Parisul dimineața.

Un Paris morocănos la fel ca și inspectorul Lefevre. Ploua mărunt, nori plumburii rostogoleau un vânt câinos peste oraș și mirosea deja a iarnă.

În fața aeroportului se întâlni cu Bonnard care venise cu patru agenți. Toți erau zgribuliți și aveau mutre de oameni aruncați din pat într-o cadă cu apă rece:

− Care-i treaba șefu’

Pe fața subinspectorului se citea o ușoară îngrijorare. Știa din experiență că asemenea manevre intempestive nu aduc cu ele bucurii.

− Trebuie să identificăm și să filăm patru persoane. Două vin la terminalul 1, unde-i Andre?

− Tre’ să apară din clipă în clipă…

Într-adevăr, două mașini frânară și din ele coborâră Andre Lozano cu încă patru agenți.

− Deci, tuși în barbă Lefevre, revin: trebuie să identificăm și să filăm, s-a auzit? Să filăm patru cetățeni. Doi din ei vin la terminalul 1, doi la terminalul 2. Nu te hlizi, tu vei fi la 1, Bonnard la doi. Deschideți telefoanele pe 221. Așaaa… bun . V-am transmis semnalmentele, și cursele cu care vin. Încă odată. Filaj de maximă discreție. Oamenii sunt profesioniști. Îi urmărim și eu raportez periodic domnului Comisar care va decide în consecință. Executarea!

În micuța dubiță de filaj era cald și atmosfera intimă îl făcu să se destindă. Operatorul veni cu o cafea fierbinte.

− Boierie, gemu, iar în gând: drace, o luăm de la capăt. Bien! Dă-mi toate camerele de la terminalele 1 și 2, pe căprării, de la un capăt la altul.

*

Cu cursa de Frankfurt sosi un bărbat cam la 60 de ani cu o conformație atletică. La cei aproape doi metri înălțime, călca foarte drept trădând o formație militară, iar de pe o față osoasă și imobilă doi ochi albaștri păreau a tăia în carne vie.

Nu avea drept bagaj decât o geantă mică de voiaj și străbătu terminalul hotărât, ca o persoană care cunoaște locurile. La ieșire era așteptat de o mașină pe care Lefvre o identifică rapid: mașina de protocol a hotelului Vernet.

Nu la fel au stat lucrurile cu identificarea personajului. Biletul de avion a fost intermediat pe numele Gantz Iosipf, industriaș din Ludwigshafen, fost militar de carieră, fapt atestat și de un pașaport cu același nume. La verificarea facială a imaginii obținute cu una din camerele de supraveghere, calculatorul a scos însă un sughiț și a protestat cum că așa ceva nu găsește nici în fișierele proprii, nici în cele ale Interpol.

−Mister?! Îmi plac misterele.

Timid, un soare se chinuia să destrame norii. Se făcuse zece. Toți cei patru sosiseră și adăstaseră la câte un hotel. Toți erau sub acoperire. O acoperire beton la un control de rutină, dar care scârțâia atunci când de asta se ocupa securitatea franceză. Inspectorul își frecă mâinile. Pusese câte doi agenți la fiecare hotel   și-și spuse că e timpul să aibă o discuție cu Comisarul.

*

Comisarul se foi în scaun:

− Nu cred că ar trebui…

− Nu pot să-mi desfășor munca fără a ști măcar la ce mă pot aștepta. Am oameni pe teren, răspund pentru ei, la fel ca d-voastră…

− Toți patru sunt foști combatanți în trupe de elită, spre sfârșitul activității au fost transferați la secțiile de interogatorii. Se spune că erau foarte eficienți…
Curios e că nu s-au întâlnit cu toții niciodată, dar s-au regăsit în misiuni de luptă câte doi. De exemplu: neamțul și cu englezul la asediul de la Uskrad când a fost măcelărită trupa de comando trimisă să recupereze ostaticii și apoi din nou în Afganistan la interogatoriile alea dure când cu rușii. Americanul cu rusul în Georgia s-au vânat trei zile pentru ca apoi după ce s-a făcut pacea în Abhazia tot la niște interogatorii a unor musulmani pakistanezi și tot așa, prin rotație…

− Și acum, deodată, vin toți În Paris, cu curse diferite la interval de minute… Da, curios, foarte curios.

