Arhive autor: Mihail

…Păi, ziceți și voi dacă nu-i așa:

Mi-a adus subcontractorul o stație de amplificare, țeapănă, Carver-americană la vreo 1500 de wați și… descoper că s-a ars din cauza protecțiilor.

😉

Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul, dar coconul translucid nu-i permitea.

Nu era nici mort, nici viu, dar se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură și nimeri într-un vârtej în care alunecă rostogolindu-se cu o viteză amețitoare. Și alunecă mult, infinit, până ce puterea vârtejului slăbi și căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese, de copil, în Singapur.

Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu câțiva pași și o foame cumplită îl cuprinse.

O tarabă, un coreean:

− Ție foame, fiule?

− Da, master, mă simt gol.

− Asta este bine. Un gol se poate umple, un prea plin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule.

− Cum să umplu golul din mine? Întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți.

− Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns.

− Mulțumesc, master.

− Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim!

Se trezi în coconul de suprasarcină al capsulei de salvare în care se culcase. Se ridică în picioare și alergă către centrul tactic al calandriei:

− Revoc toate ordinele anterioare. Opriți totul, acum!

Fleming și cu Yvan îl priveau siderați. Ba nu! Nu la el priveau ci în spatele lui, la marele ecran din sala motoarelor.

*

− Pur și simplu am rămas fără respirație când a apărut fluturele ăla uriaș:

   − Nu trageți! Sunt eu, fiul lui Yan!

− Iar Yan a fost omida….

− Nu! Nu tocmai. Vezi tu, asta nu a vrut să înțeleagă Fleming, pentru că nu și-a deschis de tot mintea. Doar cei empatici, conștiințe deschise, puteau să creadă în transmutația sufletelor. Pur și simplu, ei au nevoie de un cărăuș care să le ducă sufletul, din conștiința imensului cristal viu ce sălășluiește în adâncul planetei, protejat de un scut de hidrogen solid, în formele fizice ce se întrupează în vârtejurile de hidrocarburi din magma chimică de deasupra.

Înțelegi?

Acest sistem solar este un triplet, cu o dinamică celestă foarte încâlcită, dar nu a fost întotdeauna așa.

Privește: buchetul ăsta stelar a fost, acum mai bine de zece milioane de ani, un quattuor, sper ca profesorul Ionesco să-mi valideze calculele  profane…

Patru stele într-un vals cosmic. Se roteau în patru elipse întretăiate, cu un maxim maximorum și un minim minimorum. Odată la douăzeci de mii de ani avea loc o conjucție și atunci puternici curenți spațiali făceau cărăușia căreia i s-au dedat, sui generis, Yan și ceilalți membri ai expediției.

Nu știu ce s-a întâmplat, poate nu vom ști niciodată, un vagabond stelar cum sunt din belșug aici, în coada qvadrantului gama, a stricat echilibrul la un moment de minim minimorum extrăgând o stea de pe orbită și făcându-și-o companion, lăsând haos în urma lui.

Deznădejdea unei conștiițe unice încarcerate într-o închisoare de metal din care nu spera să mai poată evada, care se stingea încet, alienându-se…

Apoi, după zece milioane de ani, am venit noi, mii de suflete, suportul perfect pentru transferul de conștiințe. Putem înțelege febrilitatea, disperarea, cu care a acționat, fără a dori răul, din fericire pentru noi…

− Ce face Yan?

− E bine. Încă încearcă să afle pe ce lume e. Mă pipăie, mă sărută…

− Te-a…? Ana avea o privire lubrică.

− Cică să facem un copil. Hi! Hi! Hi! E de-a dreptul obsedat. Eilen se culcuși mai bine în fotoliu, cu cana de cafea în mînă și deveni visătoare.

− Hai, tu… Zi-mi!  Nu mă mai fierbe, se agită Ana.

− Dacă nu l-ai lăsat, pe sărmanul de Fleming, când era și el în curaj… râse Eilen, dând capul pe spate.

*

Fleming nu realiză că a adormit.

Totul i se păru normal când se trezi într-o piațetă, un bazar oriental în care mii de negustori te îmbiau cu mărfurile lor. Trecu de la tarabă, la tarabă admirând, ba covoarele migălos lucrate, ba ceștile din porțelan fin, chinezesc, și ajunse la bucătăria în aer liber, a masterului Ho.

Mirosuri îmbietoare se distilau în aer, iar lui Fleming i se făcu o foame cumplită. Se apropie.

− Aha! Exclamă master Ho. Iaca și ulcica prea plină.

− De ce îmi spui așa, master? întrebă  Fleming simțind că-i ghiorțăie mațele.

− Pentru că și o picătură de-am mai turna în tine, ar curge fără să te mai ude. Ești plin, până la refuz, de… reguli, normative, indicații, proceduri, tehnici, și altele alea încât, atunci când apare ceva nou nu poți accepta decât ce e în blidul tău, refuzând, aprioric, orice altă rezolvare. Ești un om în scheme care atunci când nu identifică o nouă stare de fapt, în loc să se aplece asupra ei, să o studieze, preferă să o siluiască pentru a o încadra în setul său de reguli. 

− Viața e făcută din reguli, se burzului, Fleming. Cei care nu le respectă mor repede.  Și ar trebui să știi asta… master!

*

Yan tuși ușor și ciocăni cu degetul în microfonul tribunei oficiale:

− Un pic de atenție, vă rog! Așa…

Așa cum majoritate din voi cunosc, cei care știu să spună și la cei care nu știu, se auziră chicoteli în amfiteatru, Arca noastră a trecut printr-un moment de cumpănă pe care l-a depășit cu succes și, conform zicalei: Tot ceea ce nu te omoară, te întărește! pot spune că am ieșit din această nouă încercare mai puternici și mai uniți.

Am întâlnit, aici, la periferia qvadrantului gama, o formă de viață inedită: o conștiință vastă, cumva abstractă, un filozof spațial care-și pregătește discipolii și apoi îi întrupează în forme fizice care să-i ducă cunoașterea mai departe, în univers.

Dar cunoașterea intrinsecă nu este suficientă în fața schimbării, așa cum am descoperit, pe propria noastră piele, noi oamenii. Iată că schimbarea aproape a ucis această conștiință pură prin incapacitatea sa de adaptare.

Am stabilizat un spațiu virtual, inițiat, inițial, în conștiința mea de către această entitate, prin care putem comunica direct. Specialiștii noștri împreună cu cel căruia îi vom spune de acum master au efectuat o serie de simulări pentru a corecta starea de fapt.

− Eilen!

− Daaa… O situație inedită. Este clar că prima directivă, aceea de non intervenție în cursul firesc de evoluție al unei forme de viață, nu se poate aplica aici. Nu este o formă de viață în acceptul, biologic, curent, pe care l-am putea asimila și folosi în stabilirea unor marje de acțiune. Situația este univocă: dacă intervenim, subiectul supus acțiunii noastre are șanse de supraviețuire, dacă nu intervenim, va muri cu siguranță, chiar dacă asta se va întâmpla într-un interval de timp nedefinit.

Din punct de vedere antropologic, cumva pliat pe această conștiință, eu zic că se merită. Ne va fi un aliat util în viitor.

− Domnule Profesor Ionesco, vă rog:

− Am verificat calculele efectuate de soția ta, hmm, de către doamna Eilen și, cu mici corecții… ele se verifică.

Făcând o regresie am descoperit că acum aproximativ douăsprezece milioane de ani standard un vagabond stelar a capturat una din stele, cea pe care am denumit-o Amissa și care a intrat în atenția colegilor mei, buchetul solar intrând într-o stare de cvasicolaps care se va produce peste aproximativ unsprezece milioane de ani prin ciocnirea lui Heliantus 1 cu Heliantus 3. Nu se va produce o supernovă, datorită ciocnirii tangențiale, dar se va creea o nebuloasă de toată frumusețea.

− Ana!

− Deși mă declar, aici și acum, depășită de situație, am studiat aceste ființe, cărora li se spune, curent, fluturii, deși… și pot să vă comunic că au o fiziologie anaerobică, precum ființele primitive din preistoria pământului, adaptate la vid și cu o speranță de viață incertă: dacă au parte de energie și pot să înlocuiască elementele volatile pe care le consumă la deplasare, practic, sunt nemuritoare.

− Se pot înmulți? Întrebă cineva din sală.

− Nu! Sunt forma de viață finală. Doar cristalul central poate declanșa apariția de noi specimene.

− Fleming!

− Eu…

− Te rog! Ca specialist. Ești doar chimistul și exobiologul nostru.

− Mda! Presupun că toată lumea adunată aici dorește să-mi pun cenușă în cap… Ei bine, vă dezamăgesc! Am acționat în conformitate cu regulamentul navei și, de oricâte ori se va mai ivi…

− Nimeni nu-ți face nici un reproș. Vrem doar …

− Domnule comandant, vă rog! M-ați rugat să urc la tribună, bine! Vă amintesc că Dumneavoastră m-ați sculat din hibernarea în care m-a împins, cu forța, doctorița Ana, sperând să rezolv acolo unde Dumneavoastră simțeați că sunteți depășit… Să continui: Ziceam că, de oricâte ori se va mai ivi o astfel de situație, mă voi comporta la fel, căci regulile trebuiesc respectate. Regulile sunt rezultatul experienței milenare a omului în lupta lui pentru supraviețuire. Fiecare regulă care este scrisă în regulamentul de bord al acestei nave s-a născut din sacrificiul multor oameni, fiecare regulă este menită să fie o pavăză în fața imprevizibilului, iar dacă această regulă, așa cum este Ultima Directivă, cea care prevede autodistrugerea navei în caz de forță majoră, invocând aici forțe ostile care au preluat controlul navei și află locația Terrei, se dovedește a fi necesară, eu nu voi pregeta să o pun, imediat, în executare.

