Armăsar de prăsilă – II

− Curaj găină, că te tai! Rânjesc la auzul vocii mele gâjâite și rotesc privirea. Cuțitul de injunghiat porci. Uite-l! Lung, subțire, oțel rapid ascuțit brici.

−Acu’ să vă văd, solomonarilor.

Mai dau un gât de palincă și, cu cuțitul într-o mână și lanterna în cealaltă, mă scobor în beci.

*

Aici am parte de încă o surpriză. A câta? Le-am pierdut șirul și constat că mă blazez:

− Hei, tu? Ce ca’ți în casa mea.

Micul sferoid, cam cât un cap de om, în același ton roșcat  ca și cărămizile se apropie plutind agale și făcu o tură în jurul meu:

− Eroare, eroare. Portalul s-a deschis prea devreme. Cine ești tu?

Nu așteptă un răspuns și brusc o rază albăstrie țîșni din corpul sferic și mă baleie rapid. N-am timp să reacționez căci sfera se așeză brusc la picioarele mele:

− Iertare stăpân. Nu v-am recunosctut în corpul acesta.  La ordinile voastre, Maestre Asgard.

”0ops! Am avansat.” Îmi macin creierii încercând să scot ceva inteligent și simt cum alcoolul se evaporă încet și angoasa veche reapare. Joc in extremis:

− Ridică-te. Sufăr de o amnezie parțială. Pune-mă la curent.

− Senzorii mei nu sunt suficient de performanți. Văd blocajul, dar nu pot să-l înlătur. Va trebui să mergem la Rodica. Tot ce pot a vă spune acum este că ați declanșat o serie de senzori care dacă nu sunt blocați în timp util vor ajunge să alerteze atât Consiliul Galactic cât și pe Neprihănitele Fecioare. Deci, să ne grăbim. Iertare Maestre, dar aici va trebui să lăsăm o legendă pentru timpul cât vei lipsi. Nu vrem să alertăm nici puterea locală.

Am dat un telefon la serviciu și mi-a răspuns operatoarea de serviciu. M-am scuzat că voi lipsi din cauza unei pneumonii. Am încuiat tot și-am lăsat bilet cum că sunt în spital. Privesc cuțitul de măcelar. Surâd și-l las pe masa din bucătărie. Troglodit, dar nici chiar să sparg nuci cu sigiliul. Vasil, căci așa îl cheamă pe micul roboțel creează o hologramă care maschează intrarea și apoi cobor atent , cu lanterna în față și numărând treptele. Estimez că am coborât vreo cinci metri când dau într-un tunel lat de aproape doi metri și frumos boltit cam tot la atâta. Tunelul coboară într-o pantă lină pe care o aproximez la cincisprezece grade. Lanterna nu bate până la capătul său, dar cum văd că Vasil o ia înainte fără frică și îl urmez cumva rușinat. Aparent se termină, dar nu, e doar un cot la nouăzeci de grade care mă scoate în alt tunel.

De data asta parcă-s în metroul londonez.

Tunelul este impresionant. Are cel puțin cinci metri înălțime, iar cărămizile se îmbină frumos în arcuri butante pe care se sprijină ogive amintind de construcțiile gotice.

Se pare că sunt într-un fel de haltă. Peronul se termină într-un spațiu adâncit unde aștept să găsesc șine dar nu văd decât o singură traversă solidă dintr-un material incert. Pe când începeam să-mi fac griji, din dreapta se zărește o lumină. Se mărește rapid descoperind un vehicul care se apropia în mare viteză.

– Un monorail, exclam.

Vehiculul frânează silențios, ușile se deschid, intrăm.

Înterior luxos, cu două canapele îmbrăcate în piele și o măsuță atent sculptată în lemn masiv. N-apuc să mă așez că monoraiul pornește impetuos. În câteva secunde viteza crește într-atât încât nu se mai poate zări clar decât capătul tunelului luminat de farul puternic al vehiculului. Estimez viteza la peste patrusute de km/oră.

Mă întorc spre companionul sferic. Mă lasă să-l examinez, dar nu mă lasă să-l ating. La o privire mai atentă observ niște șanțuri pe circumferință de unde par a mă urmări cu privirea niște ochi minusculi. Încerc să-l descos, dar tot repetă că o să aflu totul de la Rodica.

Monoraiul începe să frâneze.

Când ziceam că nu mă mai poate uimi nimic, îmi cade falca: Intrăm într-o peșteră imensă luminată ca ziua de miriade de lumini care fac aproape imposibilă definirea unui volum.

Dar ce e și mai uimitor e structura ovoidă, de un negru mat, având cam o sută de metri lungime care odihnește pe o rampă de lansare.

Da! Căci chestia nu poate fi decât o rachetă, și în nici un caz una făcută de mâini omenești.

− Rodica! Exclamă Vasil.

*

Un elevator care contrastează puternic cu restul echipamentelor ne ridică hârâind. ”Ăsta pot să jur că-i făcut la Cooperativa Meșteșugărească Avântul. Ce dracu caută p-aci?” Nu mai am timp de speculații. Lângă mine suprafața cu aspect de spinare de delfin a navei. Nu mă abțin, cum n-am făcut-o niciodată… Ating cu palma deschisă și o simt călduță. Brusc se retrage de sub atingerea mea:

– Ați enervat-o! Comentează roboțelul zburător și… până să apuc de un răspuns inteligent, în fața mea se cască o gaură translucidă și o limbă, pot să jur că era o limbă, mă înșfacă de umeri și mă aruncă înăuntru.

