elită.
− Acum, că mă gândesc nu cred că a fost Pițigoiul. Ăla ar fi vrut să-mi râdă-n față, să se… pe mine pre când îmi dau ultima suflare. Ai pornit camerele?
− Imediat ce-a plecat.
− Hai să vedem!
Privim sincron pe patru monitoare: Iaca eu, ieșind pe ușa braseriei. Privesc în sus și bag mâinile în buzunarele lodenului. Fac un pas și o umbră mă intersectează. Mă mai văd mărunțind din buze, iar apoi ies din cadru. Camerele mai filmează o umbră traversând oblic strada și apoi vitrina magazinului consignație de lângă Alvorado, explodând silențios.
− Scoate-mi imaginile alea frame cu frame. Mă duc să mă culc…
Semnul de la ușă e căzut:
Cât de prost să fii, Pițigoiule?
Scot pistolul și îl trec în mâna dreaptă. Bag cheia cu infinite precauții, deschid ușa și aprind lumina. Nimeni: Te-ai bolunzit, căpitane…
Intru în living și încremenesc: E acolo, doarme pe canapea. Fata din visul meu, îmbrăcată într-o rochie de paiete, doarme la mine în casă, pe canapea.
Ceva nu-i bine. Ceva e fals. Flerul meu de detectiv cu 20 de ani la activ trage toate semnalele de alarmă. Nu pot să ignor, căci e acolo, în fața mea, ea cea pe care o aștept de zece ani, pe lună plină, între 9 și 9-30 și cu o cafea dinainte la Alvorado.
Ezit, zbârnâie șuncile pe mine … Ocolesc prin bucătărie și iau mopsul. Îl împing înainte și cam la 30 de centimetri dispare vălurit într-un fel de ceață. Îl trag înapoi și-l pipăi. E material, solid, un băț de lemn cu floace într-un capăt. Întind o mână și o simt parcă intrând în apă și apoi dispărând. O trag înapoi. O pipăi… e mâna mea.
Grohăi adânc, din fundul bojogilor:
− Hai, boule! Ce-ai avut și ce-ai pierdut!
Și fac pasul înainte!
*
Intru minunându-mă cum dispar pe bucăți pentru a mă reîntregi de partea cealaltă a cortinei, cum am decis, instantaneu, să-i zic.
O titulatură mai mult decât perfectă întrucât aici totul este numai în tonuri de gri, aspect pe care nu-l sesizasem în obscuritatea camerei, pe când eram dincolo.
Realizez ce enormități gândesc și mă pipăi febril. Am consistență, dar parcă nu sunt eu, deși mă simt eu, dar ceva… daaaa, asta nu-i mâna mea, ba-i a mea, recunosc degetele lungi, de pianist, cum le alinta maică-mea, unghiile tăiate din carne… asta e o mână de om tânăr. Le privesc, atent, pe amândouă și apoi văd pistolul.
Ăsta nu-i pistolul meu, un Glock 35, ci un M1911, greu și incomod în mână.
Simt mișcare, undeva în stânga, și plonjez aproape instantaneu. În spatele meu se aude zgomot de sticlă spartă și apuc să văd chipul fetei care se ridică buimacă și mă privește uimită, apoi totul se tulbură.
Sunt înapoi în casa mea, iar culorile au revenit la normal. Stau trântit pe burtă și o coastă mă doare:
Ce-i cu tine, dobitoc?
Mă salt greoi în picioare și mă duc la canapea. O pipăi pe toate părțile, aceiași canapea, solidă, din lemn masiv, cum se făcea pe vremuri și pe care am găsit-o când m-am mutat aici, acum mai bine de un deceniu.
Mă scarpin cu pistolul la ceafă, apoi realizez ce fac și-l bag în holster.
În bucătărie îmi pun o juma’ de pahar de bourbon și beau însetat:
Am visat? Am coșmaruri?
Ce coșmar… Realizez că totu-i absolut demențial atunci când privirea mi se oprește pe oglinda din hol. Are o gaură de glonț, iar o bucată s-a desprins și s-a făcut țăndări pe gresia de jos.