Arca doi își continua drumul, inerțial, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa 12 douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

− Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

− Sunt iubit!

Yan se foi în coconul navetei de salvare.

Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios: Ridică mâna! Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt… Acum e rândul meu. Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau incontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort shimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

Imaginea se clarifică și mai mult:

Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

   − Unde sunt dus?ridică o voce a conștiinței.

   − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

*

− Fatăă, am să te belesc cu mâna mea. Fleming încearcă să iasă din cocon, dar se rostogoli înapoi în gelul de nutriție. Dă-mi un stimulent. Acum!

− Erai…

− Eram! Și tu în loc să te întrebi ce-i cu mine, aaa, las’ că discutăm noi asta, altădată. Unde-i Yan? De obicei ar fi fost aici.

− Doarme. Am reușit să oprim nava pe manual, era epuizat.

− Oooo, Doamne! Nuuu! Ei știu… Scoate-mă de aici.

*

Vârtejul îl absorbea încet, iar Yan, în întruparea unei sfere de gaz, cobora mai adânc, și mai adânc într-un tunel fără fund.

− Mergi. Împlinește-ți destinul.

Yan se simți dedublat, o altă conștiință se suprapuse peste a sa și-și cerea dreptul la viață.

−Sunt iubit. Sunt iubit ca un germene de către sămânța lui, așteptând să se împlinească. Sunt iubit ca cel care se sacrifică pentru viața celuilalt, sunt iubit pentru viață împotriva morții…

Își revăzu viața, secundă cu secundă, cu bune și cu rele, cu împliniri și eșecuri, cu bucurii și tristeți, tunelul se îngusta…

*

Fleming se năpusti împleticit în sala motoarelor:

− Unde-i Yan?

− Doarme pe undeva…

− Unde?

− Habar n-am.

− Ai să-ți duci vorbele astea în conștiință. Să-l găsim. Acum! Nu mai este timp.

Yan fu descoperit în chesonetul unei capsule de salvare. Devea, lent, dar vizibil, translucid.

Vasile dădu să se repeadă, dar Fleming îl opri:

− Nu-l atinge! Se poate destrăma, își mușcă buzele: încă nu este prea târziu. Vreau să mă conectați la antena cea mare.

− Ești nebun?

− Nu sunt nebun. Există o undă ascunsă în altă undă, o heterodinare ce am reușit să o fixez. La asta lucram atunci când a survenit atacul. Pavel, vreau o interfață tetha.

− O să-ți prăjim creierul.

− Ce mai contează. Dacă eu nu reușesc… ce-a pățit Yan vom păți cu toții. E suficient să adormim. Hai! Nu-i timp de pierdut și luați toți stimulente.

Yan simți că se dedublează. Eul lui, esența sa spirituală, se retrase, încet în celula tată, iar din el, încet, încet, separându-se ca două bule de spumă în tensiune superficială, o nouă conștiință se năștea. Era firavă și simți nevoia să o ocrotească.

În cuibul fără timp și spațiu în care se culcușise ideatic, creă coconul protector în jurul urmașului său. Cu dragoste îl îmbrățișă și se pregăti să plece din această lume, împăcat, când… ceva îl trase înapoi:

  −Yan? Yan? Se auzi de undeva de departe. Yan! Sunt aici, ascultă-mă! Firul de conștiință, care mai era, se zbuciumă rupt între datorie și evidență.

− Yan!

  −Da?! răspunse ezitant.

  −Concentrează-te la mine. Sunt Fleming. Ești folosit pe post de incubator de către niște ființe…

  −Nuuu! Eu respect sacrul vieții.

  −Nu respecți nimic, comandante! Ăștia te folosesc pe post de gazdă așa cum viespea pune oule în burta unui paianjen și-apoi larvele se hrănesc din el. Ascultă-mă. Opune-te! Vom veni la tine. De va fi nevoie… vom distruge toată această blestemată de lume.”

−Nuu! Eu respect sacrul vieții! Am aici o datorie de îndeplinit. Trebuie să duc ștacheta vieții mai departe. Să nu faci vreo prostie, Fleming. Îți ordon, Fleming!

− Nu mai ești în măsură de a-mi ordona, comandante!

−Atunci, te rog! Te implor, Fleming! Nu distruge, cu un gest nebunesc, corola de minuni a lumii

*

− Geen! Vreau să ne apropiem la distanță de tragere de a doua planetă gazoasă din sistemul în care am fost atrași.

Ivan. Pregătește toate disponibilitățile.

− Nu am destui servanți pentru comenzi manuale și … iar îți abrogi funcția de comandant? Eu răspund doar în fața unui ordin clar, oficial, înregistrat în jurnalul de bord. Nu vine un civil să-mi zică cum să-mi apăr nava.

− O consolă… Fleming tastă concentrat: E suficient pentru tine?

− Da! Să trăiți, Domnule General Maior! La ordinile D-voastră!

− Vreau un atac concentrat și devastator. Să nu rămână nimic din planeta asta chiar de-ar fi să tragem și ultima torpilă.

− Se face Domnule General, dar n-am destui oameni.

− Scoală câți ai nevoie.

− Aici, Ana! Cu regret te anunț că sarcofagele se golesc în ritm de unul la un sfert de oră. Devin translucizi, iar apoi pier ca un fum…

− Trezește-i pe toți. Acum! Fleming părea că face apoplexie.

− Ia un pahar cu lapte. Vasile îl privea concentrat. Nu da pe-afară taman când ești pe val. S-o luăm calm. Pe nava asta este, încă, democrație.

*

− Vocea rațiunii, grăi Vasile. Adu-ți aminte… Eilen!?

− Ai discutat cu Yan. Ce-a spus?

− Bâiguia ceva despre sacrificiul în numele vieții, nu era el … E pierdut iremediabil.

− Dar este deși, aici, pe navă aproape se volatilizase. Conștiința lui este intactă. Te-a recunoscut…

− Voi nu știți… Au încercat mai întâi cu mine, aproape am înnebunit. Să vă zică Ana.

− Ce-au încercat? Eilen se apropie de Fleming. Ce-au încercat?

Fleming se fâstâci.

− Ce-au încercat? insistă Eilen privindu-l feroce.

− Au vrut… vaiii! Au vrut sufletul meu.

− Și tu?

− Amintirile mele, secretele mele, idealurile mele, voința mea… Niciodată!

Ivan. Îți ordon! Arestează acești doi oameni. Pun în pericol expediția.

− Am înțeles!

*

− Suntem la trei unități de planetă. Pe senzori nu avem decât vapori de metan .

− Scanează mai adânc.

− Am înțeles domnule.

Pe marele ecran din sala motoarelor începură a se perinda imagini însoțite de comentarii tehnice. Planeta era ca o ceapă: sonda trecu de un nivel de abur supraîncălzit apoi o clocoteală de hidrocarburi suficiente pentru un milion de ani pentru orice s-ar fi făcut pe Terra, care devenea mai vâscoasă, mai consistentă apoi, mai grea decât roca pământeană, dar tot lichidă, dedesupt se afla o magmă de siliciu și carbon din ce în ce mai presată sub propria greutate până când forțele moleculare cedară și restul se prezenta sub forma unor compuși în perpetuă schimbare, un nigtmare pentru chimiști. Sute de vârtejuri se roteau maiestuos în această magmă chimică sclipind în toate culorile curcubeului, și mereu altele se iscau parcă din nimic, mai întâi ca un firicel roritor pentru ca, mai apoi, tot aditivând substanță, să se deschidă ca niște flori de o incredibilă frumusețe. Mai jos, un ocean de hidrogen care supus la o asemenea presiune devenise metal. Sub carapacea de metal-hidrogen se afla surpriza, iar Fleming se cutremură: Miezul planetei, mai mare decât Terra, era un diamant pur.

„Și eu am să distrug minunăția asta?”

Operatorul de la scanerul de adâncime zâmbi ca unei reverii și închise ochii.

− Nuuuu! Se năpusti să-l trezească, dar mâinile îi trecură prin el. Deveni din ce în ce mai transucid apoi pieri ca un fum.

Fleming se întoarse încrâncenat către un Ivan aflat în poziție de drepți:

− Totu-i pregătit?

− Da, Domnule General!

− Lansați rachetele.

− Am înțeles! Atențiune cod…. Introduc cheia, sincronizare la …

Yan simțea că ceva nu e bine. Cuibul devenise acru și-l expulza. Încercă să-și atingă puiul, dar coconul translucid nu-i permitea.

Nu era nici mort, nici viu, dar se zbătu și rupse un colț din cuib. Se strecură și nimeri într-un vârtej în care alunecă rostogolindu-se cu o viteză amețitoare. Și alunecă mult, infinit, până ce puterea vârtejului slăbi și căzu într-o piață. O piață asiatică așa cum își amintea pe când fusese, de copil, în Singapur.

Privi dezorientat în jur. Nimeni nu părea să-l observe, făcu câțiva pași și o foame cumplită îl cuprinse.

O tarabă, un coreean:

− Ție foame, fiule?

− Da, master, mă simt gol.

− Asta este bine. Un gol se poate umple, un prea plin nu poți decât să-l verși. Mănâncă fiule.

− Cum să umplu golul din mine? Întrebă Yan în timp ce devora o porție de găluște fierbinți.

− Doar întrebându-te. Cu fiecare întrebare va veni un răspuns.

− Mulțumesc, master.

− Să-ți fie calea lină. Noi îți mulțumim!

Se trezi în coconul de suprasarcină al capsulei de salvare în care se culcase. Se ridică în picioare și alergă către centrul tactic al calandriei:

− Revoc toate ordinele anterioare. Opriți totul, acum!

Fleming și cu Yvan îl priveau siderați. Ba nu! Nu la el priveau ci în spatele lui, la marele ecran din sala motoarelor.