− Mai degrabă îngrijorător. De când au fost lăsați la vatră au fost urmăriți cu mare greutate. Toți au circulat mult, iar zvonuri, doar zvonuri, spun că ar fi afiliat la niște grupări ultraradicale de dreapta cu idei revanșarde… foarte îngrijorător! Trebuie urmăriți cu perseverență și aflat ce pun la cale. Se pare că ei sunt doar vârful aisbergului pe care-l vedem noi acum.
Laefevre ridică din sprânceana dreaptă la metafora șefului său:

− Da, domnule Comisar. Să înțeleg că am acces total.

− Da, dar nu miști nimic până nu mă informezi, iar eu nu mă consult mai departe cu superiorii. Fii atent e posibil să fie și chestii politice.

− Oh, nu… not again!

Veni rândul comisarului să ridice sprânceana dreaptă.

*

− Domnilor, vă avertizez pentru ultima oară ca aceasta este încercarea supremă. Femeia care vorbea era de statură medie, anorexică, iar pe fața cadaverică plină de cicatrici vechi și tumefieri noi, doi ochi aurii aruncau sclipiri de jeratic. Dispozitivele se dezarmează automat după șase ore. Logic, dacă sunt mai mulți supraviețuitori va trebui, într-un fel sau altul, să rezolvați această problemă. Râde macabru. Fiecare are la îndemână un stilet.
Succes, Domnilor!

− Trăiască patria !

Le înmână niște formulare pe care le semnară fără ezitare.

− Acum vă rog să trecem și peste partea financiară.

După ce verifică cu degete scheletice teancurile de bani, continuă:

− Sunt montate câte 6 camere de luat vederi în unghiuri acoperitoare. Se face o transmisie online subcodată aleatoriu imposibil de decodat fără secvența de heterodinare astfel încât partenerii dumneavoastră să aibă imagini instant și să decidă în conformitate. Pregătiți? Poftiți pe aici.

*

− Ce fac? Vocea comisarului trăda o panică abia reținută.

− Sunt tot acolo. Domnule Comisar am informații privind această locație. Proprietara, o ființă ciudată, și încă trei persoane au părăsit casa acum două ore. Nu aveau decât o geantă mică de voiaj pe care am identificat-o ca fiind a neamțului. În interior mai sunt doar ei. Să-i fi omorât și jefuit? Nu prea îmi vine a crede. Se întâmplă lucruri ciudate…

− Știu. În plus, inginerii noștri au descoperit o fluctuație aleatorie provenind de la conexiunea Internet a acestei locuințe. Se pare că cineva subcodează o transmisiune online. Continuă supravegherea. Dacă până la 8 dimineața nu se mișcă nimic intrăm peste ei. Îți trimit o antitero.

*

− Da, domnule Comisar!

− Intră peste ei, acum! Distruge tot ce pare a fi echipament de transmisie. Am încercat de aici, dar au ocolit toate protocoalele de securitate.
Lefevre… să te ții tare, să te ții tare, auzi? Zi și la băieți.

*

Patru scaune fără spătar. Aliniate. Pe ele patru oameni.

Un sistem complicat de fire, scripeți și contragreutăți sunt legate de ace de pescuit prinse pe toată suprafața corpului lor. Sunt zeci, iar fiecare, pe măsură ce pielea se desprinde de pe carne, împinge câte un cui ascuțit în organele vitale.
Un crichet declanșează o lamă ascuțită care taie capul celui care se înclină în față prea mult.

Comisarul, îi dă afară pe toți. Se duce și taie conexiunea de internet. Se răsucește și privește spectacolul macabru:

În bălți de sânge zac trei capete. În al patrulea scaun, drept, cu ochii închiși și vibrând ușor, neamțul. Fâșii întregi de piele sunt smulse de pe trupul lui. Ficatul este perforat și sângerează… e pe moarte.

Inspectorul desface aparatul de tortură și-i ridică bărbia.

− De ce? De ce toate astea?

Un ochi i se deschide. Privește în jur și vede căpățânile celorlalți trei. Din fundul gâtului un gâlgâit ca de râs izbucnește:

− Am învins! Pentru că am învins!

Deutschland Über Alles !

***

− Pardon? Roșcata apare ca din senin în spatele preotesii și-i prinde gâtul într-un dublu Nelson: Dă parola de dezactivare a scutului că altfel îți frâng gâtul.

− Niciodată, mai bine moartă.

− Bine. Atunci vom muri împreună.

− Fetele!? Ce-i agitația asta? N-ați auzit de EMP? Am aici un condensator de 17 miliarde de farazi, și-i încărcat. Sorry pentru cipuri…

Bila, care era ascunsă în carcasa rotundă a lui Vasile, descrie, acum, o curbă descendentă către Marte. Trece ignorată de câmpul protector și-apoi explodează.

