Scot freza.
Așchii de oțel sar în toate părțile și văd capătul balamalelor. Înlocuiesc freza cu tăietorul cu argon. Ușa era deja tensionată semn că a fost instalată de mult. Cu un pocnet sec balamalele au cedat și ea s-a crăcănat vreo zece centimetri.
Un magazin alimentar. Curios, nu mi se pare cunoscut. De fapt e parțial retezat de lama unui cutter foarte ascuțit. Stă într-o rână în resturi de moloz care fumegă încă dubios.
Îl înconjurăm cu precauție. Un butic clasic plin cu de toate. Țipenie de om, dar… La orizont văd trei dâre de praf. Se transformă rapid în trei călăreți care vin în galop. Iau atitudine și o dau pe Dana în spatele meu. Cei trei călăreți se opresc în fața noastră:
− Supraviețuitori… declară cel din față. Este un bărbat trecut de 50 de ani bine înfipt în șa și-ntr-o uniformă de general de divizie. Îmi vede bocancii:
− Ce grad ai soldat?
− Cândva eram inginer cu grad de căpitan, domnule!
Se pare că stilul nu i-a plăcut domnului general căci mustăcește și nu știe ce atitudine să ia. I-o iau înainte:
− Cred că situația în care ne aflăm au făcut superflue orice conotații la situația noastră anterioară. Cum ați spus: supraviețuitori, și noi, și voi!
− Hmmm!!! Inginer… Hmmm!!! Mereu m-am lovit de voi. Căpitane e un ordin, nu o glumă. De acum te afli sub comanda mea, ca cel mai înalt în grad. Executarea!
− Condițiile generale îmi impun o altă conduită. Gradul D-voastră nu mai face doi bani. Fiecare cu treaba lui. Arăt, larg, spre câmpia fumegândă. E loc pentru toți.
− Ar fi dacă nu ați sta în fața unui magazin rechiziționat în numele armatei.
− Acest magazin este civil și va fi folosit în scopuri umanitare pentru eventualii supraviețuitori.
− Nu tu decizi asta! Dă-te din drumul meu, puțane!
− Nici tu. Boșorogule! Piei din calea mea!!!
Blufam. Nu puteam să-l las să mă încalece, știam cum se termină asta…
Cu un ignet Don Gheneral se dă jos după cal. Se scutură și se așază mai bine pe picioarele-i crăcănate. Avea cel puțin un metru nouăzeci și peste 120 dă kile. Cei doi din spate păreau niște angajați cu ziua, dar și ei păreau periculoși. Deocamdată erau încă în stare de șoc.
− Te avertizez pentru ultima oară, ghenerale. Vezi-ți de drum!
Tot ce am obținut a fost un rânjet sălbatec:
− Am să te fac felii!!!
Un glonț trecu prin umărul hanoracului meu, brăzdă o dungă netă pe obrazul generalului pentru ca apoi să dispară în neant cu tot cu lobul urechii lui stângi.
− Jos după cai, voi ăia doi!
Din spatele meu, precum o harpie mitologică, Dana îi țintuia pe cei trei cu pistolul. Acum luați-vă lucrurile personale și mergeți cu Dumnezeu.
Cu mâna la urechea ce sângera din belșug, El Comandante își ia acoliții și se îndepărtează rânjind:
− Ne mai întâlnin noi Căpitane, puiuț de muiere, și-am să te belesc personal…
− Ce-a fost asta? Mă întorc către Dana.
− Puiuț dă muiere, tata m-a învățat multe… Râde și o alerg printre rafturi… și o prind.
Ușa se lasă greu. Până la urmă a trebuit să încropesc o pârghie, dar am trecut. Tunelul peșterii se conturează vag.
Aprind lanterna.
Suntem în total 1200 de suflete.
Înspre apus, spre don gheneral, am găsit tot felul de indicatoare cu Trecerea Interzisă așa că ne-am oprit cercetările acolo.
Se pare că suntem pe o creastă de munte, sau ce-o fi, și avem un areal de cam 500 de km. pătrați. Cum am ajuns acolo… doar speculații. Am luat-o în stilul chinezesc: capitalism comunist. Tot ce am avut am pus la un loc și ne-am ales liderii. Formația mea tehnică mă împingea către explorare, iar misterul care ne învăluia depășea cu mult tema supraviețuirii, sau poate era cheia lui. Am fost înțeles și ajutat. Prima problemă: timpul.
Între ceasul meu mecanic și ceasurile electronice, alimentate cu baterii, apărea o diferență îngrozitoare: Unu la cinci. Deci ceasul meu gravitațional indica un timp de cinci ori mai lent, timpul de pe Pământ, decât cel biologic resimțit de structurile vii aici.
Am trimis expediții care au săpat în cele trei colțuri ale tăpșanului pe care ne oblojisem, iar temerile mele se conturară.
Stăteam pe un imens cristal de cuarț.
Timpul era de cinci ori accelerat la aceleași trăiri subiective: îmbătrâneam de cinci ori mai repede.
Apoi s-au descoperit lentilele, cele două lentile electromagnetice create de rezonanța imensului cristal, care ne separau vizual de ceea ce se afla jos, la o distanță indefinită.
Mă strecor printre perete și ușă. Lumina soarelui se profilează pe măsură ce înaintez. Văd capătul peșterii și inima începe să-mi bată în gât…
Dana a născut. A născut o fată care crește demențial de repede. Pregătirile mele pentru coborârea printre lentile sunt aproape gata. Au trecut trei ani și atunci don gheneral a atacat.