*

− Am preluat comanda! Rasinca, ochii tăi de vulpe, pulpa ta de foc! Aaaa!

Yan întredeschise un ochi și privi, buimac, mai întâi la ceasul de pe noptieră, apoi la prezența masivă și păroasă de la marginea patului:

− Vasile… Ce-ai cu mine, frate? N-am dormit nici cinci ore. Omule, mi-e rău, abia am ieșit din incubator…  Am preluat schimbul? L-am preluat! Acum vreau să dorm, să visez normal, of, visam că, aaaaa…

− Mă fac că n-am auzit. Scoală, n-auzi?

− N-aud nimic. Vreau să dorm, scoală-mă peste o săptămână!

Ceva, ca o șoaptă undeva într-un fund de ureche internă, apoi din ce în ce mai pregnant, cineva îi șoptea la ureche, ba nu… mai mulți, mii de șoapte, toate încercau cu disperare să ajungă la el și să-i povestească nefericirea lor de-o clipă, un haos pe care creierul nu mai putea să-l susțină, să-l contabilizeze.

Se săltă din pat și se apucă cu mâinile de cap. Presiunea creștea pe măsură ce se trezea, strigăte de ajutor, șoapte de alcov, gemete de moarte, o cacofonie de sentimente se năpusti asupra lui.

− Așa-i peste tot, a început cam la o oră după ce te-ai culcat, spuse Vasile.

− Ceilalți?

− Crize de panică, axietate, câteva acte suicidale… Ana i-a sedat și am pus înapoi în sarcofage jumătate de tură. Abia asigurăm necesitățile.

− De ce din nou pe tura mea? Ceilalți n-au avut nici pe dracu’, lin ca paserile cerului…

− Cineva, acolo sus, ne iubește… stai așa, îi înfundă urechile cu ceva cleios și-i puse o cască pe cap apoi îi făcu un semn. Cum Yan nu reacționa, apăsă el butonul: transmisie intracraniană, le-am luat de la jocurile din sala de recreație, mă auzi?

− Da! Ooo, e mult mai bine, ce mi-ai băgat în urechi?

− Ceară de albine. Gândește-te că ești Ulise și ăsta-i cântecul sirenelor. Dă bine la naturel… Ia pastila asta, te va ajuta cât de cât. Când o să ieși din cocon va fi mult mai rău.

Pe culoar avu parte de un șoc: Sunete și imagini îi invadară conștiința, năucindu-l.

− Ține-te tare, narcoticul o să-și facă cât de curând efectul…

În sala de comandă, o mână de oameni cu priviri panicate.

Eilen își frângea mâinile:

− Te-a adus… Ooo! Yan!

O îmbrățișă: Va fi bine, va fi bine! Privi în jur:

− Ceva, fraților, o idee, că de nu comand iar marșarier…

− Am încercat!

Geen ridică mâinile a neputință:

− Cineva, sau ceva, a preluat comanda navei.

                                                  *

− Pavel mai există?

− Posibil. Să încerc… Motoarele? Pavel?

− Da! Ce faceți acolo sus? Orgii intergalactice? Nimic nu mai merge aici…

− Nu simți nimic?

− Ce să simt? Simt că mi-a căzut toată automatizarea, asta simt… vă sun de un sfert de oră. Voiam să urc, dar lifturile nu merg…

Yan apăsă butonul intercomunicației:

− Pavel. Aici Yan, Comandantul tău. Te rog să oprești ACUM, toate reactoarele.

− Am primit confirmarea parolei, Domnule Comandant. Opresc tot.

…

− Yan?

− Da.

− Nu pot. Toate terminalele sunt corupte. Nu vor să preia nici o comandă. Ce se întâmplă?

− Nu simți așa… ca și cum niște pitici ți-ar juca pe creier?

− Nu!

− Nici colegii?

Pavel dădu o privire roaită:

− Nu.

− Pavel. Trebuie să oprim reactoarele manual. Vom veni la tine imediat și o să-ți explicăm. Se pare că sala reactoarelor este cel mai sigur loc de pe această navă.

− Unde-i Fleming?

− El a căzut primul…

Ana trăgea la cheie ca să detașeze o secțiune spre unul din tunelurile tactice și, auzind de Fleming, păru cumva deranjată:

− A venit la mine, era praf de beat, voia să i-o… eee. Era pulbere. M-a trântit pe jos, se holba la mine… a început să bâiguie tot felul de obscenități, și-apoi a dat ochii peste cap, i-am făcut o injecție.

− Și?

− Se zbătea în draci, apoi au început ceilalți, a început nebunia… Abia l-am ținut, împreună cu doi infirmieri, i-am mai făcut una și l-am băgat în sarcofag.

− Hmmm! Nu-i bine! Scoate-l din hibernare.

− Dar nu se poate! Îl omorâm…

− Ți-am zis eu ție să-l omori? Ți-am zis să-l scoli. Sănătos și cu mintea întreagă. Ți-l dau pe Vasile care pare cel mai puțin afectat de ce-i pe afară. Lasă dracu’ cheia aia…

Acum!

                                                                                  *

Arca doi își continua drumul, inerțial, către un buchet stelar compus din trei sori și planetele adiacente.

Pavel a promis că va putea reporni motoarele în control manual cam în circa douăsprezece ore și, cu aprobarea lui Yan, Ana a mai trezit câțiva ingineri de sistem care cunosc mai bine structura navei și posibilitățile de comenzi manuale.

Presiunea psihică se păstra la fel de puternică în afara pereților izolatori ai calandriei și fiziciana șefă Im’Buto  încerca să dreseze niște imprimante 3D pentru a obține un costum protector dintr-un material asemănător învelișului sălii moroarelor.

Aproape de colaps, Yan a fost obligat de doctoriță să meargă la culcare:

− Somn! Se pare că persoanele empatice sunt cele mai mult afectate. Somn că te pierdem. Situația e stabilizată, iar până se dezmeticește Fleming mai trec cel puțin 6 ore.

Yan înclină amărât din cap și se trânti în cușeta unei capsule de salvare unde adormi instantaneu.

− Sunt iubit!

Yan se foi în coconul navetei de salvare.

Sunt iubit, tu izvorul vieții mele.

Subconștientul lui Yan reacționă cu condiționările, dure, din timpul antrenamentelor: Resping orice formă de control hipnotic. Resping cu toată ființa mea pe oricine vrea să preia controlul creierului meu. Repetă asta la nesfârșit. Nu mai știa dacă este treaz, dacă doarme, dacă visează un vis în vis, dacă… La un moment dat presiunea slăbi. E timpul să atac, își spuse la un nivel subliminal și însăși actul de gândire aduse o ușoară clarificare a stării sale. Se putea vedea întins în coconul de suprasarcină al capsulei, se apropie virtual și se examină cumva curios: Ridică mâna! Alterego-ul din cușetă se strădui, ambele mâini vibrau… Înțelese. Are două mâini, corpul său are două jumătăți cumva simetrice. Mai are și două picioare. Mâinile sunt folosite la manipularea diverselor lucruri, picioarele la deplasarea dintr-un loc în celălalt… Acum e rândul meu. Hotărârea a căutat să o facă irevocabilă și cu o ușoară nuanță amenițătoare. Imaginea se tulbură și acum privea de undeva de sus ceva pe care centrii săi nervoși nu reușeau să-l decodifice.

Fixează-te pe un amănunt mai familiar, își impuse. Imaginea se focaliză pe o suprafață lucioasă, ca o piele și asta îi îngădui să extindă unghiul de vedere, roti privirea: de jur împrejur structuri care-și schimbau incontinuu forma, în culori variabile apoi o mișcare, ceva se apropie de el și simți o atingere. Parcă m-a luat cineva de mână, vrea să merg cu el, am picioare, chiar dacă nu am. Concluzia asta limpezi și mai mult priveliștea. Se lăsă purtat și-și încercă noile picioare. Era suficient să gândească, dar nu exista sus-jos, dreapta-stânga… Cu un efort shimbă sistemul de coordonate imaginându-se într-o EVA, plutind în spațiul infinit, fără sus și jos, doar cu inerție și se fixă pe urechea internă singura care putea să-i spună dacă există o accelerație și în ce direcție.

Imaginea se clarifică și mai mult:

Un vârtej de curcubeie se deschidea sub el.

   − Unde sunt dus?ridică o voce a conștiinței.

   − Acasă, se auzi un răspuns, cumva ezitant.

                                                                                         *

  – Da, mamă… Cum? Te doare spinarea. De la vreme mamă trece, unge-te cu Diclofenac. Nu mai e?! Las că trec, mâine, pe la farmacie, și-ți aduc. Ia o aspirină… Te doare burta de la ele? Păi mănâncă ceva, nu le lua pe stomacul gol. Ai mânca ceva și nu știi ce, păi ce să zic și eu mamă… vezi prin frigider. O savarină, de unde să iau savarină? De la Trandafirul… de ce nu te duci să-ți iei singură? Te doare spatele, da bine văd eu cum fac, mă sună pe alt număr, închid, sărut mâna!!!
  Alo? Da! Da Gicuța, zi fată dragă. Cum? Ionel a spart un geam la școală? Se mai întâmplă, tu…s-a tăiat la mână. Rău? L-au pansat, la cabinet, dar e bine. Să mă duc cu el la circă… Da’ știu eu, cu serviciul, azi? Păi… aha că e de dimineață, ai făcut deja programarea. Bine, o să mă învoiesc, sper că mă lasă don Director, să trec și pe la școală? Să pun o vorbă bună, că vor să-i scadă nota la purtare… Ia să se ducă și Vasile al tău, că nici nu știe la ce școală învață fii-su. Îi în delegație, bine. Mă duc!
  Până spre seară Rada a fost la farmacie, la Trandafirul, la dispensar, la școală, la soru-sa Marga, la piață…
  Ajunsă acasă oftează și se așează, greu, pe taburetul din bucătărie.
  Ușa se dă de perete și Doru, bărbată-su, intră voios:
  – Mamă, am o foame… mamă, mamă! Bagă-mi ceva, că leșin.
  Nori negri se adună-n privirea Radei:
  –După ce ai umblat teleleu toată ziua și-mi vii băut acasă , mai vrei și mâncare! Pune-ți singur, că ești cogeamite omu’ !
                                                                                ***

− Am un pont!