− Cum îi zice puștiului ăla care a venit să constate geamul spart de la consignație?
− Drew? Cred că el a fost. O secundă, Domnule Căpitan… Da. Drew de la proximitate.
− Și ce dracu’ a căutat, și singur…
− Numai pe el l-am avut… Făcea biroul că-i partenerul lui bolnav… Am zis că-i destul pentru un geam spart…
− Mda… Dă-mi-l la telefon.
− Drew, Haskins la telefon. Cum e cu geamul spart?
− Am făcut procesul verbal, cum mi-ați zis, și-am înaintat către judiciar…
− Te duci înapoi, urgent! Ia niște băieți de la criminalistică, zi c-am zis eu și că-i urgență. Pune-i să facă traseologia. Vreau glonțul. Să dea totul prin sită, dar să-mi apară cu glonțul, clar? După ce-i pui la treabă vii, într-o fugă, la mine.
− La Dumneavoastră… unde?
− Acasă. Acasă la mine. Să nu zici… c-ajungi la rutieră!
− Am înțeles. Imediat, Șefu’!
− … și nu-mi mai zice Șefu’…
− Am înțeles, Domnul Căpitan!
− Chyung? Ai făcut ceva cu alea?
− Cât s-a putut…
− Hai încoace și ia și scanerul.
Scot trusa, i-au o adâncime cu șublerul, o așchie de oglindă, fărâme de tencuială și beton, apoi scot glonțul. E făcut terci, dar am încredere în băieți. Vine puștiul de Drew, cam gâfâind, și-i dau probele:
− Vreau tipul glonțului și distanța de la care s-a tras. Dimineață, nu peste o săptămână. La fel și la magazin. Ăăăă, să compare gloanțele! Priceput? Fugi!
Îl aud tropăind pe scări. La etajul unu se intersectează cu Chyung și șoșotesc câteva secunde: „Hopaaa!”
− Fă-mi mai întâi o scanare completă a apartamentului.
− Ce căutăm?
− Nu știu. Poate vreau să redecorez…
Chyung bodogăne și-și instalează sculele. Încet, încet, apartamentul apare pe ecranul laptop-ului, tridimensional, și mă minunez cum de mă pot mișca virtual prin casa mea.
Dau la o parte lodenul pus peste oglindă:
− Acum fă-mi o traiectorie la urma asta de glonț.
Chyung se îngălbenește:
− A fost aici? Și n-ați zis nimic…
− Ți-am mai spus că nu-i Pițigoiu’, nu-i stilul lui.
− Atunci cine?
− Asta încerc să aflu dacă ai avea amabilitatea…
Fixează un dispozitiv și pe schița tridimensională apare cu roșu direcția prezumtivă a glonțului sub forma unui con. Mai ajustează ceva și conul se subțiază transformându-se într-o singură linie:
− Direcția cea mai probabilă. Dar nu înțeleg nimic.
− Nici eu. Înaintea ta am făcut și eu asta, mai basic, cu o sfoară și un cui și mi-a ieșit cam tot așa.
− Imposibil să se fi tras din poziția asta. Glontele ar fi trebuit să treacă prin ușa de la bucătărie și prin peretele exterior. Ați schimbat ușa?
− Am schimbat pe dracu’.
Mai butonează febril:
− S-a tras de la cel puțin cinci metri, indiferent cu ce tip de pistol, asta pică în exteriorul clădirii. Zău că nu pricep… Nici înălțimea nu-i bună, aproape trei metri de la pardoseală… doar nu-i Tall Paul Tiny.
Ceva îmi zgândără cei trei neuroni rămași:
− Ia rotește-o prin toată casa să vedem unde s-ar potrivi.
− O să dureze ceva trebuie să adaptez un program…
− Ai mâncat? Îți fac o omletă cu jumări.
− Nu-mi place omleta cu jumări.
− Sorry, copil! E rețeta casei.
Mestec și-mi doresc să n-am dreptate.
− Cred că am găsit ceva. Vocea lui Chyung tremură vizibil.
