(ar veni după Drunken sailor)
Au trecut patru ani. Planeta încă își linge rănile. Din fericire, dacă și asta-i o fericire, exploziile au fost curate lăsând în urma lor doar un număr înspăimântător de morți și o parte a populației aruncată, instantaneu, în evul mediu. Acuzele, de o parte și de alta, proferate de fostele mari puteri s-au stins într-un efort gigantic de reconstrucție. Consiliul Galactic a degrevat o serie de utilaje de teraformare împreună cu specialiști în domeniu, iar treaba merge repede, nesperat de repede. Pământenii, blazați de șirul neîntrerupt de războaie, au abordat totul cu stoicism, iar prin locurile neafectate de explozii viața își continuă cursul firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Eu am intrat din nou în conservare, reluându-mi locul de neînsemnat conțopist în slujba statului cu o viață banală împărțită între slujbă și traiul de mahala.
Îndeobște, în prag de sărbători, Don Profesore ne calcă și ne cară, claie peste grămadă, prin diverse locuri, care mai de care mai ciudate, pentru ca apoi să răposăm în grădina publică la o țuică fiartă, niște mititei, și multă logoree.
De data asta s-a întrecut pe sine:
− Mergem la grădina zoologică să vestim și la animale marea sărbătoare.
Cum nu se avea nimic a spune, am mai îngrămădit niște bancnote în portofel și i-am luat urma.
În drum ne găsim cu gașca și-o luăm, pe bisericuțe, spre capătul orașului.
Lume ca la bâlci.
Surpriză totală. Totul renovat, lustruit, poleit… Toate animalele au acum spații generoase în care se pot amăgi că sunt în libertate, curățenie perfectă ce mai, față de cuștile îngrădite cu două rânduri de plasă și mirosurile de hazna, acum, aici e paradisul.
Trecem pe la acvariile cu miriade de pești de prin toate colțurile lumii, pe la terariu, bine populat cu tot felul de lighioane și un bazin nou cu doi aligatori cam placizi, pe la urși, lupi… Ajungem la feline. Două perechi de lei, leoparzi, râși și într-un colt o apariție inedită. Citesc eticheta: Irbis- Panteră neagră de Himalaya. Cum nu auzisem de pantere negre în Himalaya ci doar din cele pătate, devin brusc atent. Mă apropii mai mult de geamul care ne separă de arealul animalelor. Privesc avid. Ceea ce văd îmi deranjează toate sistemele de valori atât de greu fixate până acum:
E adevărat că seamănă cu o felină așa cum stă tolănită, (de ce oare mă exprim la feminin?) pe un pat din paie curate, dar asemănarea se oprește aici. Corpul alungit de o splendidă conformație musculară este acoperit de o piele lucioasă aproape neagră, dar care irizează în nuanțe de violet închis. Plecând de la umerii înguști, un gât vânjos sprijină un cap cu un craniu alungit în spate și cu un bot asemănător felinelor și canidelor, dar mai scurt și mai lat. Este clar că are mers biped deși din poziția în care stă e greu să distingi asta. Mă privește cu niște ochi negri, fără pupile, și intuiesc chiar mai mult decât aș vrea o stare de malițiozitate. Privirea devine insuportabilă prin fixitate și presiune psihică așa că plec capul.
Înciudat, îl ridic din nou și constat că a ridicat o labă, care poate fi foarte bine și o mână, degetele fiind lungi, agile și cu o pieliță fină între falangele proximale, care mă duce cu gândul la o existență acvatică, sau amfibie, judecând după pielea pe care acum o pot asimila cu cea a unui delfin, și-și linge niște gheare ușor curbate, străvezii și retractile cum, demonstrativ, îmi face proba de trei ori.
Stă cu capul semi întors și aș putea să jur că mă urmărește cu coada ochilor.
Când să mă burzuluiesc la ea, Don Profesore și cu Costică mă umflă de subțiori:
− Am crezut că te-ai rătăcit. Hai dom’le că se răcesc mititeii…
Întorc capul. Privirea ei mă urmărește cu asiduitate până ce cotim pe culoar și-mi rămâne întipărită pe retină mult timp după aceea.
Țuica, mititeii, discuțiile în contradictoriu și apoi vinul fiert își fac într-un târziu datoria și o uit sau, cel puțin, mă amăgesc cu asta.
*
Dimineață mă scol lejer mahmur căci Don Profesore ne-a târât la un Niculae care după ce a strâmbat un pic din nas ne-a adoptat și a mai făcut o vizită în beci.
Mă bag sub duș și-i dau cu apă călie până amorțesc de tot.
La cafea simt că ceva nu-i în regulă. Mă sucesc, mă învârtesc, nu pricep și-ncep să mă enervez.