Chris saltă privirea din monitor și mă privește întrebător.

− În Lies. Mișcări noaptea…

− Și ăsta-i pont?

− Amicul meu informator nu a greșit niciodată.

− Bine… Își saltă cei peste doi metri de oase și o ia pe urmele mele.

Iată micul rond în care întoarce autobuzul 231.

Mai departe, șirul de magazine construite în perioada interbelică, având două-trei etaje deasupra, se înșiră anodine și mizerabile de o parte și alta a fostei Strada Mare, acum un cartier periferic, o mahala a orașului.. Dinspre mare bate o briză subțire de octombrie care ridică gunoaiele de pe jos și am brusc o strângere de inimă.

− Să fim atenți, bâigui.

Chris mă baleiază scurt și-și deschide copca de la holster. Fac și eu la fel.

Iată magazinul muzical. Firma de neon bâzâie și din când în când pâlpâie. La tejghea un tânăr cu căști pe urechi și o fătucă, fardată țipător, probabil gagică-sa.

Îl umflu pe copchil de mâini și-l salt pe tejghea. E curat și mă privește uluit.

− Ăsta cred că nu știe nimic…

− Ce să știu? Normal că nu știu nimic! Se dezmeticește insul.

Abandonăm repede. A lua la rând fiecare cutiuță de CD sau fiecare mapă de vinil ar însemna să ne îngropăm aici pentru o săptămână. Chris aruncă, discret, trei gândaci iar ăștia pornesc conștiincioși la o inspecție prin toate colțurile magazinului:

− Hai! Ne-am pierdut timpul degeaba și mi s-a făcut foame.

În stația de autobuz e un chioșc. Vânzătoarea se pregătește să închidă. Strecor mâna în ferestruică:

− Dați-ne și nouă ceva, acolo…

− Nu mai am decât langroși. 50 de bani bucata.

Langroșile sunt aproape reci și curge untura de pe ele. Dau să plătesc când simt iar zdruncinarea aia internă:

− Păzea!

Ne trântim la pământ. Deasupra se aude zgomot de sticlă spartă.

− Pe cine?

− Pe mine… îi arăt langroșa găurită. Ne rostogolim de după un hidrant. Brusc pământul se saltă cu noi. Ne cramponăm de ce apucăm. Buticul cu discuri, cu tot cu etajele de deasupra, se umflă silențios apoi implodează cu un hârâit adânc în mii de cioburi de sticlă și mortar.

Mă salt scuturându-mă de moloz. Am încă langroșa în mână. O scutur cu dosul palmei și privirea, trecând prin gaura făcută de glonț, se prelungește în privirea goală, stinsă, a vânzătoarei.

Glonțul i-a intrat în tâmpla stângă tocmai pe când se apleca să ia bancnota de un leu.

Chestorul Vasile ne privește gânditor:

− Unde să vă mai mut? La arhivă? Dar și acolo … o nu… acolo-i mai rău: se prăbușește sediul poliției peste noi! Se întoarce la echipa operativă: Vreau să fie cercetat și ultimul fir de praf. Înțeles?

− Să văd ce-au filmat gândacii. Acum!

Privirea pietrificată a sărmanei vânzătoare îmi stă lipită de retină. Dacă lui Chris nu i s-ar fi făcut foame iar eu, imbecilul de mine, aș fi lăsat lucrurile să-și urmeze cursul firesc… M-a mâncat în cur să bag mâna, să mut destinul cu o secundă mai aproape de ireversibil și, iată, acum, o nevinovată a plătit cu viața.

Chris mă apucă de cot și mă strânge. Privirea lui e mai mult decât expresivă:

Nu te implica emoțional!  

Mă scutur, cu un frison:

– … Te rog!

Maria, fata de la Analize îmi zâmbește crispată și se precipită pe tastatură. Butonează cu furie și-apoi ridică neputincioasă din umeri:

− Nu pot să obțin nimic. Nici în vizual, nici în infraroșu. Au fost activi, dar tot ce au înregistrat este asta: întoarce monitorul spre noi. Pe ecran mâluri gri se vălureau haotic.

− Ce poate fi asta? Nu pare a fi o defecțiune. Mai degrabă o imagine indusă. Dacă asta e chiar ceea ce au văzut? Compară-mi pixel cu pixel filmarea în vizibil cu cea în infraroșu și apoi să-mi trimiți concluzia la mine în birou. Mersi de pe acum, ăăă, încearcă și un algorim ahaotic, seamănă a dracului cu niște fractali, hai! Sar cu o ciocolată fierbinte!

Fata roșește și-și împinge ochelarii, mai sus pe nas, cu degetul mijlociu. Chris rânjește…

Mă burzuluiesc:

− Ai scos camerele de supraveghere? Hai, nu mă bântui pe la spate!

− Sunt numai trei camere din care doar două au prins cât de cât înspre noi…

Revăd, cu inima strânsă, derularea acțiunii din două perspective diferite. Iată aici cum, brusc, am încremenit apoi am plonjat la pământ, urmat aproape instantaneu de Chris, apoi zguduirea care pur și simplu ne sălta de pe pavaj, apoi valul de moloz care întunecă totul. Nimic. Nici o mișcare, nimic care să-mi fie de vreun folos. Dau să abandonez, dar simt că pierd ceva. Mai văd odată, încă odată, ochii încep să-mi lăcrimeze de concentrare…

− A treia ce-are, oftez, și-mi aprind o țigară în dezaprobarea generală.

− A treia filmează aiurea… în sus. Cred că au luat-o puștii în cătarea bolovanilor.

− Imposibil. Ce bâigui?  Trebuia să revină la poziția setată. Dă-mi să văd. Mai în urmă, mai, mai… Opa! Ce-i asta?

Camera care avea o privire de ansamblu în lungul străzii, zvâcnește brusc și apoi rămâne înțepenită oblic cătând spre etajele de deasupra dughenelor.

Trimite un băiat. Să mi-o ia din toate unghiurile. Vreau tot ce se poate, amprente, urme fizice, tot. Aici e mână de om. Cineva a sucit-o pe manual alaltăieri la ora 01.17 AM. Hai, ce stai?

− Iar o să ne certe Șefu’. Toți băieții sunt la magazin, sapă în gunoaie…

− Cu atât mai bine. Sunt la doi pași. Nu o să le ia mult. Prioritate maximă. Dăi drumul!

Mai dau o reluare, cadru cu cadru. Imaginile sunt tulburi dar îmi confirm ipoteza. Nici un bolovan nu ar fi putut să o rotească așa. E mână de om.

Ronțăi mental, iar imaginile se derulează în continuare. Văd, subliminal, ceva cu colțul ochiului. Dau înapoi. Nimic. Nu se poate. Ceva am văzut. Dau repeat pe viteză normală. Da! La fereastra aia. La fereastra aia perdeaua s-a mișcat. Ca atunci când cineva ar fi spionat de după ea și, surprins de privirea mea indiscretă, a lăsat-o, brusc, să cadă.

− Ei bine… s-ar putea să avem și un martor.

Constat modificări majore. Strada e perfect curată. După ani de zile a fost descoperită de cei de la salubritate… Locul exploziei este împrejmuit total de panouri, neobișnuit de înalte, păzite de indivizi cu mutre fioroase și înarmați până-n dinți.

− Ce dracu-i aici? Unde-s băieții noștri?

− Ne-a fost luat cazul. Chris scuipă într-o parte. Europolul. Nu mai intră nimeni fără o legitimație specială.

− Ei na’! Ia s-o văd și pe asta. Mă îndrept hotărât spre o deschizătură în gard, păzită de doi umflați trași în neopren. Arăt legitimația de inspector și intru cu tupeu. Cumva luați prin surprindere cei doi se reped după mine:

− Hei! Nu e voie! Înapoi! Ignor și-mi văd de drum în ritm alert. Baleiez rapid. În interior, peste ruine s-a ridicat o cupolă din chestii romboidale care le obturează în întregime. Un camion frigorific e tras pe dreapta și indivizi în costume albe de protecție chimică și bacteriologică îl încarcă cu diverse rămășite ale exploziei pe care le cară cu precauție în tărgi speciale:

„Opaaa! Ce-i asta?” N-apuc să concluzionez că mă simt apucat zdravăn de la spate:

− Huo, frumoșilor! Din trei mișcări mă degajez. Îi privesc de sus. Suntem în aceiași barcă Europulelor, nu vă mai smuciți că vă rupeți încheieturile.

Intru în domul de plastic și, ce să zic, de data asta mi-a picat și mie falca: În mijloc, acolo unde ar fi trebuit să se afle un munte de moloz, văd o chestie imaginând o sferă pe jumătate îngropată din care ies în toate părțile grinzi, cărămizi, armături și bucăți de mobilă . Trăsnaia are un aspect cleios și pe acolo pe unde se putea vedea ceva unduie ca un mâl în care ai turnat ulei de mașină.

− Oops! Mă întorc la timp pentru a evita acele unui teasser care mă vizau vâjâind și ridic mâinile căci cel puțin șase arme automate mă ținteau furioase.

− Sunt al vostru! Aveți grijă la jucăriile alea. N-am scăpat ieri de-un glonț tras de undeva de pe aici ca să mă îndestulez cu neamurile lui .