− S-a tras de pe postamentul din living înspre canapea, nu-i așa?
− Da! De unde naiba știți?
− Dacă scoți toate elementele improbabile ceea ce rămâne este întotdeauna adevărul oricât de imposibil ar părea. Apartamentul era mai mare. Ocupa jumătate de palier. Înainte de a veni eu, acum vreo 10 ani, era deja recompartimentat în două mai mici pentru că era scump și nu se mai găseau chiriași. Postamentul ăla era pentru o mică orchestră. Aici se dădeau probabil serate dansante… Acolo, în colț, se afla un pian, l-a vândut propietăreasa acum vreo trei ani.
Înălțimea corespunde, dacă ai în jur de un metru optzeci, și înclinația…
Mă ridic de pe taburetul din bucătărie și mă apropii de canapea cu cuțitul în mână.
Privesc îndeaproape:
− Dacă te uiți mai atent ai să vezi că nu asta e îmbrăcămintea originală. Ia ajută-mă!
Tragem canapeaua deoparte: Vezi? Ia să scoatem pionezele astea.
Încet, încet, apare tapițeria originală și apoi se vede clar gaura făcută de un glonț, dar și o urmă brună despre care pot să jur că e sânge.
*
− Deci… ce-avem aici?
− În cazul de la consignație a fost găsit un glonț .45ATP tras dintr-un Colt, după câmpul ghinturilor cel mai probabil un M1911…
Tehnicianul ezită și mă scrutează scurt cu privirea.
− Ei… Și?
− Mai departe… rezultatele nu sunt concludente.
− Adică cum?
− Probabil că a ricoșat cumva, deși nu am găsit nici o urmă care să certifice asta…
− Hai copil. Trebuie să-ți scot cuvintele cu cleștele? Citește naibii raportul ăla. Lasă concluziile pe seama mea.
− Păi… Conform cu traseologia, glonțul a fost tras de la o distanță de aproximativ 7 metri cu o înclinație de 14 grade și o declinație de 23. Ori acolo este parcarea. Ar fi trebuit să treacă prin cel puțin trei mașini pentru a ajunge în consignație. Uitați schița de teren. Este imposibil…
Mă uit la o schiță migălos executată și realizez de ce a ezitat puștiul: la nici jumătate de metru de ”x”-ul cu roșu care indică locul prezumtiv al tragerii se află un dreptunghi în care este scris numărul Roverului meu . Chiar că meticuloși.
Zâmbesc încurajator și parcă aud un oftat:
− Până aici e foarte bine. Celalalt caz.
− Ăăăă, da. Ne-ați trimis un glonț, cu datele de traseologie. Din păcate acesta, la contactul dur cu peretele de beton, a suferit stricăciuni importante dar putem estima că este un glonț de 22 tras de la o distanță de 4,5 metri dintr-un Smith&Wesson, cel mai probabil un 351PD, un revorver… Tace când îmi vede privirea malițioasă.
− Foarte bine. Mai vreau ceva de la voi. E mai dificil dar sunteți cei mai buni băieți din cartier, nu?
Se umflă-n pene căci sunt cam zgârcit cu laudele.
Luați gloanțele și mergeți la Universitate, la Profesorul Ionesco, să le facă o analiză de datare la sculele alea ale lui… cristalografie, parcă… nu? Vreau să știu când au fost făcute, în ce an au fost produse. Să lase totul baltă. Spuneți că l-am rugat eu. Da? Fuguța!
Prostata lucrează. Mă ridic greoi și-o iau spre grupul de toalete.
Deschid ușa și avansez din inerție trecând prin ceva ca o apă apoi mai mult simt privirea arzătoare și revorverul care se rotește spre mine. Pistonez brusc pe piciorul drept și plonjez ca o focă supraponderală vânată de o orcă.
Cele două detunături s-au auzit aproape simultan și-mi simt brațul stâng smucit într-o parte. În timpul oprit apuc să văd, în alb-negru, un colț de pian, ferestra acoperită cu perdele de brocart, canapeaua din care dă să se ridice domnișoara în rochie de paiete apoi iau contact cu dușumeaua și filmul se rupe.
