În căldura infernală din auditoriu vocea profesorului de filozofie temporală devenea un zumzăit enervant pentru Peter. Seara încărcată cu băutură și femei îl vlăguise, iar cursul matinal părea că îi consumă ultimile resurse.
– Mulți spun că obiectele pe care le recuperăm după o acțiune temporală sunt de fapt fetișuri cu care ne lăudăm și în care ne punem speranțele unor reușite viitoare. Așa să fie?
Liniștea deveni mormântală. Borozov atinsese un subiect tabu. Peter blestemă în gând dihăniile de la întreținere care pun cu botul pe labe ditai convertizorul de antimaterie dar nu sunt în stare să repare o instalație de aer condiționat. Profesorul nu dădea semne că ar dori să treacă la alt subiect așa că se băgă în seamă:
– Dacă nu le-am recupera am rămâne prinși într-o buclă temporală… De aici și prostia asta cu fetișurile și norocul !
– Foarte bine! Clarifică și pentru ceilalți ce le țin închise în cuburi de cristal, așezate pe piedestale.
– Păi, e foarte clar. Dacă coroborăm cele trei ecuații: scoatem masa artefactelor din prima o integrăm de la 0 la durata misiunii, extragem delta t și-l înlocuim în relația universală a lui Cardin vom vedea că apare un delta E diferit de cel inițial.
– Și, și? nu-l iartă academicianul.
– Don’ profesor, ăsta-i masochism, sau o up-datare, pe care eu nu o știu, la ședințele de supraviețuire. La dracu’ cu ele de
stringuri și membrane. Murim aici, cu toții. Nu mai deschid gura decât în fața unei beri spumoase, pe o terasă bine aerisită.
Sala behăie reținut. Arcadie Borozov ridică o sprânceană stufoasă :
– La Lipp e bine? Înțeleg că faci cinste…
– Aici m-ați prins. Sunt un falit complet și iremediabil. Până la prima de misiune sunt la mila amicilor.
– Eee, atunci amicii vor face chetă. Uite, eu unul pun la bătaie 20 de euroi. Cine mai pune?
În buluceala care a urmat pălăria profesorului s-a umplut rapid.
– Pe cai! Profu’ răstoarnă banii în brațele unui Peter uluit și, cu două domnișoare la braț, iese urmat de restul cursanților.
– Măi să fie…
La un smoked salmon și o bere brună limbile se dezmorțesc:
– Eu nu înțeleg și pace, comentează Adina, tânără teoreticiană de excepție, admisă de curând. Matematic e corect, dar legile fizice sunt încălcate grosolan. Sunt sigură că facem o imensă greșeală cu acțiunile noastre și nu mă sfiesc să o spun. Chiar acum, oriunde în lume ar putea avea loc o uriașă și imprevizibilă descărcare energetică.
– Ce nu-ți povestesc ecuațiile tale pline de axiome este că, la fel ca oriunde, și aici sunt numeroase redundanțe, replică Glad, veteran cu peste 20 de modificări de realitate la activ. O realitate se poate plia pe o alta, practic fără efecte secundare.
– Practic, pentru că nu o sesizăm noi, acum, dar în timp?
– În timp, nu există. Intervalul temporal dispare. Astfel este posibilă racordarea fără paradoxuri, lucrăm sub marja de eroare.
– Nu înțeleg.
– E simplu. În momentul când am cuplat intervalul temporal cu omologul său antimaterial, timpul își schimbă vectorul. Operatorul fiind izolat fizic și de starea materială cât și de cea din antimaterie, poate observa vectorul spațial în absența timpului. Taie, precum în cinematografia analogică de altădată, și suprapune cele două evenimente. Suprapunând spațial cele două, să zicem, clișee va vedea discrepanțele, delta m de care vorbea Peter. Zi mai departe, că mi se răsuflă berea.
Peter șterse spuma de la gură:
– Când ieșim din discontinuitate, diferența de masă s-ar transforma în diferență de entropie, ceea ce ar putea cauză cataclismele prezise de Adina, dar care de cele mai multe ori duce doar la deviații multidimensionale ce pot să ne încalece temporal cu un univers paralel.
Cum cele două universuri sunt incomprehensibile, observatorii din ele nu vor putea discerne schimbarea. Doar observatorul atemporal va constata asta, de obicei pe pielea lui, intrând într-o buclă temporală care îl va obliga să repete acțiunea de nenumărate ori până când amortizarea energetică îi va permite evadarea în timpul curent. Cum timpul personal curge biologic se va întoarce în spatiul-timp curent bătrân sau de-a dreptul mort.