Chestorul mă privește furios:

− Semnează!

− Semnez, semnez… Dau cu bățul pe formularul în patru exemplare, care promitea toate torturile inventate de Inchiziție celui care nu-și ținea gura, și mă uit la ofițerul cu privire dură și scump la vorbă:

− Domnul Colonel! Promit că nici în somn n-am să bâigui nimic! Jur! Și ridic palma dreaptă.

− I-ați fanfaronul, domnul chestor. Dacă-l mai prind pe aici… am dat ordin să se tragă fără somație…

− Da. Domnul General!

− Scuze, generale… Dispar. Și-am să plec cât mai departe. Pe Marte eventual căci dacă aia e ce cred eu… cât de curând nu va mai fi de trăit pe aici.

Generalul se înnegrește. Dă să zică ceva, dar se răzgândește. Adună foile de pe masă și iese val-vârtej.

− Ce i-ai zis? Ce chestie? Ce naiba se întâmplă aici? Vasile pare sufocat.

Bat cu dosul palmei în copia formularului:

− Am semnat, Șefu’! Sunt mut ca o gaură neagră. Nu mai iese nimic de-aici!

− Ca o… ca o aia? Ce ești nebun?

− Hai!

− Unde?

− Știi unde. Cineva a vrut să mă omoare. Asta nu poate rămâne așa…

− Da’ șefu’? A zis să nu mai călcăm pe acolo…

− Păi ce-am zis eu ceva? Ei cu investigația lor, noi cu a noastră. Nu că ar fi vorba de mine, sau de tine, dar atentarea la viața unui agent de poliție nu e o chestie de glumă. Mâine poate vin și ne împușcă aici, chiar în sediu!

− Cine?

− Păi vezi că ești băiat deștept! Cine?! Nu mai filozofa, mutăți hoitul. Cineva a urmărit de la fereastră aventura noastră.

Tropăim pe o alee lăturalnică. Din când în când, printre două clădiri, se văd becurile cu iod ale federalilor care incendiază cu lumina lor portocalie locul incidentului.

− Imposibil să nu fie și o intrare de serviciu. Luminez cu lanterna. Uite! O ușă de metal scârțâie amarnic și ne trezim într-un hol ce dă în gheena de gunoi. Mai deschidem o ușă, iată casa scării:

− Așaaaa, să mă orientez. Deci! În dreapta mea cum priveam înspre magazin, etajul doi, a treia fereastră. Așaa… Hai!

Urcăm pe scara de lemn care protestează amarnic, iar la etajul doi intrăm pe un hol tapetat cu flori galbene pe un fond verde brotăcel, o mare jale, care-i smulge lui Chris un rânjet:

− Ce n-ai zis că mergem la un bordel!

A treia ușă pe dreapta e la fel de mizerabilă ca celelalte și cu greu reușesc să citesc, la umbra chioară a unicului bec de pe hol:

Madame Eusebia: Chiromanție, astrologie, ventuze și lipitori

Cat o sonerie și cum nu-i niciuna ciocănesc discret. Nik!

Insist și din interior se aude mișcare. Vizorul se luminează o secundă apoi din nou agitație.

Imediat! se aude înfundat, de după ușă, și în prag apare o matroană impozantă, înfășurată într-un capot imitând un chimono cu uriași maci sângerii pe un fond de azur. Mă oripilez în tăcere. Madam îl ochește, instant, pe Chris:

− Intrați, intrați! Tocmai terminasem o taroace în doi de spade și chiar mă gândeam… la ora asta… De fapt îmi ieșise doar un musafir… N-am citit eu bine… Mai serviți o cafea? Sau mai bine, un ceai… am un ceilon, o nebunie… Ședeți, aici, aici! Chris fu așezat lângă canapea pe un mic fotoliu stil Empire iar eu, aruncat pe un taburet. Simt că mă umflă râsul.

− Numai să nu fie prea mare deranjul…

Doamna saltă zglobie în mica chicinetă de unde se aud zgomote de ibrice , cești, și farfurioare. Profit și mă apropiu de geam. Indubitabil aceeași perdea. Grea, din macrame la care au lucrat două generații de fete bătrâne, o capodoperă de felul ei, complet pierdută în interiorul de consignație. Privesc, de la nivelul etajului doi, vârful cupolei romboidale a federalilor. În interior pare că se ridică un turn circular. Rotesc privirea. Ceva parcă s-a mișcat pe acoperișul de vis-a-vis.

În limita vizuală din dreapta văd hidrantul de care ne-am agățat…

− Ceaiul e gata! Madame intră triumfătoare cu o tavă de argint pe care se lăfăia un superb ceainic chinezesc și trei ceșcuțe din același set. Aburii ceaiului se răspândesc în micuța garsonieră și brusc mă detașez de toate grijile, încrâncenările și obsesiile mele. Până și camera parcă devine mai spațioasă iar lumina, care până atunci mi se părea zgârcită, acum îmi pare intimă, îmbietoare.

Madame mă privește ca într-o fugă, dar ochii aceia mă citesc rapid și îmi zâmbesc ascuns, apoi se fixează pe Chris:

− Să începem cu D-voastră… Mâna dreaptă vă rog. Privește câteva secunde în palma lui Chris și continuă:

− Cealaltă mână, vă rog, văd că sunteți stângaci.

„E bună” zic în sinea mea. Sunt puțini care știu că partenerul meu este un stângaci nativ devenit ambidextru putând să-și folosească ambele mâini cu aceeași precizie. Simt zbaterea panicată a ficatului și strângerea ușor dureroasă a intestinelor:

− Sunt, spre regretul meu, fumător. Aș putea servi ceaiul pe balcon?

− Vă rog, vă rog! Aveți o măsuță și două chezlonguri, nu vă formalizați.

Prind privirea lui Chris și-i șoptesc din buze: Șase!. Clipește că a înțeles.

Las ușa de la balcon deschisă și mă așez în cel mai întunecat colț. Scot pistolul și-i sprijin țeava de balustrada balconului.

Peste drum, pe unul din acoperișuri, văd sclipirea unei lunete: „ De data asta, tu ești al meu !” mârâi.

Aștept zguduirea internă și simultan trag .

Plec capul la timp căci o rafală silențioasă face să sară așchii de beton din balustradă.

O mogâldeață se ridică, se clatină și se prăbușește, de la etajul patru, cu un bufnet înfundat, pe trotuar.

Mă târăsc în cameră. Madam mă privește de jos cu ochii măriți de spaimă căci Chris a trântit-o, a încălecat-o, și-o fixează pe dușumea cu mâna stângă acoperindu-i gura.

Dacă ai ignora pistolul din mâna lui cea dreaptă și privirea aprigă ai zice că asiști la o scenă de viol sălbatec.

Mă stăpânesc.

− Hai, că l-am nimerit pe ticălos. Sunt doi, unul pe caldarâm… a făcut un salt mortal de la patru.

− Scuze Doamnă. Chris se rostogolește pe o parte: Mergeți în bucătărie și nu ieșiți până când nu ne întoarcem. Da?!

Ne apropiem cu prudență. În stradă, nimeni. Cadavrul dispăruse. Luminez cu lanterna stilou și văd o urmă de sânge. Mă aplec și colectez o probă.

− Nu mai pricep nimic. Ce puteau să aibă cu ghicitoarea aia?

Mă întorc brusc:

− Cum? Ce spui?

− Păiii… dacă n-o trânteam la pământ la semnul tău… era gata acum. Mi-a vâjâit glonțul pe la ureche.

Ne uităm unul în ochii celuilalt și o luăm la fugă înapoi.

În micuța bucătărie, Madame Eusebia ne privea cu ochi sticloși. Din gaura de glonț pe care o avea în frunte încă se prelingea un fir de sânge.

Privesc gaura din perdea și prelungesc mental:

„Da. Chris are dreptate.”

Îmi pun mănușile, scot cu briceagul glonțul, mă holbez la el. Cap de vidia, cineva nu a vrut să rateze:

„Ăsta trece prin vestă ca prin brânză… Ce dracu-i aici?”

Chris anunță la sediu, iar eu îl sun pe Geo de la balistică:

− Glonțul, glonțul care a lovit-o pe femeia de la gogoșărie…

− Ce-i cu el?

− Ce tip era?

− Părea că-i de 7,62 cu vârf de vidia…

− Cum adică… părea?

− Păi… toate probele le-au ridicat ăștia de la Europol… N-am apucat decât să-i fac o inspecție superficială, cred că o mai am în calculator.

− Brava! Salveaz-o pe stickul tău, așa ca să nu te aud că ți s-a șters hardul din senin. Da?

− Bine, da?…

− Și mucles până vin eu. Clar?

Flutur glonțul pe la nasul lui Chris apoi îl pun într-o punguță pe care o bag împreună cu proba de sânge în fundul holsterului.

Mă uit prin cameră. Iau un tablou mic și-l potrivesc pe locul găurii de unde am scos glonțul. Parcă-i de acolo. Curăț covorul de tencuiala căzută.  Mă reped la perdea. Norocul meu că-i montată independent pe draperie. O dau jos și o întorc invers. Caut prin bucătărie un ac de siguranță și fixez o cută peste gaura de glonț. Perfect.

Chris mă privește din ce în ce mai nedumerit. Mă duc pe balcon și studiez marginea balustradei. Aici n-au mai fost gloanțe vidia. Iau covorașul de pe jos și frec adânciturile de așchii. Mă uita la capodoperă. Patina timpului, doar cineva cu prea multă imaginație poate zice că sunt urme de gloanțe.

Intru și închid ușa. Chris mă privește tăcut și cu mâinile în șolduri. Aproape șoptește:

− Ce faci?

− Spală ceștile și ibricul și du-le în chicinetă.

Tace și se conformează.