Mă dezmeticesc pe bancheta din hol. În jurul meu agitație, am haina scoasă și cineva îmi bandajează brațul.
Mă ridic impulsiv și năvălesc în WC. Totul normal. Un grup de toalete, auster, același dintotdeauna. Jos văd o urmă de sânge și-mi pipăi brațul. Nu doare tare dar probabil sunt încă în stare de șoc. Mă apropii și văd urmele de gloanțe: unul, cel care mă viza, a trecut prin ușa unei toalete și apoi s-a înfipt în perete, celălat, tras de mine a traversat peretele opus și s-a înfipt, pe hol, în tavan.
Rotesc privirea. Sunt înconjurat de subalterni cu priviri stupefiate, îngrijorate sau de-a dreptul turbate. Unii mai au încă armele în mâini iar Frida de la Evidențe se tot ține după mine cu un bandaj și-o sticlă cu iod.
Închid ușa de la grupul sanitar:
− Aici nu mai intră nimeni până nu zic eu. O să vină consultantul Chyung cât de repede. Și ascundeți naibii pistoalele alea, să n-avem vre-un eveniment. Toată lumea la treaba lui. S-a auzit? Hai! Ce-i Drew? Aștepți invitație special?
− Nu pricep…
− Ți-am mai zis că nu semeni cu Sherlock Holmes… Marș la hârtii că te trimit la rutieră.
Intru în biroul meu și-l sun pe Chyung:
− Ia-ți toate jucării și vin-o încoace.
− Când?
− Ieri!
Mă las în fotoliu și simt că mă ia c-o fierbințeală. Mai să nu declar abandon de travail…
Noroc cu Frida care toarnă iod din belșug peste zgârâietura de pe braț.
Sar din fotoliu:
− Ce faci fată? Vrei să mă omori?
− Nu eu. În mod sigur, nu eu, o aud bodogănind și mai toarnă din șipul maroniu.
Chestia asta îmi stârnește papilele gustative și-mi simt gura iască. M-aplec spre ultimul sertar, extrag sticla de bourbon și dau trei gîturi strașnice:
− Tre’ dezinfectat și pe dinăuntru, nu? mormăi văzând privirea dojenitoare.
Mă las în fotoliu și cred că adorm.
*
Sunt chemat la Chief.
− Ce se-ntâmplă la voi acolo, Malcolm?
− Tocmai ce v-am pregătit un raport.
Îl parcurge rapid și-apoi îl aruncă pe masă:
− Nu-mi veni cu rahaturi de-astea…descărcare accidentală de armă. Ne știm de-atâția ani. Cum vrei să-nghit rahatul ăsta, cu atâția martori, cu tine împușcat în braț la tine în secție, îîî? Zii!? Ai noroc de subalterni loiali, dar tot va mânca careva rahat. Ce s-a întâmplat? L-au eliberat pe rahatul de Pițigoi, s-a tras în parcarea de la Mol, cineva mi-a șoptit că s-a tras și la tine acasă și acum… acum într-o secție de poliție? Inadmisibil. L-am dat pe rahatul ăla în urmărire generală. Cum îl prindem îi și facem vânt, am vorbit cu judecătorul Peterson, nu o să se mai apropie de oraș că altfel o să-i putrezească oasele prin pușcării. Rahatu’ dracului!
− Și l-ați găsit?
− Nu încă. Au scormonit băieții prin toate rahaturile. A ieșit din pârnaie și a venit întins aici. A luat legătura cu rahații de magrebienii și-a târguit un rahat de pistol apoi a dispărut. Nimeni nu l-a văzut, n-a mai întrat în nici o crâșmă, parcă s-a evaporat.
− Și nici n-o să-l găsiți prea curând…
− Adică ce vrea să însemne asta? Îîî?
− Exact ce-am zis.
− N-o fă pe misteriosul cu mine…
− Nici eu nu știu prea multe, dar să zicem că de acolo de unde-a intrat o să-i vină greu să se mai întoarcă.
