Destine de sidef

Pierdut, pierdut, pierdut.

Mai întâi s-au stricat locatoarele, apoi propulsia a început să-și facă de cap, iar acum habar n-am unde mă aflu.

Configurația stelară nu-mi spune nimic dar, dacă e să mă iau după datele de la astro-fizică, am picat într-o galaxie bătrână. Foarte bătrână, aproape de-o seamă cu explozia primordială.

Mă târâi doar cu motoarele de impuls spre sistemul cel mai apropiat. Silențios, o altă navă mă depășește. Nici un salut, macar din politețe… deși am încercat pe toate benzile. Mărunțesc între dinți câteva cuvinte de bine. Pe de altă parte simt că mi se ia o piatră de pe inimă.

Înainte!

O gigantă roșie stă ca o bornă de hotar la capătul acestui sistem solar. Nici un semn de civilizație. Trei bule translucide trec agale pe lângă mine. De data asta sunt pregătit. Transmit apel de ajutor în toate limbajele pe care le găsesc în lexicon. Una din sferele translucide, tremură un pic, de parcă nu ar vrea să se despartă de suratele ei și-apoi ia curs paralel cu al meu:

− Ce navă ciudată, străine? Traduce cu greu lexiconul. Nu cred să se găsească cineva să repare hârbul ăsta. Aud ceva ce pare a fi un râs batjocoritor.

Strâng din dinți. De felul ei, bula cam are dreptate:

− Puteți să-mi ziceți unde e cea mai apropiată planetă locuită? Poate, totuși, s-o găsi cineva să-mi cârpească hiperpropulsia…

− Cea mai apropiată și singura e doar Planeta celor cinci speranțe, dar acolo te poți întâlni doar cu destinul. Într-acolo merg și eu. Adio, ciudatule străin.

Se alătură celorlante și se pierdură în noaptea spațiului.

*

Nava mi-am lăsat-o la reparat și am cedat curiozității și insistențelor unor localnici care-și zic „cei bătrâni” de a vizita „Orașul cu cinci porți”.

De pe orbită am descoperit că este unicul oraș al planetei care seamănă mai mult cu o cetate medievală. Fortificația în formă de pentagon cu câte un turn pe fiecare latură adăpostește o eterogenitate de construcții și de străduțe care dau într-un amfiteatru central. Fiecare turn are o corespondență coloristică cu una din cele cinci luni care orbitează în jurul planetei și cu o simbolistică pe care n-am reușit să o lămuresc.

Tot ce am putut afla despre „Orașul cu cinci porți” a fost că fusese ridicat de o civilizație maiestuoasă, prima născută de după apocalipsa care nimicise Edenul și din care se născuse universul nostru acum miliarde de ani. Acum stă stingher într-un imens deșert roșcat care a cuprins întreaga planetă.

Cinci spațioporturi câte unul pe fiecare lună, cinci tabere de tranzit, cinci etape de decontaminare… aici totul pare a fi multiplicat cu cinci. Desigur, nu am voie să cobor cu naveta decât în campusul corespunzător lunii care m-a acceptat pentru reparații. Campusul e, după cum îi zice și numele, un conglomerat de rulote și corturi unde găsesc cu greu un pat ca să mă odihnesc până a doua zi când va trebui să înfrunt pe jos câțiva kilometri de deșert, singurul mod de a ajunge la oraș.

Turnul de sidef își merită numele, strălucind în soarele spre apus precum o perlă. În fața mea două porți masive cu o incrustație complicată se deschid maiestuos. Intru și-mi înfrânez dorința de a mai privi odată deșertul roșcat. O sală rotundă delimitată de cinci lansete care se închid cu o rozetă. Lumina vine doar prin cinci vitralii mici dispuse aproape de vârf care distilează o atmostferă de argint. Un prelat apare, misterios, din spatele unui nartex mascat de cinci coloane de marmoră sidefie. Sutana neagră, cu glugă, contrastează violent cu incinta în tonuri palide. Poartă ceva pe braț, este un fel de pelerină dintr-un material extrem de fin, asemănător mătăsii, pe care-mi face semn să o îmbrac.

Îmi leagă, personal, șnurul în jurul taliei cu un nod complicat și-mi lasă gluga pe cap.

− Să nu te sperii, îmi șoptește cu o voce muzicală și îmi ia mâinile în ale lui.

Pe când tocmai mă întrebam de ar trebui să-mi fie teamă când simt ceva, ca o adiere. Gluga capătă personalitate și se prelinge pe fața mea încât, deși avertizat, las să-mi scape un mic strigăt de surpriză. Presiunea mâinilor lui asupra alor mele crește și încerc să mă liniștesc. Gluga s-a mulat perfect peste chipul meu și nu mă stânjenește deloc. Pot să văd și să aud la fel de bine, iar respirația este doar un pic îngreunată fără a stânjeni. Mă mai examinează odată, rotindu-se în jurul meu și, declarându-se mulțumit, o ia înainte. Trece, mândru, prin naos și deschide o altă poartă.

Îmi înfrânez dorința de a băga mai întâi capul spre a cerceta ce e dincolo și, simțindu-mă aproape caraghios, pășesc hotărât. Sunt într-un pridvor ce se deschide spre o alee pietruită.

Noaptea se lasă și doar cele cinci luni luminează un labirint întunecat de străduțe și case fără ferestre și fără de uși, paralelipipede gri.

De sub un portal o umbră se desprinde. Sub pelerina verde se poate afla o ființă omenească, dar fața este ascunsă de glugă lăsând doar să se întrevadă un chip. Un chip care în loc de ochi are două smaralde care par animate de un foc interior.

*

Reclame

Un gând despre „Destine de sidef

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s