− Eram în zonă când am auzit un foc de armă. Am găsit ușa deschisă și victima în această poziție. Desigur am pus mâna pe ici, pe colo… verificând după atacator. Clar?

− De ce? De ce asta?

− Pentru că și vânzătoarea a fost împușcată tot cu un glonț cu cap vidia. Acolo ca și aici de fapt femeile astea au fost vizate. Pricepi?! Nu trebuiau să spună ce-au văzut…

Se aud sirenele celor de la operativă și ambulanță, privesc pe geam și rămân siderat: Nepăsătoare la toate dramele lumii, peste drum, la etajul unu, în cadrul ferestrei, o tânără femeie se dezbracă languros, își aruncă părul de aur pe spate și apuc să văd tremurarea sânilor înainte de a se acoperi cu un halat străveziu.

Viața își continuă cursul firesc.

Privesc spre bucătărie. Nu pentru toți:

„Sărmană ghicitoare, la tarot ieșise un musafir… doar unul, ultimul.”

Vasile nu este nervos. Ciudat. Îngrijorător…

Ne examinează ca pe niște gângănii pe care le-a descoperit pre’ când schimba scurgerea de la spălător:

− Ce-am zis eu? Îî?

Dau să deschid gura…

− Nu tu. Domnul inspector Chris.

Ăsta-și pârâie toate oasele, și are multe…

− Șefu’… Ăăăă…

− Aud? Chestorul se apleacă peste birou:

− Că să nu mai călcăm prin Lies de când cu ăia…

− Ăia? Continuă necruțător Vasile:

− Adică Europol-ul, că să nu interferăm, că-i chestie federală… Chris transpiră abundent caută, cu o mutră vinovată, privirea mea, eu examinez opera în puncte pe care muștele au făcut-o pe tavan, și că… să-i lăsăm în p__a mea și-n legea lor, se răcorește frustrat.

− Așaaaa! Buuun! Și voi ce-ați făcut?

Dau să deschid gura.

− Neee! Domnul inspector Chris:

− Noi? Ce am făcut? Noi treceam, adică patrulam… că mergeam la un caz și…

− Și? Și ce ți-am zis eu, ca să nu zic ordonat… atunci când erai aici în birou. Aici în biroul ăsta, acum doi ani, după ce a murit Costin și te-am pus pe tine să-i fii…

− Șefu’! Dacă o iei așa… protestez.

− Tu să taci, mă arată chestorul cu degetul. Ce ți-am zis eu când stăteai tot pe scaunul ăsta, la fel de transpirat ca acuma. Ce ți-am zis, mă?! Zi să audă și boul ăsta:

Chis e total nefericit. El care e în stare să sucească gâtul ursului în luptă dreaptă e acum o cârpă de șters pe jos. Cuvintele îi sunt parcă smulse cu cleștele:

− Mi-ați zis să vă raportez întotdeauna când apar situații imprevizibile, care ar putea degenera… adică ne-ar putea pune viața în pericol, adică să vă zic dacă…

− Dacă o ia razna. Vasile dă cu palma de birou. Asta ți-am zis!

− Da Șefu’, da’ nu… adică…

− Cum Domnul Inspector… au murit doi oameni, asupra voastră s-a tras, federalii fac clăbuci, și tu zici că nu? Adică chiar ești prost? Ce ți-am mai zis eu?

− Dar nu se cade…

− Zi!

− Mi-ați zis că mor oamenii în jurul lui… și că sunt voluntar…

− Hai Șefu’, las-o draku’… Chiar așa…

− Tu să taci! Mă copil, se adresează lui Chris, știi de ce sunt eu bine dispus în dimineața asta?

Chris e complet buimăcit.

− Pentru că după o noapte de nesomn mi-a venit o idee, mă.

Se face o liniște de s-aude cum trage unul apa la WC:

− Insignele și armele. Amândoi. Acum!

Ne formalizăm.

− Federalii mi-au dat aste două legitimații, mergeți și anchetați cazul ăsta. Îmi aruncă un dosărel în brațe. În Brin. Aveți, se uită la ceas, trei sferturi de oră să prindeți trenul. Sunteți sub acoperire, scoateți ecusoanele doar dacă… pușchea pe limbă!!! Marș!

Salutăm și dăm să ieșim:

− Și, naiba să vă ia, m-ați îmbolnăvit! dar mustața-i râde.

Pe hol Chris pare să se clatine…

− Huo! Îl apuc de braț. Ai lipsă de vitamine…

− Ce-a fost asta, frate? Nu mai înțeleg nimic.

− Las c-am înțeles eu. Mișcă!

Înainte să plecăm trec pe la Geo, la balistică:

− Ei cum e?

− Nu pot să jur pe biblie, dar să fiu a dreaku’ dacă nu-s trase de aceiași armă.

− Bun. Raportul? Așa. Copii tot pe stickul ăla. Acum, hai că scăpăm trenul.

Iau înapoi glonțul, stickul, și-l trag pe Geo deoparte:

− Fii atent. Aici e o probă de sânge. Te duci cu ea la Doctorul Apetculesii, zici că te-am trimis eu, să-ți facă un ADN, da?! Bun. Vii înapoi și mi-l găsești. Să n-aud, apelezi la toate cunoștințele, nu știu, te descurci, dar discret. Ai priceput? Bun. După aia îmi faci un profil, serios. Cine-i mă-sa, tat-su, ce fel de lapte a supt, ce prieteni avea în liceu, unde și cu cine a făcut armata, cu ce se ocupa , cine-i erau prietenii, șefi… tot. Bine? Bun. Bagi pe alt stick și te duci la noi la cafenea și-mi trimiți mail la adresa asta. Ștergi din calculator și uiți totul. Clar? Ia bani de stickuri și bere. Executarea!

În gară Chris tot năucit:

− Ăsta-i un dosar de acum doi ani, prima noastră anchetă împreună, uite…

− Da. Știu. Citește-l încă odată. E plin de învățăminte.

De trei ori am simțit strângerea de stomac, dar era sub pragul critic. Ne urcăm în tren și ne mutăm în vagonul restaurant. Scot legitimațiile de Europol și-i comand oberului:

− Ce-ai mai bun!

Sărmanul Chris. Trece din șoc în șoc.

După o masă copioasă, stropită din belșug cu tot felul de licori, văd că-i revin culorile în obraji:

− Eeee?! Better?

− Yapp! Și râgâie răsunător.

− Bine. Cafeaua a fost bună?

− O nebunie!

− Siesta?

− Zău dacă vă pricep. Și pe tine și pe Don’ Chestor… Țara arde și noi mergem să reanalizăm un dosar de acum doi ani…

− Aici greșești. Nu mergem de loc în Brin. Coborâm la prima. Semnez nota de plată și mă îndrept către ușă urmat de un Chris total bulversat:

− Grijă la pragul ușii!

Prea târziu…

Ne întoarcem în Consti. Parchez mașina, luată din fața gării din Ist, cam la două străzi de atelierul lui Ayșaf. Chris horcăie conștiincios pe bancheta din spate:

− Scoală băăă!

Se burzuluiește:

− E wek, femeie, lasă-mă!

− Nu-i nici un wek , la treabă!

Mă privește tulbur apoi se saltă în picioare:

− Capul…

Prea târziu.

Ayșaf ne privește pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii:

− Domnii?

Tătarul, trecut de 70 de ani, dar verde, rezistă într-o meserie aproape uitată. În vitrina minusculului magazin se pot vedea, acoperite parțial de pânze de păianjen, tablouri vintage cu inși bărboși, cupluri în posturi marțiale…

− E cu mine. Hai jos.

Se ridică greoi și se duce la ușa cu clopoțel. Întoarce placarda pe Închis și încuie atent cele trei yale. Ne face semn să-l urmăm. Coborâm. Toată casa e construită la subsol  taxe mai mici s-a justificat prima oară, acum 15 ani, când… eee… Categoric omul nu suferă de claustrofobie.

Chris, realmente nu încape. Aburii de alcool pe care-i exhală ne pun la grea încercare simțurile, dar în sfârșit ajungem în laborator.

Un beci spațios compartimentat , cu un pat și o chicinetă în fund.

Fotograful pornește ventilația:

− Sunt al vostru! și aud distorsiunea produsă de ventilație care face imposibilă orice înregistrare coerentă. Ochii verzi, pieziși, de pisică sălbatecă, mă fixează cu aceiași insistență care mi-a muiat voința prima oară. De data asta citesc în ei o spaimă camuflată, dar nu de moarte, sau de suferință, ceva mai adânc, deep, deep…

− Ești la curent, văd. Tu m-ai trimis acolo…

− Da. Brusc un ochi începe să lăcrimeze pe chipul calm. Doar că nu mai țin minte. Blestem. Am îmbătrânit. Am văzut ceva, am priceput ceva și te-am sunat. Apoi… totul s-a transformat în fum. În fumul creierului meu.

− Încet. Să o luăm metodic. Ai idee totuși ce te-a făcut să mă suni?

− Nu știu. O imagine, o fotografie… Nu am mai aruncat nimic. Știam că ai să vii.

Răscolesc prin stiva de fotografii. Brusc, mâna-mi înțepenește.

Iau o fotografie și-o privesc: în rama unei ferestre este surprinsă o tânără femeie care-și dă cu un gest familiar părul de aur pe spate expunând vederii goliciunea unui trup perfect. Se uită șăgalnic spre cameră de parcă ar ști că este fotografiată.

Fata de la geam. Revăd, aievea parcă, sânii aceia și tremurarea lor obraznică, ațâțătoare.

− De unde ai pozele astea? Ăl de le-a făcut stă la trei case de magazinul de muzică, nu? Adu-ți aminte. Cine a venit cu filmul ăsta?

Se înserează.

Precum niște conspiratori ne strecurăm spre blocul crimei.