− Uite ce-i Malcolm. Eu nu vreau să mai aud nici un cuvânt. N-am auzit nici ce-ai zis adineaori, clar?
− … n-am zis că-i mort…
Chief of Police răsuflă adânc:
− Îți iei o săptămână de concediu. Plătit, de la mine așa. Dispari până se liniștesc apele. O să-ți țină locul locotenentul… ăla, mereu îi uit numele…
− Hornborg.
− Ăsta-i nume? Cum dracu’ să-l țin minte. Clar? Dă-i în primire și pleacă la pescuit.
Ia și mizeria asta, auzi: descărcare accidentală de armă…
Predau serviciul către un viking care oscilează între stupoare și o condenscendență abia mascată și-i chem pe băieții de la tehnic.
− Eeee, ce-ați făcut?
− Domnul Profesor s-a cam enervat. Avea cursuri. A pus pe altcineva în locul lui și a stat aproape trei ore în laborator. A ieșit nervos și ne-a zis că să-i lăsăm gloanțele pentru mai multe studii și că să-l sunați ca să vorbiți personal.
Îl sun pe Ionesco:
− De unde naiba ai scos gloanțele astea? Se aude vocea peltică și cu accent a profesorului.
− Unul dintr-un perete iar ăllalt dintr-un lambriu…
− Mă mai iei și la mișto…
− Eu? Zi-mi dom’le ce-i cu ele…
− Asta e, că nu știu.
− Marele, mirobolantul cu diplomă la MIT, Cambrige și cum îi zice… Budapest, nu știe?
− București, face spume Ionesco. Nu știu căpitan de doi bani ce ești. Mi-au ieșit niște aberații. Am făcut de trei ori testele: asemenea materiale nu se ezistă pe pământ. Seamănă cu metalele noastre, au cam aceleași proprietăți fizice dar la nivel atomic totul e o nebunie…
− Mi se freacă mie de nivelul atomic. Mie să-mi zici vechimea. Măcar estimativ.
− Aproape o sută de ani, pe undeva pe-acolo, dar nu-i nimic sigur, proba am făcut-o în disperare de cauză pe niște urme de carbon, mai mult am ghicit… M-ai înnebunit. N-am să mai dorm la noapte. Mi le mai lași? Știu că sunt probe… Te rooog!
− Poți să ți le bagi și-n cur, să testezi efectul razelor gama asupra anemonelor…
− Cum nu m-am gândit? Ești genial Malcom, genial!
Îmi închide telefonul în nas:
Profesorii ăștia… îs duși tare!
Apoi pic pe gânduri:
Da’ tu, boule, ce, ești mai departe? Ba parcă ții fruncea!
Trec, peste drum, la Biblioteca Municipală. Bibliotecara Șefă mă întâmpină radioasă:
− Ce să fie azi, Domnule Căpitan? Tot criminalistică ?
− Nu. Azi, cu bunăvoința Dumneavoastră, aș vrea să consult tot ce aveți despre lumea filmului dintr-o perioadă de cam zece ani de acum un secol.
− Oooo. Nu știți ce vreți… Nu puteți fi un pic mai specific, pentru că altfel vă îngropați aici pentru cel puțin două luni.
− Ăăăă… Tot ce ține de tragedii în timpul filmărilor, chestii, crime, dar care s-au petrecut la noi în oraș acum aproximativ un secol.
− Am să încerc să vă fac o selecție.
Se așează în fața tastaturii:
− Deci… Să alegem niște ”tag”-uri: filme, tragedii, crimă, orașul nostru… ia să vedem…
Avem 14 000 de trimiteri cu ce avem noi arhivat în bibliotecă. Le-am trimis la separeul 4, unde știu că vă place, că-i mai retras.
− Mulțumesc mult!
− Oricând Căpitane, oricând.