– Au fost cazuri? Maria, rezervată până acum, prinse curaj.
–Au fost, dar nu dramatice, răspunse Borozov, nanosecunde. Stăpânim bine tehnologia. Nu mi-ai răspuns totuși, la întrebare: sunt artefactele pe care le ținem în stază temporală pe piedestale de inox, lingamuri aducătoare de noroc?
– Poate doar în plan spiritual. Un placebo care să-ți inducă încredere în tine. La urma urmei e un sport riscant. Cernu’ nu ne poate da energie decât pentru maximum 5 minute. Trebuie să fii determinat și aici echipa e totul. Mă laud cu cea mai bună echipă de intervenție și cu cea mai rapidă schimbare de realitate: 15 secunde…
– Lăudărosule, izbucnește Vasili, ai avut noroc cu caru’. Modificarea era minimă iar artefactele erau lîngă tine.
– Nu mă laud pe mine, eu am fost doar operator. Tehnicul: Yan, Crista și Basil fac toți banii. Beau în cinstea lor!
Îl admiram, pe ascuns, pe profesor. Chiar și acum a obținut de la noi, rapid și fără întrebări traumatizante, generatoare în subterfugii de ego călcat pe coadă, toate răspunsurile de care avea nevoie. Aș putea jura că acum calculatoarele stochastice de la sediu ronțăie adânc, catalogându-ne, reinventându-ne, organizându-ne într-o matrice nouă, nedeterminativă, inspirațională, dar atât de potrivită meseriei care ne-a surâs. Privesc în jur și văd chipuri adâncite în aceleeași gânduri. Care vor fi rezultatele? Se vor potrivi pe speranțele, nădejdile, visele noastre?
Borozov termină de băut halba și, privindu-ne șăgalnic, ne admonestrează:
– Ați întârziat la matematici… Ioneasca o să vă frece ridichea !
N-am mai ajuns la matematicile absurde ale româncei. Brățara de la mână mi-a comunicat, rapid, în Braille, să mă prezint la Înalta Poartă. Văd că se ridică, prompt, mai mulți colegi, chiar profesorul, după un salut scurt, aleargă la mașină.
În sediu este vârzoleală. Nu am timp de explicații. Trei tehnicieni aproape mă iau pe sus:
– Probabilitate de 98,7 la sută, urât rău. Treci la împachetat, avem mai puțin de 27 de minute pentru un răspuns prompt.
– De ce atât de puțin? Până vine valul de actualizare ar trebui să treacă cel puțin trei ore!?
– Ceva s-a stricat la mașinăria aia mare. A început să guițe despre un atac nuclear chiar asupra noastră, de fapt asupra CERN-ului, da-i tot un drac. Se uită la brățară: 96,5 % probabilitatea scade, ați mișcat ceva pe acolo da-i prea puțin. Suntem pe muchie de cuțit. Sunt dezbrăcat expert. Urăsc procedura, dihania de aparat îmi spală expert mațele, adio bere…înghit pastila. Mi se încarcă rezerva de oxigen și glucoză, vizualizatorul wireless. Scanerul disjuntor mă toarnă în polietilenă magnetică. Sunt luat pe sus și băgat în costumul Material. Mă rup de realitate. Banda wireless mă bombardează cu informații. Nu înțeleg nimic. Dihania de pastilă nu și-a făcut efectul. Încet amalgamul capătă sens :
Plecăm trei echipe. Una pe timp curent, una de spionaj avansat și una de recuperare. Eu, ca de obicei, în timpul curent. Mai mult simt, decât realizez conștient, creșterea bruscă de empatie energetică. Sunt în al doilea costum, din antimaterie suspendat în linii de forță electromagnetice. Începe marea distracție:
Haos total. Ați văzut vreodată un video în care sunt suprapuse 20-30 de filme? Filtrez, filtrez, indicatorul de timp oscilează haotic între plus și minus. Caut asemănări, sincronizări fără redundanțe. Implantul de la tâmpla stângă se încălzește, protestează: cinci sincronizări, patru, trei. Se stabilizează la trei. Sunt pe minus 14 nanosecunde. Drăcovenia e ascunsă într-o dubiță albă cu număr nemțesc. Rulez la sincronizare. Vâlvătaia îmi arde ochii. Primesc confirmarea de la avansați. Ei au cinci variante, toate rele. Recuperatorii nu răspund. Rău. Mă sincronizez la picosecundă. Din exterior cred că arăt ca un elefant translucid. Deconectez sursa de energie, atent asistat de implantul din dreapta. Înconjor drăcovenia, toată numai mațe de la kritonii de amorsare. Fac un pachet solid și o înglobez în costum. Mă decalez spațial și îl arunc pe partea întunecată a Lunii. Râd în sinea mea : încă un crater de botezat… Defazarea temporală se încăpățânează să rămână la trei posibilități distincte. Baleiez după alt artefact, nimic. Cercetașii spioni îmi confirmă căderea pe o singură realitate. Recuperatorii tac. Nu știu ce să fac și deodată simt rădăcinile firelor de păr în foindu-se . Dacă nu eram tras în plastic aș avea părul măciucă. O umbră translucidă se prelinge peste mine, și deși vibrantă și grotescă, pricep ce face. Reface legăturile la invertorul de putere care alimentează kriotonii unui dispozitiv nuclear, artizanal, la fel de translucid ca și fantoma care m-a întrepătruns.