Din când în când vedem, printre două clădiri, incandescența portocalie a lămpilor care luminează șantierul Europolului. Ne strecurăm pe ușița de metal pe care intră gunoierii ca să curețe gheena de gunoi. Scara de lemn pârâie sub tălpile noastre, doar că acum intrăm la etajul unu.

Îi fac semn lui Chris. Ăsta moșmondește la încuietoarea ușii și-mi face semn aprobator din cap. Împing ușa cu vârful piciorului drept și, brusc, basculez pe cel stâng cu arma de rezervă spre înainte: să plângă mă-sa!

Liniște.

Garsoniera este altfel compartimentată. Un hol minuscul și o ușă în față. Îi fac semn lui Chris. Se lipește de tocul ușii, deși cam cocârjat. La semnul meu năvălim, silențios, în cameră. Precauții inutile. Individul din fotoliu, cu căștile în urechi, cu ochii în monitor, și mărunțind expresii, își face meseria veche de atunci de când Eva a frecat șărpălăul. E un codoș informatic. Ne relaxăm. Omu’ are perdele grele pe geamuri iar atmosfera este înecată de ioni pozitivi și de duhorile emanate de un WC nespălat de mult. Îl ciocănesc pe umăr. Ridică arătătorul  just a second . Îi împing dinaintea ochilor legitimația de la Europol. Holbează ochii și zvâcnește. Chris îl prinde într-o priză… mortală.

Ne întoarcem la Ayșaf:

− Hai! Îi trântesc un vraf de casete, CD-uri și stick-uri :

Eu mă culc. Mă sculați dacă e ceva de văzut. De p___ă rasă îs sătul.

− Scoală! Mă ridic instantaneu:

− Zi!

− N-ai să crezi…

− Nu mă-ncerca! Mă duc să arunc cu apă pe față.

Mă uit în oglindă:  Și mai râd de Chris.

Mă confrunt cu un ins cu o față colțuroasă și căutătură vulturească, dar nu mă pot păcăli. Există o panică reținută în această privire… crețurile din jurul ochilor, ușoara cădere a pomeților, fire argintii în păr…

Ce ți-a spus mă-ta, boule? Echilibru. Dans pe sârmă. Baladezi stânga, dreapta… Niciodată să nu fii acolo unde ai vrea să fii…

Îmi dau două palme peste obraji și mă întorc la împricinați:

− Eeee. Hai să vedem.

− Am primit un mail, pentru tine. E codat. Ai onoarea. Ayșaf se retrage diplomatic.

− Dar ce-avem aici? Chris, te rog cât mă bărbieresc…

− Sângele provine de la un fost combatant în Brigăzile Albastre, știi… a fost un întreg scandal… A dispărut… Șeful lui a fost un alt luptător de elită…

− Să vedem imaginile.

Voyorul ăsta de puști a avut trei camere puse pe fătuca de peste drum. Făcuse un coup de fodre și se pare că nici fătuca nu se lăsa mai prejos „tandea și cu mandea”.

Îl simt pe Chris vibrând lângă mine, tipa chiar e beton, dar iată: un SUV negru trece prin dreptul camerei iar papagalul, cu simțul ăla, concret, al observatorului, îi ia urma.

Din mașină coboară trei indivizi și intră în magazinul de muzică. Distanța e prea mare și în ciuda camerei Full HD, din cauza luminii insuficiente, imaginile sunt neclare.

Oricum, cocalarul s-a citit că ceva nu-i în clar. Cinste lui! A sucit una din camere și a setat-o pe urmărire. Avem întregul peisaj al evenimentelor, camera pornind automat doar când simte mișcare:

Un camion, recunosc camionul frigorific pe care l-am văzut în baza Europolului, este parcat, iar indivizi cară cu mari precauții, tot felul de lăzi în interior.

Uite-ne și pe noi intrând, apoi ieșind și… Hopa!

Te-au tradus ca pe un novice, ahhh!!!

Puștiul și cu parașuta ies din magazin. Nu mai au deloc mutrele de papagali… privesc în dreapta. Apare SUV-ul negru. Din el coboară aceiași trei indivizi. Discută. Puștiul ia o palmă strașnică. Unul din ei întră în magazin, iese la câteva zeci de secunde, se urcă în mașina care demarează în trombă. În urma lor pământul se umflă. End!

− Ayșaf, scoate-mi niște profile cu ăștia. Nu forța prea mult, ca să poată lucra faciala.

Fumez gânditor, Chris se tot foiește…

− Stai, în p__a mea, într-un loc, că-mi tulburi naturelul.

Se uită la mine ca un câine care tocmai ce-a luat un șut în noadă.

Mă înduioșez:

− Răbdare… Acuși se leagă toate… Sper!

Vine tătarul cu pozele.

− Ia cătați- vă de treabă.

Intru în calculatorul lui Ayșaf și mă loghez pe SIE. Bag codurile și pozele. Căutarea nu a fost lungă.

Puștiul, de loc puști, la 27 de ani, specialist în inginerie subatomică, șef de proiect la CERN, a luat-o razna cu drogurile și băutura și, după o catastrofă salvată în extremis, în care au fost răniți trei tehnicieni, a fost dat afară. A fost supravegheat, dar a dispărut brusc și e dat în urmărire internațională.

Fătuca, curvă de lux, multiple infracțiuni, droguri, trafic de carne vie, se presupune a fi afiliată la organizația ultraradicală „Cuțitul lui Hristos”, a dispărut de sub filaj… compar datele, la două zile de Cernist.

Continui:

Ianoș Fazecaș, franctiror în „Brigăzile Albastre”, dezertează la data de… și i se pierde urma, extrem de periculos, dat în urmărire generală…

Kovaski Adalbert: „Doctorul”, expert în explozivi, inginer automatician, afiliat consultant, la „Brigăzile Albastre”, a participat la mai multe misiuni, a amplasat dispozitive explozive în cavitatea abdominală a mai multor persoane, inclusiv copii, dispărut. Dat în urmărire generală…

− Oops! Din ultima poză mă fixează privirea cercetătoare a unei persoane cunoscute:

− Eeee, domnule General, te-am prins…

Noi doi vom avea o discuție!…

*

Băieții din batalionul 1 operațiuni speciale „Vulturul” înconjoară nevăzuți și neauziți perimetrul. La un semn al Chestorului Vasile intrările sunt atacate simultan, iar gorilele de pază sunt dezarmate și imobilizate în liniște.

Am un deja vu atunci când trec prin poarta prin care am mai intrat odată acum câteva zile. Doar că acum sunt cu pistolul în mână în spatele a trei militari echipați de luptă. La un pas în urmă Chestorul Vasile flancat de Chris și el cu pistolul armat.

Soldații atacă simultan barăcile. Unul câte unul, buimăciți de somn, garda generalului, ies cu mâinile sus. Sunt așezați pe două rânduri și încătușați.

Noi ne îndreptăm spre punctul de comandă. Baraca se dovedește a fi goală.

− Să nu-mi spui că l-am scăpat.

− N-avea cum, doar dacă s-a evaporat, sau s-a aruncat în chestia aia…

Intrăm în domul de plastic.

Drăcovenia e tot în centru, dar nu mai e adâncită în sol. S-a săpat de jur împrejur, s-a turnat beton, și acum plutește agale înconjurată din toate părțile de dispozitive elicoidale care bâzâie înfundat.

„Aha! Au pus-o în suspensie electromagnetică”

E mai mică, dar încă pulsează în valuri de mâl iridescent. Șase alte dispozitive o țintesc cu vârfuri cromate.

„O hrănesc cu masere ca să nu-i vină idei…”

Un turn din schelet metalic troncoidal se ridică de jur împrejur iar la înălțimea de peste 20 de metri se află un alt dispozitiv pe care nu îl pot identifica.

La un pupitru de comandă foarte tehnicizat, într-un fotoliu și cu spatele la noi, Generalul:

− Intrați, intrați! Ați venit exact la timp pentru a asista la testare. Grig? Ți-am promis…

Simt golul în stomac. Mă arunc în dreapta și simultan trag trei focuri de pistol în direcția turnului.

Glonțul mi-a străpuns vesta, a trecut prin umărul stâng și m-a aruncat pe spate. Dau să mă redresez dar o ceață neagră mi se pune dinaintea ochilor:

Nu leșina, boule.

Îmi scutur capul și mă ridic, cu greu, într-un genunchi. De sus, de undeva dintre schele, un PSL cu amortizor cade din țeavă în țeavă izbindu-se de beton. O umbră întunecată se lasă încet în genunchi cu mâinile la burtă.

Generalul se încruntă:

− De prima oară când te-am văzut am știut că o să ne faci numai probleme. Mi-ai omorât un om și acum mi-ai rănit altul. Asta nu se uită! Oricum nu mai contează. Sunteți cu toții morți. Apasă un buton de la tabloul de comandă. Nu se întâmplă nimic. Mai apasă odată…

− Cauți cumva asta? Scot cu greutate din buzunar o banală siguranță de 50 de bani.

Întoarce o privire de taur fioros și se năpustește asupra mea.

Chestorul Vasile i se pune în cale și cu un croșeu năucitor face să-i sară falca din țâțâni. Pot să jur că am auzit oasele pârâind.

− Asta-i pentru femeia de la chioșc iar asta, icnește și-i aplică o directă de stânga, pentru nefericita de ghicitoare.

Își așază tacticos hainele și continuă imperturbabil:

− Darius Scalp, alias generalul Alfonso Genocet, alias… scoate o hârtie, le am pe toate aici, deci… Darius Scalp, fost luptător cu gradul de căpitan în Brigăzile Albastre, îndepărtat pentru insubordonare, caracter discreționar, etc, etc, tot pe listă… ești acuzat de conspirație, uzurpare de calități oficiale, înființarea și coordonarea unui grup infracțional care… nu mai aud, ceața din ce în ce mai neagră mi se agață de pleoape și înainte să leșin simt parcă, că sunt prins în brațe de cineva:

− Să nu te pună dracu’ să mori tocmai acum, mai aud vocea lui Chris și închin steagul.