După o oră încep să mă enervez. Se pare că titluri ca „Tragedie în lumea filmului” sau „Oribilă crimă pe un platou de filmare” au cu totul și cu totul alte conotații pentru redactorii de film decât cele cu care eu sunt obișnuit. „Tragediile” sunt melodrame ieftine, iar „oribilele crime” se referă la machiaj, costumație sau jocul scenic. Când aproape mă hotărâsem să ascult de stomacul care protesta intens și să amân pentru după amiază dau peste un articol aproape de fapt divers, aruncat pe ultimile pagini ale unui ziar de profil:
„ Astăzi, în timpul filmărilor la producția Picture City: La căderea întunericului film cu un titlu parcă predestinat, s-a produs o incredibilă tragedie.
În timpul filmărilor care, datorită uraganului Okeechobee, s-au mutat provizoriu în orașul nostru, actrița principală, o stea în devenire, a fost împușcată mortal.
Am aflat, pe surse, că pe platoul de filmare ar fi avut loc un schimb de focuri între un bandit, care se refugiase în clădirea în care se filmau interioarele, și poliție, în care urmăritul a fost împușcat mortal. Din păcate, un glonț rătăcit a lovit-o în piept pe actriță, aceasta murind pe loc.
Filmările au fost oprite, iar finanțarea filmului ar fi fost sistată. De asemenea, în semn de respect față de actriță, benzile cu ultimile cadre filmate au fost arse.
Actrița va fi înmormântată pe cheltuiala studioului pentru că se pare că nu are nici o rudă cunoscută.”
*
− Ai făcut traseologia pentru împușcăturile din WC?
− Făcut.
− Și pentru canapea?
− Și. Cu oarece toleranțe căci nu știu exact poziția pe care o avea acum 86 de ani.
− Bun. Văd că ți-ai făcut temele. Și ce concluzii ai tras?
− Se pare că sunt noduri temporale în care Dumneavoastră și Gabi v-ați intersectat.
− Stai… Stai! Ce noduri? Cine-i Gabi? La altceva mă refeream…
− Scuzați! Gabi este Gabriela B de Luca, artista noastră cu un sfârșit atât de tragic. Pe numele adevărat Gabriela Luca a emigrat pe când era foarte mică din Europa, de pe prin Transilvania. Părinții ei au pornit o afacere relativ înfloritoare cu lemn, în San Francisco și mor pe când ea avea 17 ani într-un accident rutier urât la o trecere de cale ferată. Tânăra domnișoară preia frâiele afacerii și asta până când este, întâmplător, remarcată de un regizor-producător, cum era prin vremea aceea, care venise să încheie o afacere cu decoruri. Acesta îi propune să joace un mic rol într-unul din filmele sale și apoi cariera fetei o ia pe un trend ascendent fără a străluci…
− Mai departe știu. Și cu vrăjelile alea temporale ce-i?
− Se pare că v-ați intersectat spațial în așa numitele noduri temporale, când după cum spune teoria relativității generalizate a lui Einstein când timpul și spațiul interacționează într-o curbă ce poate deveni asimptotică…
− Bineee! Gata! Nu te mai întreb nimic.
Ai patru evenimente pe care le-am instrumentat cu foarte mare grijă, zic eu.Vreau să aflu de la tine când și unde va avea loc al cincilea.Vreau o oră cât mai exactă și o locație. De restul mă voi ocupa eu.Crezi că vei putea?
− V-am dezamăgit vreodată de când m-ați luat de pe stradă și m-ați făcut consultantul Dumneavoastră?
− Parcă nuu… o iau precaut.
− Atunci nu voi dezamăgi nici de data asta. Deja am pregătit un set de algoritmi ahaotici, mă așteptam să-mi cereți asta…
− Perfect. La treabă. Mă suni imediat ce ai ceva. Dacă cine știe cum, printr-un absurd care nu-i absent zilele astea, nu merg telefoanele, mă găsești la Poligon.
O’Marley mă privește pe sub sprâncenele stufoase și roșcovane:
− Ce onoare! Domnul Căpitan Haskins în persoană. Cam răruț în ultima vreme…
− M-au îngropat ăștia în hârtii, John. Mai ai vre-un pistol adevărat la îndemână? Jucăriile astea de plastic, nu zic, îs bune, dar parcă altfel îmi bate inima când simt în căușul palmei Coltul ăla greu cu care știu că pot trage printr-un perete de 12 țoli. Mai ții minte? Acum 25 de ani, când cu italienii… ce copii eram, mai ales tu și ce idioți, mai ales eu!