Tot ce funcționa pe baza transferului de electroni se oprește instantaneu. Câmpul tractor suborgonic, instalat de falanga ultrareligioasă condusă de preoteasa Olis, care silea Black hole să vină la întâlnire cu Terra, fâlfâie de câteva ori ș-apoi își dă obștescul sfârșit.  Unii își cuprind capul în mâini gemând căci implanturile lor au făcut bum și, nici eu nu o duc mai bine: Mii de bombe crăcănate, se pare că am exagerat un pic cu încărcarea condensatorului ăla cu tantal…

Descărcarea electrocinetică a schimbat direcția vântului solar, Marte se fisurează și, lent, se separă în trei bucăți masive.

Lipsită de unda tractoare, undeva la limita sistemului solar, o gură avidă de materie este, pur și simplu, luată de val.  Matematica ideatică e la fel de periculoasă ca o armă cu neutroni. Don Proferore ajustează ultimile ecuații și, rânjind, dă ENTER. Autosuficiența transductantă nu poate suporta un asemenea barbarism matematic așă că anulează tot. Rămasă fără sursa de materie neagră, black hole-ul scintilează din ce în ce mai rapid și apoi autocolapsează precum un șarpe care-și înghite coada.

Universul tremură aproape vizibil, restartându-și starea.

Ornicele de pe străvechiul Pământ și-au ajustat bătăile și, parcă deodată, e prea mult timp.

 

Privesc către Marte, de pe platforma suspendată deasupra lui Phobos, cum se transformă în trei asteroizi masivi din care cel mai mic va deveni a doua Lună a Pământului, iar cel mijlociu a lui Jupiter, apoi privirea îmi este atrasă de două ființe care pășesc hotărât spre mine. Iată că, nici pentru mine, situația nu este mai roză:

−  Asta cine mai e? întrebă Feon privind pieziș la Roșcată.

− Ăăăă, secretara!

− Ce? Dar de când ai tu secretară? Acum îmi spui? Mai adineaori, pe când cu atacul Tradiționaliștilor  ziceai că sunt Unica…

− Da, așaaa… dintr-o perspectivă…

− Ce perspectivă?

Ella ne scanează rapid:

− Cum, Unica? Care Unica? Abia ce-mi spuneai că, te citez: animalul din mine răcnește că tu ești a mea și că vrei să-ți fac un copil…

− Animalul, dragă. El e mai incult, așaaa, și mă retrag strategic în navă. Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă.

În urma mea rămân două femei care se privesc feroce.

*

Piesa centrală din Marte, se rostogolește agale pe orbită. Desprinderea, în sensuri opuse, a celor două bucăți mai mici i-a anulat velocitatea așa că efectele cataclismului au fost minimale. Se pare că istoria se repetă:  Eeee, tu Marte, ai scăpat mai ieftin ca Tiamat din care s-au ales doar asteroizii…Vine la rând Terra, rânjesc în timp ce-o ghidez pe Rodica.

Falanga ultrareligioasă în frunte cu Preoteasa Olis a fost arestată, ordinul își linge, pentru a câta oară, rănile, iar eu am răpit-o pe Alexandra, care nu era tocmai ușă de biserică, dar promitea o reabilitare la locul de muncă.

În buncărul de la polul sud avem acum o gravitație minusculă. Mă uit la ea și-și coboară genele dese și arcuite:

− Ți-a zis cineva că ai un nume unic? Alexandra, binecuvântarea zeilor…

Se alintă, ca o felină avidă de sânge ce este, și mă privește galeș:

− Ai promis că-mi dai o navă, a mea, numai a mea.

− Da, iubire mică, dar nu-ți mai stresa căpșorul, acum, aici. Singuri în imensitatea spațiului, precum Adam și Eva, putem găsi lucruri mai plăcute de făcut.

− Cine a fost Adam?

− Hai la tata teu, să-ți mai explice odată!

*

Sunt din nou în biroul cu pătrățele. Scrumbia apare la fel de misterios și face un joc complicat, circulând aleatoriu pe pătratele albe și negre.

Cumva satisfăcut se așează marțial în fotoliu, pune foaia de hârtie pe placa imaculată de sticlă, și mă privește cu ochi de pește mort de două săptămâni:

− Inacceptabil, Domnule Ailin. Ați deținut controlul încă de la început…

Întoarce foaia pe cealaltă parte, o premieră:

− … și ați avut anumite relații, ăăăă, neconforme cu statutul unui angajat, am primit plângeri…

Tac. Tace și el.