Opresc radioul, aprind toate luminile și, încet-încet, mă dumiresc. Totul a fost lucrat. Nu că aș fi eu vreun obsedat al ordinii, dar am memorie fotografică. Iată: cartea din care am citit alaltăieri este acum închisă deși am prostul obicei să o las deschisă și cu fundul în sus, diverse mărunțișuri au fost mișcate din loc, dovadă urma de praf deranjată, mous-ul nu e la lungimea mea de antebraț ci mai aproape și altele și altele…
Caut în debara trusa criminalistică pe care n-am mai folosit-o de ani buni și încerc să obțin niște amprente, dar tot ce se relevă de sub pudra de talc sunt doar niște romburi întrețesute. Mă scarpin în vârful capului: Aici e ceva necurat, bărbate.
Deschid calculatorul mă foiesc prin el, aparent nimic atins.
Rămân gânditor și, brusc, mi-aduc aminte că Fido m-a trezit azi noapte cu un lătrat ciudat, cum n-am mai auzit: mârâieli și lătrături scurte, defensive și de avertizare. Cum a tăcut aproape imediat, am adormit la loc.
Nici nu încerc să pricep ce conexiuni cauzale am făcut, dar pe fața interioară a ochilor se proiectează, parcă aievea, doi ochi negri, fără pupile.
Mă îmbrac și o iau întins spre grădina zoologică. Lunea e închis pentru curățenie, dar mă legitimez și sunt condus la birouri. Din toată conducerea este prezent doar contabilul și un biolog tinerel.
− Vreau să știu și eu când, cum, și de unde ați primit Irbisul… pantera neagră.
Mă mai legitimez odată și, după ce dă telefon directorului, don’ contabil devine cooperant:
− Să vedem, să vedem… Eu cu cifrele, se scuză. Trecem în biroul șefului, răscolește prin vrafuri de dosare, ridică din umeri.
Biologul se tot frăsuie pe scaun.
Îi fac semn.
− Săptămâna trecută parcă joi, sau vineri… A venit o dubiță. Nu știam nimic. Nu ne anunțase nimeni… Nici Domnul Director nu știa. Individul cu dubița s-a enervat. Zicea ceva că el a adus-o, mai departe nu-i mai pasă, și-o aruncă-n șanț că mai are și alte comenzi. Ce era să facem? Am descărcat lada, și-am semnat de primire.
− Da! Intervine radios contabilul. Am găsit. Asta e nota de descărcare, aici a semnat domnul director.
Iau hârtia. O comandă obișnuită la expeditor fiind trecută firma Degajament Import-Export SRL din București.
− Și… A verificat cineva această firmă? Cine sunt?
− Din păcate nu știu. Domnul Director când o veni. E plecat să contracteze hrană pentru animale… Nu cred că mai vine azi… Se uită, brusc, la mine cu o privire profesională: Doar nu bănuiți o fraudă? Cel mult o încurcătură birocratică. Noi, aici, am tratat animalul cu toată grija… Îl împunge pe biolog care se apără:
− Eu, nu-i zona mea, eu sunt serpetolog, eu cu sângele rece, încearcă o glumă.
− Nu acuză nimeni, pe nimeni. Pot să văd și eu animalul?
− Desigur! Se bulucesc amândoi la ușă, iar biologul țipă ca din gură de șarpe:
− Vasileeeee?! Vasile, îngrijitorul de la fenine, mă pune cumva conspirativ în temă. El s-a, se… El le îngrijește.
Vasile, scund, vânjos, cu mutră de maistrul Gică de la sculărie, vine într-o fugă:
− Ce-i?
− Mergi cu Domnul Inspector și arată-i pantera. Irbisul, clarifică când vede că nu-i înțeles.
− Aaaa. Domnișoara Violeta, se dumirește Vasile și un zâmbet cald îi apare pe față. Poftiți, poftiți, pe aici. N-am văzut așa animal cuminte… și curat, ce n-ați pomenit.
Ajungem.
− Dimineața nu prea iese, obișnuiește să doarmă mai mult, și-i mofturoasă… a dat carnea la lei, a aruncat-o peste gard… a mâncat din fructele cimpanzeilor, dacă ați pomenit dumneavoastră… Panteră să mănânce fructe…
Mă aplec, mă sucesc, nu se vede nimic în obscuritatea grotei artificale.
− Ești amabil, îi întrerup logoreea, să intri pe partea cealaltă și să verifici dacă totul e în regulă?
Mă privește cu alți ochi:
− Se poate? Domnu’… Aseară i-am dat de mâncare și s-a dus la culcare.
− Vrei totuși să vezi? Sau trebuie să rog la conducere?
Pleacă bombănind. Îl văd intrând pe o ușă abil mascată, echipat cu o salopetă din piele groasă, cu o cască de intervenții pe cap și două ustensile metalice în mâini. Se apropie de intrarea în grotă:
− Violeta? Pisi, pisi, pis!
Nici o mișcare. Mai repetă odată apoi se apleacă precaut cu unul din instrumente, sub formă de furcă cu două brațe, înainte. Scoate o brichetă și luminează interiorul cu led-ul din dotare. Se ridică nedumerit și saltă din umeri:
− Violeta nu este aici. A dispărut!
*
Mihail stories 