Bestia cu chitanțier

Așteptam o cursă București-Iași care urma să-mi aducă un colet. Cum am spaime de timp, am luat-o mai din vreme. La colț e o patiserie Fornetti de unde mi-am luat niște bușeuri cu brânză, iar de vis-a vis, o cutie cu bere.

Ședeam răscrăcănat și bobinam la bușeuri când, trece o echipă de polițiști locali. Mă scanează atent, eu le zâmbesc afabil, și-i urmăresc cu privirea.

E clar că și-au fixat următoarea pradă. Unul din ei se bagă în niște tufe și, scoțând din buzunar un aparat foto, mă bucură cu niște instantanee. Celălalt dă ture largi așteptând să comit infracțiunea, pentru a interveni cu celeritate.

Termin de mâncat și râgâi violent, de… am niște bacterii sprintene.

Amicul din tufe tresare, își pune ochelarii și începe să răsfoiască o cărticică, parcă trasă la ozalid. E clar că nu găsește ce caută căci are un rictus nervos al buzelor, își scoate chipiul și-și șterge chelia cu o cârpă, căreia, de la distanța asta, putem să-i spunem batistă. Ce să-i fac, e chiar în soarele care se ridică viguros pe cer, anunțând o zi toridă.

Eu, sub umbra copacului și pe banca primăriei, desigilez pachetul de țigări și îmi aprind una.

Îmi pun ochelarii de distanță. E curios că nu s-a sesizat că-l observ, la rândul lui, căci eu, chiar de mă fixează cu privirea, de la spate, cineva, apoi mă și întorc instinctiv. Se pare că are privirea rechinului, care atunci când a fixat prada nu mai este conștient de ce este în jur.

Salivează. E și el fumător, dar probabil că li s-a explicat că fumul poate trăda poziția așa că înghite în sec și-și face de treabă cu jucăria aia de aparat foto.

Așteaptă să scrumez pe jos, ar fi o încercare, dar scumez în punga de la bușeuri, dezamăgire.

Încercarea supremă: sparg cu un deget, cutia de bere și beau cu nesaț…

Se pare că asta a pus capac. Se saltă din tufe și se îndreaptă, hotărât, spre mine:

− Domnule, nu aveți voie că consumați produse alcoolice în public, amenda este de…

− Cine vorbește de alcool?

Îi ridic doza la nivelul ochilor: doar cu mentă, prietene…

Cu colțul ochiului văd venind mașina de la București și-i pun doza în mână:

− Gustă!

Șoferul se coboară, înconjurăm mașina, iar el saltă portiera din spate:

− Domnu’ inginer, azi, un pachet… cred că-s cărți!

Sparg cu un deget și scot o carte:

− Ia Vasilică, să o citești la capăt de linie…

− Bogdaproste, domnu’ inginer, da’ eu… mai degrabă fimeia.

Mă chinuiam să bag pachetul într-o pungă mai încăpătoare, când cineva îmi ajută ținând brațele sacoșii:

− Noi, eu, domnu’ inginer, noi nu am dorit, adică înțelegeți, și noi, de la primărie, vine domn primare: de unde să vă mai dau bani? să vă dea neamurile de v-or angajat! Adică știți, că sunteți inginer…

Ridic privirea. E mult, numa’ de pică peste tine și intri în insuficiență cardio-respiratorie, dar are o privire de vițel înțărcat prea devreme și mă înduioșez:

− Uite! Scocior în  pachet: ia o carte, dă pixul ăla din chitanțier. Cum o cheamă pe nevastă-ta? Rodica?

„Pentru Rodica, cea care a îmblânzit bestia!”

***