Adina știa că nu are nici o șansă de a ajunge la nucleu. Mai ales în forfota de acum când prerogativele ei limitate ar fi respinse de un serviciu de pază stresat și suspicios. Se strecură în sala computerului stohastic. În cămăruța mică de control nu era nimeni. Logic. Operatorul fusese chemat la sala de operare. Se așeză în fotoliul uriaș. Operatorul, cine o fi fost, era o persoană cu greutate și la propriu și la figurat. Simțindu-se mică și neajutorată, dar cumva liniștită că din hol nimeni nu o putea vedea, accesă comenzile de transfer. Trase mufa neuronală din locașul ei steril își dădu părul la o parte și, cu un click, o introduse în cea similară aflată pe ceafă. Dădu Enter și lumea își schimbă forma și culoarea. Cu ochii închiși , lăsă fluxul informațional să se sincronizeze cu ritmul ei cerebral. Ce bună ar fi fost o pastilă acceleratoare. Înghiți în sec și se concentră pe puzderia de protocoale de protecție care-i cereau parole. În disperare de cauză, creă un parțial, iar acest subterfugiu creativ îi va salva viața. Interfața parțialului se descurcă cu protocoalele de securitate. În nodul central era haos general. Cele trei echipe de tehnicieni se străduiau să-i țină pe operatori în zonele de lucru. Simți aproape fizic, stresul calculatorului organic care fiind cu capacitatea de operare depășită apelase la confrații săi fizici. Identifică grave redundanțe în rețea care o făcea aproape inutilă. Cu pragmatismul matematic care o recomandase ca asistent al diabolicei Ionesco, tăie fără milă, refăcu algoritmi, scurtă, reîmbină până când destructură rețeaua stufoasă și redundantă de tip Ring și o înlocui cu un singur Bus parazitat de mai multe Star-uri rapide. Izolă rutele Man și Wan care cu viteza lor mică trăgeau în jos toată rețeaua. În fața ei se prezenta, acum o structură sferică cu nodul central constituit din calculatorul stohastic. Simți unda de mulțumire pe care ideatica calculatorului stohastic i-o trimise și un acces mai facil. În nod uimirile legate de inexplicabilele schimbări făcură loc unei îndârjite lupte contracronometru. Unda de actualizare se apropia rapid de realitatea curentă urmând să aducă odată cu ea modificările temporale. Realitatea se putea schimba atât de dramatic încât să se întrebe ce naiba caută pe acolo. Din punctul privilegiat în care se afla, văzu că cele mai negre temeri ale ei se adevereau. Peter avea necazuri mari. Nu putea să stabilizeze câmpul și asta pentru că nu putea vedea o parte din artefacte. Spionilor li se indusese o viziune artificială, deși bine croită, atent lucrată, care-i păcălea că totul e în regulă iar recuperatorii erau închiși într-o stază temporală cum nu mai pomenise , niște algoritmi ciudați . Cineva se juca cu ei. Văzu sincron cu Peter defazarea care reinstala dispozitivul exploziv. Peter nu mai avea timp să-l dezamorseze. Indicatorul de actualizare era pe roșu. Trebuia să ia o decizie radicală. Înlătură, în ciuda tuturor protestelor, barajele energetice, își extinse brusc câmpul static, până îl înglobă pe Peter cu bombă cu tot și… într-o imensă descătușare de energii, aruncă totul cât mai departe în timp. Partea din ea care era parțialul se îndepărtă rapid dispărând în neant. Bezna coborî peste jumătate de Europă. Tot ceea ce mergea cu curent electric se opri. Stoarse de energie, centralele electrice se închiseră automat. Într-o cămăruță bine izolată fonic, la lumina palidă a unui bec de avarie, se putea vedea ceva mic, chircit, într-un fotoliu uriaș. Era ceea ce mai rămăsese din Adina.
(va continua)
Mihail stories 