− A fost la mustață. Am tremurat după aia două luni noaptea în pat. Îl tot vedeam pe ala cum venea și eu rămăsesem fără cartușe. Ați tras prin perete… O Doamneee! N-am crezut niciodată că voi ajunge să mă boșorogesc și să ies la pensie din fundătura asta. Mereu ziceam că mâine va fi ultima și-o să mă duceți, cu picioarele înainte și cu steagul pe chiept, în vale la loc răcoros și cu verdeață.Un 1911 e bun?
− Perfect!
− Muniție la discreție! Vedeți să nu vă trageți în picioare…
− Pușche pă limbă, cobe!
Simt telefonul vibrând în buzunar. Îmi scot căștile:
− Zi!
− În parc. În parc s-au tras niște exterioare chiar lângă statuie, pe dreapta. Cât vă arată ceasul? Perfect. Peste 32 de minute cu o toleranță de maxim 3 minute.
− Bine! Acum plec!
− Baftă, Domnule Căpitan!
− Să fie, copil!
− O’Marley? Plec. Mi-am luat concediu… Mă duc la pescuit. Ia zi nu-mi lași jucăria? Poate prind vre-un iepure.
− E al Dumneavoastră. L-am păstrat.
Mă uit mai atent la serie:
Draci!
Pistolul meu care m-a slujit cu credință aproape 15 de ani.
− Uitați și holsterul și… se apleacă sub birou, luați și astea…
Mă uit. Vârf ascuțit și-o dungă albastră: gloanțe vidia.
− Mersi John!
O’Marley ia poziție de drepți și salută:
− Succes la pescuit, Domnule Căpitan!
Începe a se întuneca, e sfârșit de septembrie și un fuior de vânt, care miroase a iarnă, mă zgribulește.Privesc ceasul și încerc, mental, să liniștesc bătăile surde din piept.
Mai e un minut.
Scot pistolul și bag un glonț pe țeavă. Îl apuc strașnic în căușul palmei drepte, iar cu cea stângă apuc încheietura.
În față începe să se vălurească apele cortinei temporale.
− Acum!
Plonjez precum un urangutan bătrân și supraponderal fără să mai privesc nicăieri altundeva decât în stânga: Iată colțul pianului, ochii febrili, țeava pistolului care se rotește spre mine…
Cele două detunături se contopesc în una singură.
Apuc să văd cum capul îi explodează în așchii de os, creieri și sânge apoi o lovitură de baros mă izbește în umărul stâng și mă aruncă peste cap.
Mai apuc să văd un chip uimit, un chip frumos de femeie cu ochii mari și speriați apoi totul se prăbușește într-un hău fără fund.
− Chyung…
− Ce vă face umărul?
− Binișor! Doctorul zice că mi-a suturat două artere, dar e de bine. Nici un nerv important nu a fost atins.
Mai fac odată proba, doctorii ăștia… Mișc degetele, răsucesc mâna și dau să o ridic.
Mii de cuțite mă străpung și-mi dau lacrimile.
− Perfect! Perfect domnule Căpitan. Suficient pentru mine.Afară sunt toți băieții. Îi las să intre?
− Dacă îi lasă doctorul? Cine sunt eu să mă opun, bodogăn în barbă.
La urmă intră și Chief:
− După mutra asta tâmpă și îngâmfată să înțeleg că treaba-i rezolvată… Definitiv.
− Da, Șefu’. Descărcare accidentală de armă.
− Da, da, da… Descărcare accidentală… Și nu-mi mai zice Șefu’!
− Am înțeles Chief!
*
− Nici nu știu cum să-ți explic. Chiar și pentru mine totul e încă de domeniul fantasticului.
− O buclă temporală.