Alunec printr-un esofag translucid, trec prin intersecții, prin valvule care mă dirijează expert și aterizez aproape pe burtă într-o incintă sferică cam de zece metri diametru.

Mă ridic și mă pipăi. Nu sunt ud. Senzația a venit de la o substanță foarte lunecoasă asemănătoare teflonului.

– Această navetă este pentru călătorii interplanetare și poate duce maxim zece persoane. Ne aflăm în centrul de comandă din mijlocul navei, explică, doct, roboțelul.

– Dacă asta-i navetă cum or fi navele de-adevăratelea, mă burzuluiesc amintindu-mi că navetuța parcă nu se mai termina.

– Poate veți vedea! Vă rog să vă dezbrăcați și să intrați în una din alveole.

Acu’ zăresc, oarecum camuflate în pereții cu aspect de burtă bine frecată cu bicarbonat, zece emisfere înclinate la patruzeci și cinci de grade pline cu ceva incert.

Ezit…

– Suntem deja în întârziere. Dacă scăpăm joncțiunea călătoria va dura dublu.

− Călătoria către…?

− O să vă explice Rodica.

Bag un picior, al doilea… mă întind cu fereală. Roboțelul se așează la căpătâiul meu. Nu știu de ce, dar acest gest, aproape omenesc, îmi spulberă toate îndoileile și frica.

Miriade de tentacule, unele atât de fine încât abia de le văd, mă năpădesc din toate părțile. Pătrund în gură, în nas, se lipesc de ochi, de urechi… Simt cum sunt imobilizat perfect.

Mai apuc să văd alveola resorbindu-se în peretele cu aspect de stomac și apoi se face beznă.

Încet, încet, parcă încep să văd ceva, dar nu cu ochii, imaginile, la început tulburi, apoi din ce în ce mai clare se creează undeva în mintea mea.

Pot să văd limpede oriunde mă gândesc că aș vrea să privesc.

Evadez din navă și văd un vârf de munte, două trape cu tot cu păduri dându-se la o parte și nava țâșnind impetuos către cer. Acu’ nu mai e neagră, e de un albastru azuriu la fel ca cerul pe care-l străbate fulgerător. Pe măsură ce atmostfera se rarefiază, mimetismul continuă… Apuc să văd Skylab-ul americanilor, abia lansat, orbitând la douăsute treizeci și cinci de km. de Terra și punctual, privirea siderată a unui astronaut aflat întâmplător la un hublou.

Trecem razant pe lângă Lună și apoi ne năpustim în vidul interplanetar. Pământul devine din ce în ce mai mic până ajunge o stea de magnitudinea unu. Rotesc mental privirea și văd o altă steluță, cam roșiatică:

„Marte, ne îndreptăm spre Marte…”

„Parțial adevărat. Vocea reverberează în mintea mea. Este clară, cumva impersonală. Ne îndreptăm către satelitul lui Marte căruia pământenii îi spun Phobos. Vom ajunge în aproximativ o zi…”

„Aproximativ… și voi lucrați cu de-astea?”

„Era pentru ca să nu vă încărca creierul cu informații neesențiale. Știu precis când vom intra pe orbită…”

„Tot nu pricep această obediență.”

„Noi suntem nave Asgard și rămânem fidele stăpânilor noștri chiar dacă acum servim la Neprihănitele Fecioare. Un Mare Maestru cu implant thalamic va fi stăpânul nostrum chiar dacă acum este într-o stare de incapacitate temporală.”

„Măi să fie!”

„Acum vă rog să vă liniștiți și să priviți în interiorul Dumneavostră. Avem mult de treabă.”

Filamentele s-au răspândit peste tot. Sunt în plămâni, în ficat… Se duce o bătălie foarte eficientă la care macrofagele mele stau de spectatori. Sunt curățat de fungi, bacterii, viruși, capete de ARN cu tendințe criminale și, în paralel, cineva îmi bolborosește la o ureche virtuală.

„Aha!exclam mental. Numele meu este Ailin.”

”Se pare că ați fost într-un blocaj de stadiul trei, auto-impus. Descoperirea accidentală a intrării în tunelul nostru de legătură a sensibilizat blocajul, iar eu am reușit, ce-i drept, cu mare greutate, să-l îndepărtez. Mai mult nu am putut să fac decât să vă redau conștiința proprie. În baza mea de date nu există nici un Ailin, Mare Maestru cu implanturi talamice asgard și este permanent actualizată. Sunteți încă un mister. Celelalte informații , cunoștințe și abilități se vor debloca progresiv pe măsură ce se vor descărca hardurile talamice.

Legătura cu Consiliul Galactic am reușit să o bruiez dar Neprihănitele Fecioare au aflat că cineva a umblat la portal. Probabil au un spion care va urmărit tot timpul. Recomand să o face-ți pe prostul.

” Să o fac pe prostul? Nimic mai simplu și mai natural… și te rog să mă tutuiești. Mă simt mai bine când sunt la per tu.”

Rânjesc și nu știu cum se face, dar adorm.

*

Reclame

3 gânduri despre „Armăsar de prăsilă – II

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s