Mașinăria (provizoriu)

Trenul pufăie asmatic, lăsând în urmă o uriașă dâră de fum și abur, și adăstează în gară scrâșnind amarnic din saboți.

Nu mi-a mai fost dat să văd așa ceva, dar un țăran, probabil zărind stupefacția de pe chipul meu, mă informează, mai mult decât amabil și-ntr-un dialect aproape ininteligibil, că se numește Mocănița.

Mocănița era destinată, aflu tot de la el, transportului în zone de munte, dar a fost mutată în vale, cu mari eforturi, ca să înlocuiască locomotivele electrice devenite decor. Sunt mai multe, îmi zice mândru, chiar și din cele mari, cum ar fi Pacificul.

Bănui că „Pacificul” e tot o locomotivă, și privesc, Mocănița, așa cum șade crăcănată pe două boghiuri, pentru că fusese gândită pentru un ecartament îngust, de-mi pare un gândac negru violând o călugăriță. Rânjesc, dar n-am timp de contemplații căci, același țăran, care se hotărâse ad-hoc să devină ghidul meu, mă împunge în spate cu un deget noduros:

‒ Urcă, c-alfel nu mai apuci, ș-o să stai pe tampoane.

Tot ce-a fost de scos, a fost scos, iar în locul banchetelor s-au montat niște scânduri zdravene de stejar, cam cât dosul, și dese de să stai cu genunchii la gură, dar care au mărit considerabil capacitatea vagonului. „Ghidul” meu se pare că are o oarece trecere căci din câteva cuvinte răstite îmi face loc „la geam”, un geam de altfel inexistent, dar unde poți sta cu brațul pe pervaz și ai o perspectivă splendidă.

Vagonul s-a umplut până la refuz, unii au bagaje pe care le-au atârnat în niște cârlige prinse în tavan, și par a se cunoaște cu toții. Strecoară doar o privire către mine, apoi continuă discuția în șoaptă între ei, sau cu unul din vecini.

Și ghidul meu dă semne că ar vrea să intre în vorbă, dar sunt mult prea marcat, iar el înțelege și șoșotește, făcând semne cabalistice, cu un muntean înalt și spătos, care are un fes ciudat și caraghios, fixat parcă cu lipici în creștetul capului.

Un șuierat prelung și-o smucitură zdravănă mă anunță că trenul s-a pus în mișcare. Totul pare că se va destrăma iminent și am o stare de angoasă, dar privind la impasibilitatea celor din jur îmi zic că n-oi fi tocmai eu ghinionistul.

Ce caut aici, tocmai la capătul lumii civilizate? Doar nesăbuința mea și insistența profesorului Axinte: Te duci! N-am pe cine trimite, în afară de tine!

Vagonul începe să se vaite și mai tare, iar eu mă încleștez cu mâinile de pervaz și deschid ochii: ocolim, pe o linie improvizată, un crater imens, acoperit parțial de verdeață, în care se scurge, tumultuos, un râu.

‒ Acesta a fost Adjudul, mă informează ghidul, și pricep că e vorba de un oraș, un oraș dispărut complet, într-o milionime de secundă.

‒ Acesta a fost Adjudul, eu eram mic… mă luaseră bunicii la țară, la munte. 16000 de suflete. Dar bine c-a fost termonucleară, uite: crește iarba, mai la est au fost de-alea mari, zicea-i că-i cutremur, e moarte lungă acolo, loc blestemat!

Trenul scârțâie din toate încheieturile și-i liniște-n vagon. Toți privesc în groapa imensă și-și văd dinaintea ochilor frați, surori, părinți, sau doar prieteni.

‒ Eu sunt Vasile, rupe tăcerea companionul meu și întinde o palmă mare spre mine.

‒ Adalbert, bâigui. Și regret profund!

‒ Toți regretăm… Ce cauți prin locuri uitate de Dumnezeu?

Tac. Ce pot să spun? Că profesorul m-a trimis după o himeră?

‒ Ai venit după mașinăria dezgropată de explozia de la Constanța, nu? Au mai venit câțiva…

Va continua