− Cred că așa ceva, Chyung. Dar o buclă în care efectul s-a substituit cauzei. O buclă pe dos… Imaginează-ți că Pițigoiul cumpără de la magrebieni un pistol și vine la mine acasă hotărât să se răzbune.Nu se știe cum, poate tensiunea intensă din timpul filmărilor, se trăseseră 15 duble, iar regizorul era tot nemulțumit, deschid o falie temporală în care dobitocul de pițigoi intră fără să-și de-a seama.Eu vin din urma lui, văd semnul de siguranță rupt și-mi scot pistolul, o văd pe Gabi, tânăra care de 10 ani, de când m-am mutat în acel apartament îmi tot apărea în vise și intru și eu. Pițigoiul mă vede venind cu pistolul în mână și trage spre mine, dar glonțul o lovește în piept pe actrița principală ucigând-o.Aici nu pot decât specula: sufletul ei a rămas prins în ideatica filmului, un fel de fantomă, bântuind de-a lungul timpului până când, prin cine știe ce empatie misterioasă este recepționat de mine în timpul somnului, în special în nopțile cu lună plină despre care se spune că sunt cele mai psihotice. Încet, încet, căci empatia este doar o dragoste neîmplinită, eu mă apropii sufletește de ea, apropiere care produce cumva un efect telechinetic care mi-a permis, cu ajutorul tău neprecupețit, să intervin în derularea evenimentelor culminând cu uciderea Pițigoiului și salvarea fetei.Asta a întrerupt cauza, rupând bucla și anulând astfel efectul.
− În fapt bucla nu era doar temporală ci și ideatică căci manifestările telechinetice se manifestau într-un spațiu subiectiv, în planul acelui film, un film alb-negru rămas neterminat prin moartea actriței principale și care voia el însuși a se recrea, a-și împlini menirea.
− Bag seama c-ai priceput foarte bine, ba parcă mai bine ca mine. Adică vrei să zici că de fapt eu am jucat într-un film și-am fost rănit de gloanțe oarbe?
− Suntem pe un teren foarte alunecos, mărturisi Chyung. Chiar Dumneavoastră mi-ați zis că dincolo de cortină, cum foarte plastic v-ați exprimat, erați un tânăr cam la 25 de ani iar Pițigoiul era și el mai tânăr și avea mutra clasică din filmele cu gangsteri. Ce pot doar presupune e că filmul a căpătat cumva consistență fizică, într-un alt plan existențial, într-un univers paralel, un univers în care visele, trăirile sufletești, sunt realități incontestabile, la fel de materiale precum suntem noi aici, în această realitate.
*
Intru cu oareșce teamă în cafenea. Mă așez la masa din separeu și-mi privesc ceasul: peste câteva secunde se va face ora 9.
În fața mea se produce o tulburare. Aerul se clatină ca o apă și apoi se stabilizează.
E acolo, e în fața mea, cu pălărioara caraghioasă așezată șmecherește pe-o ureche și cu ochi strălucitori.
Ne examinăm avid. E prima oară când ne vedem atât de-aproape. Spune ceva, dar nu aud nimic. Rotesc privirea: Nimeni nu-mi oferă atenție. Mă ridic de pe scaun și traversez cortina. Cercetez în jur: schimbările sunt de nuanță, în nuanțe de gri căci acum sunt în același local, dar în cel de acum aproape un secol și din alt univers. Îmi privesc mâinile și sunt mulțumit de ce văd, ridic privirea către ea și inima-mi pornește un galop nebun.
− Salvatorul meu providențial, șoptește și-mi ia mâinile în ale ei. Le strânge cu putere rătăcind cu privirea în ochii mei și-apoi îmi vede grimasa. Umărul tău. Vai!
− N-are nimic. Mâine e ca nou.
Ca’ntr-o secundă îmi revăd toată viața, o viață jalnică și pe punctul de-a se sfârși…
La dracu’ cu toate:
− Știi ceva? Hai să plecam. Pe-aici s-au tras prea multe duble.E nevoie de un Happy End!
O iau de braț și ieșim pe ușa cafenelei în filmul nostru alb-negru.
***
Mihail stories 