*

Darea de seamă se prelungește, iar pe mine a început să mă doară umărul. Rezist cu stoicism:

− O armă, o super armă. Don Gheneral visa să fie un fel de Genghis-khan. Trebuia să o probeze în condiții naturale. A ales orășelul ăsta de provincie, cu deschidere la mare tocmai pentru că, în mintea lui, aici nimeni nu va întreba nimic.

A greșit profund, căci tocmai aici, în asemenea comunități izolate, fiecare știe ce face fiecare, iar eu am fost informat prompt. Venirea noastră, ca băgători de seamă, faptul că am plantat gândacii spion a precipitat lucrurile iar generalul a decis să treacă la planul B. Acoperirea cu Europolul, aluziile la teroriști și contrabandă cu arme, trebuiau să fie, și chiar au fost, convingătoare și-apoi iar le-am stricat planurile cu intrarea mea intempestivă. Au lucrat camerele de supraveghere, au început să-și acopere urmele și, probabil, urmam să pățim precum martorele involuntare și nevinovate.

Atunci am recurs la mascarada cu detașarea. Domnul Chestor l-a sunat pe Darius Scalp și, sub pretextul scuzelor pentru interferența  unor subalterni excesiv de zeloși, i-a comunicat că intenționează să ne dea un caz undeva într-o localitate limitrofă. Domnul General convins de obediența totală a organelor mușcă momeala și chiar se prezintă, personal, la sediu cu două legitimații de inspector Europol, în alb, ocazie cu care plasează microfonul care se regăsește la probe. Legitimațiile erau, evident, abil falsificate și se află la dosar. După ce s-a convins, urmărindu-ne până la gară, că am părăsit localitatea a devenit neglijent, prea încrezător iar noi am putut să ne continuăm, incognito, ancheta.

− Dar de ce acolo?

− Chiar de când lucrurile au început să se lege, cumva, în mintea mea m-am întrebat de ce au ales clădirea aceia. Pe lângă faptul că etajul nu era locuit puteau să găsească alta, mai puțin costisitoare. Abia când au început să ridice turnul în interiorul domului mi-a picat fisa. Vedeți? Este situată pe acest delușor și singura clădire care, odată demolată, oferă liber până la mare. Adăugând înălțimea turnului avea o linie dreaptă de aproximativ 40 de kilometri. Don Gheneral voia să testeze arma pe vapoarele care veneau spre port, cât de departe, până la limita vizuală, astfel ca totul să pară un accident stupid.

− Totuși… nu înțeleg cum a ajuns acea piesă electronică la tine-n buzunar.

− Eeee, relativ simplu și cu un pic de noroc. Meritam și noi asta, nu? Mașinile fuseseră date în urmărire generală. Maria, adică d-șoara subinspector Stamate de la Analize, m-a sunat și mi-a zis că unul din camioane tocmai se îndrepta spre locație. Chris a făcut-o pe polițistul de circulație zelos iar eu mi-am băgat un pic nasul în spate. Am scos și eu ce se putea scoate… O păstrez de amintire.

− Cum? E probă la dosar, să o pui imediat la loc.

− Eeee. Am cumpărat alta, de la Dedeman, 50 de bani… de-am pus-o la loc, că-s la fel și identice.

P-asta, care ne-a salvat dosurile, n-o dau la nimenea.

Uite-o!

Și e doar o… siguranță!

***

… și acest pitic nu este piticul…

− Ba eu sunt! Din spatele scaunelor apare al doilea pitic.

− Ba eu! Impostorilor!

− Ba, eu!!!

Spațiul dintre rânduri se umple cu pitici nervoși, vociferând.

Excedat judecătorul trântește ciocanul de masă.

Profitând de acalmie avocatul se precipită:

− Respectabilă curte, imaginile filmate vor dovedi… Nu este important care pitic a agățat lumânarea aprinsă sub fusta doamnei procuror. Nu importă că miroase a fofoloancă pârlită în tot tribunalul. Importă doar imaginile filmate  de acest amator, unde se vede clar că un alt pitic pune bomba sub fundul respectabilului nostru judecător…

− Ceee?

− Bombaaa! Bomba ! Bombaaaaa!!!

Piticii scandează. Pe ușile laterale intră alți și alți pitici…

Sala de judecată se umple cu pitici.

                                                                                        ***

Și, uite-așa, după ce am dat o tură de cumpărături, adăstez la terasa lui Lulu cu un țap de bere dinainte. Pufăi din țigară gândind că iar s-au scumpit toate și-i noroc de suta de lei că-i din plastic și nu merge să te ștergi la cur cu ea, când mi-atrage atenția discuția purtată la o masă învecinată.

Pe unul îl cunosc, deși el nu m-a recunoscut, dioptriile și anii, era acu’ vreo douăzeci în urmă cazarmar la o unitate de tancuri, al doilea, cam de-un leat, amândoi cu câte o halbă-n față. Ăst din urmă, după un preambul englezesc, îl întreabă ca-ntr-o șotie:

− Și? Se mai nalță țeava la TR, Don’ Adjutant? Mai merge?

− Mă băiete, replică primul, de-nălțat, se-nalță, obuzele-s cam puține, iau cam greu linia de ochire, dar cel mai nasol e c-am început s-o văd…

− Adică cum?

− Păi… cum să-ți zic eu? Mai bine ascultă de-o poveste de ne-a zis-o un sergent pe care l-am avut, odată, la cazarmare, pre când eram la o aplicație la Cincu. Fii atent:

 − Și mi-a căzut și mie cu tronc o muiere, ca tot omu’, și era frumoasă, mă, ca Ileana Cosânzeana, c-așa o chema: Ileana. Toţi prietenii mei îmi ziceau că am înnebunit, că din toate fetele din sat eu tocmai pe zăluda aia cu nasul mâncat de viermi am pus ochii, că mi-am pierdut minţile, de m-am şi bătut cu ei şi ne-am duşmănit, că eu aşa o vedeam: ca pe Ileana Cosânzeana.

− Şi cum toa’ Sergent? Dar părinţii matale? Ei nu ţi-au zis nimica?

− Apoi, mama, săraca, a încercat ea să zică ceva, dar tata, că fata era de chiabur ş-avea zestre mare, a tras-o deoparte: Lasă-l fă Caterino, dacă-i place lui, s-o ia, că n-o să le moară copchii de foame…

Ş-am făcut nuntă mare şi nimeni n-a mai îndrăznit să zică nimic de Ileana mea.

Aici Don Adjutant face o pauză ca să soarbă din halbă.

Fac şi eu un semn:

− Lulu! Mai adu-un țap!

Vine ăsta:

− Hai, mă vecine, ce n-ai luat de la început o halbă?

− Ssss! Taci ș-ascultă!

−Şi, poate, aş fi băgat şi eu de seamă, într-un târziu, continuă toa’ Adjutant, ştergând cu dosul palmei, spuma de la gură, da’ so-nbolnăvit. Stătea întinsă pe pat şi mă ţinea de mână:

− Ioane! Nu vreau să mă pedepsesc în cel altar, rog ca sufletul meu să se înnalţe spre cer fără chin, dar ceva mă leagă de tinda casei, care-i îngropat acolo. Pune mâna pe sapă şi scoate de-acolo ce găseşti şi aruncă… departe.

Şi-acuma cheamă preotul să mă spovedesc.

M-am dus şi-am săpat de-am găsit o ulcică mică, cât s-o cuprinzi în palme, cu buza bine ceruită. Am luat-o şi-am aruncat-o în râpa din spatele casei şi-odată m-au luat cu fiori reci de-am căzut în genunchi.

M-am întors năuc ş-am găsit în pat o slută:

− Unde-i Ileana mea?! Ce i-aţi făcut femeii mele? Cine a sluţit-o? Am răcnit din toţi bojocii.

Se apropie de mine o babă şi-mi spuse fără ocoliş:

− Ioan maică, nu a făcut nimeni nimic Ilenei tale, aşa a fost ea dintotdeauna, urâtă şi cu nasul mâncat, da’ tu n-ai văzut, şi-abia acum, după ce-a murit şi te-a dezlegat de farmec, ţi-ai dat seama.

Se făcu linişte. Cât era terasa de mare, se pare că toţi trăseseră cu urechea la spusele lui toa Adjutant. Doar Leatul după ce ronţăi adânc cele spuse nu se avea în clar:

− Bine, bine, da’ ce-are a face cu … dispozitivul?

− Păi… nu pricepi, măi Costică, că şi nouă, cam după şaiş’dă ani ne sparge unu’ ulcica şi-ncepem s-o vedem aşa cum e?

O bucată de maț păros, deasupra curului! Moartea pasiunii!

Să blegeşte ţeava ca-n poezia aia:

…dixit baba versus moşu:

Moşule, futura est?

Nebe, repondere moşul,

Invalida sula est!

Leatul rumegă, dar nu găseşte replică, atunci…

Mă salt de la masă, cam greu ce-i drept, şi mă apropiu de camarazi:

− Măi Vasile, ştii ce zic eu? Stinge mai întâi lumina, dă să se reseteze hardul, aşteaptă să se încarce She Wolf  a lui Shakira şi garantez: intră şi obuz pe ţeavă şi bagă şi hidraulica presiune…

Don Adjutant mijeşte ochii, mă identifică, şi saltă de pe scaun:

− Să trăiţi, Domnule Căpitan! Şi-apoi se-ntoarce către leat:

Vezi mă?! Ingineru’, tot inginer, are o soluţie pentru toate!

                                                                        ***