Orizontul este limpede, iar în fața mea se văd întinse lanuri de grâu. Superbe, de o culoare a aurului brut, unduiesc în vânt, creându-mi o stare de extaz. De la înălțimea peșterii nu zăresc nici un drum, nici o cărare, doar valuri, valuri de culturi… Îmi tremură picioarele și mă așez pe o stâncă.
Înaintarea vrășmașă a fost oprită cam la 2 de kilometri de reședință. Consiliul a decis în unanimitate: în noaptea asta voi coborî.
Mă împotrivesc, dar cedez. Au dreptate: singura șansă este extinderea. A ședea pe acest dinte de cuarț nu înseamnă doar o perpetuă luptă, dar și o moarte prematură.
Dana se privește în oglindă. Are riduri. Arată de 50 de ani. Eu par trecut de șaizeci.Ne strângem în brațe: Să vii să mă iei, zâmbește galeș. Tu… numai tu. Te voi aștepta trei sute de ani. O lacrimă se strecoară și-mi picură pe mână.
Undeva în zare se vede un mic punct negru. Se maximizează însoțit de un zgomot asemănător unui elicopter.
În spatele nostru se aud focuri de armă. Dau să mă întorc, dar sunt împins înainte. Văgăuna pare fără fund… Sunt împachetat de mâini pricepute, pe piept mi se pune un harnașament, iar până să deschid gura, Doina este agățată de mine:
− Bună tati, mama a zis că merg cu tine…
N-apuc să protestez… sunt aruncat în întuneric.
Mi-e rău. Vomit adânc de după un colț de stâncă încercând să nu scap din ochi obiectul aerian care se apropia…
Trei zile de căutări, trei zile de eșecuri, cu o singură bucurie. Simțeam că întineresc. Mica oglindă îmi confirma asta. Ridurile dispăreau, tonusul muscular revenea, mă simțeam mai în formă ca niciodată.
În a patra zi am găsit o casă. Era aproape distrusă, dar am găsit adăpost. Apa se termina…
În a cincea zi am găsit o fermă într-o stare aproape perfectă. Parcă era abandonată ieri. Am dormit o zi și-o noapte în continuu. Doina m-a vegheat, iar când m-am sculat din pat am realizat că e cât mine de înaltă.
Nu e un elicopter, e un fel de dragon care are în cârcă trei tineri excepționali de înalți. Unul are ceva în brațe.
− Pentru mine au trecut 10 ani.
O privesc, îmbătrânește văzând cu ochii. Nu se știe de ce, dar pentru ea curgerea timpului a rămas aceeiași, ba chiar mai pronunțată.
− Iubește-mă cum ai iubit-o pe mama. Nu mai avem mult timp! Acum!
Totul în jurul meu este o ceață senzorială. Aud ca prin vis ceva despre incompatibilități temporale și mă pierd în neant.
Scripetele torcăie molcom.
Deschid ochii. Atârnată de pieptul meu o Dana în miniatură:
− Să coborâm, să coborâm…
Paul mă desprinde din chingi. Sprintenă, copila sare direct jos sub privirea interogativ-cercetătoare a lu’ fi-meu.
− Se pare că ai găsit ceea ce căutai?!!!
− Nu te agita, intervine Dana. Tatălui tău îi vor trebui câteva ore ca să-și revină. Acum ceva timp a avut o sută douăzeci de ani. E o perfomanță, nu?
Îl apucă de cot:
− Să-ți explic… La noi, acolo sus, s-au succedat mai multe generații. Eu însumi sunt verișoara ta de gradul cinci. Diferențele de timp energetic se cumulează după o … Am descoperit o metodă de a păcăli organismul prin…
Se depărtează, iar la un moment dat el râde. Apoi ea chicotește și-l ia de mână.
Zâmbesc pe dinăuntru și mă las pe iarba deasă.
O stare abia uitată mă cuprinde.
Mă simt desfăcut în bucăți precum o mașinărie și filmul se rupe.
Sunt în pat. Afară, atonal, latră câinii: cam șase juma’, ronțăi mental, apoi amintirile dau năvală. Mă ridic în dos. Totul vechi și noi sunt toate. Privesc pe geam. Vecinul Costică se pișă în tufe, simt că e și de datoria mea… Le evacuez cu greu pe cele două mâțe care, circumspecte, nu se voiau afară și-l imit, ritualnic. Răcorit, mă uit dimprejur:
−Fido! Hai la tata.
Ăsta vine fluturând din coadă… Nimic lipsă: Ce-am visat dom’le…
Îl mângâi și scâncește:
− Ce ai, copil?
Îl pipăi, când îl ating la jumătatea cozii se ferește și mârâie. Mă uit mai atent. Pe sub blăniță o cicatrice roșie, proaspătă, foarte proaspătă… Mă ia cu transpirații : Ce miliarde de bombe și de marinari beți se întâmplă aici?
Smart-ul mă anunță că întârzii la serviciu. Rutina m-a mușcat.
Doar spre seară, la o țigară, de pe verandă privesc vilișoara care se profilează în vale. De la gemulețul mansardei, doi ochi verzi, două lasere cu argon, mă imploră: Te aștept de trei sute de ani…
Arunc țigara și pornesc.
***
Mihail stories 