Tăcem o eternitate, dar ochii noștri sclipesc:

− Liber, domnule Ailin.

Se ridică de pe fotoliu și-i fac semn cu degetul: flegma mea a aterizat, întâmplător, pe fotoliu și acu’ e lipită de nădragii lui.

Are un moment de ezitare apoi declară sec:

− Imprevizibilitatea D-voastră ar trebui să vă distreze. Nu-i așa, domnule Ailin?!

Ies pe ușă în anticameră, se pare că mi s-a dus buhu căci secretara mă privește ostil, iar de undeva aud un clănțănit, agresiv, de tocuri. Aaaa, e ea. E minionă, dar proporțiile sunt ale lui Da Vinci, părul roșu ca flacăra e zburlit ca de furtună. Mă privește cu ochi pe lângă care glaciațiunea Würm era doar o toamnă blajină și atacă strict profesional:

− Domnule, Biroul D-vostră!

O urmez cu ochii la cele două fese, mici și rotunde, care saltă în ritm de tocuri: Țac! Pac! Țac! Pac! Intru în birou și mă răsucesc către ea:

− Oooo… Nu, Ailin, ai o obsesie… Oooo…

De undeva, de pe hol, se aude un râset înfundat.

***

Plec cu ea în cârcă și deschid ușa biroului cu umărul:

− Să-ndrăznească careva să intre, arunc în spate.

− Offf! Nebunule…

− Când ai să-mi faci un copil? Ești singura… tot animalul din mine răcnește că tu ești.

Se strânge ghem:

− Copii? La viața noastră? Mâine pot fi doar pulbere stelară…

− Ești a mea, gâfâi.

− N-am fost niciodată a ta.

Mă îndrept :

− Ce spui?

− Ailin. Nu te iubesc. Te respect, e drept, aproape neezitant, pot să sar în foc pentru tine, viața mea e nimic pe lângă a ta, am ordin să mă sacrific pentru ca tu să rămâi în viață, și-aș face-o, am ordin să… să-ți fiu metresă, dar… nu te iubesc.

Mă rostogolesc pe spate:

− Și ce cusur îmi găsești? Ce-are altul și n-am eu?

− Nu e nici un altul, asta sunt eu, deocamdată. Trebuie să-mi plătesc, mai întâi, niște polițe înainte să mă gândesc la copii.

Mă ridic într-un cot:

− Ești femeie. Nu mă interesează dacă ești de pe pământ, sau din cine ce hrubă cosmică. Una peste alta trebuie să faci un copil, odată-n viață, indiferent ce-a fost, sau ce va fi să vină. Și nu-i nevoie să mă iubești, e suficient să te simt, chiar și numai din doi în doi ani. Acel copil trebuie să fie al meu, simt asta în vintre, o simt cu toată ființa mea.

Îmi ia capul în brațe și începe să plângă:

– Nu putem, nu înțelegi… nu putem, niciodată nu-ți voi face rău.

*

− Bine! Dragoste cu sila… nu-i frumos.

O lovesc brusc cu degetul mijlociu în scobitura gâtului. Se moaie și o prind în brațe. O arunc pe-un umăr, e ca un fulg. Cobor în fugă, iau monoraiul … Rodica ne saltă cu excalatorul:

− Scoate tot ce găsești în ea și fă-mi legătura cu Don Profesore…

− Dihanie, cum stai cu calculele?

− Am nevoie de o unitate mai mare și-un system care să-mi algoritmizeze un vraf de integrale.

− Hai încoa, ies afară, treaba se-mpute.

− Iar?

− Tu ești mai prospătură, dar a fost liniște doi ani.

− Magnific! Doi ani!

− Viață boule, puteam să fim oale și ulcele…

− Corect. Îmi iau chiloții curați și vin.

− N-are nimica dubios pe ea. I-am îndepărtat, totuși, toate cipurile mai puțin ăla de extensie de memorie. Ce vrei să faci cu ea? Are gena.

− Știu, și scrâșnesc din dinți.

− Trebuie să dovedești, hormonul se declanșează doar atunci când toate condițiile sunt întrunite.

− Și eu ce am? Sunt fals?

− Da! Una din genele tale e clonată. Va fi recunoscută ca atare și sistemul ei imunitar va respinge ovulul fecundat. Sorry!

Don Profesore vine cu un rucsac matusalemic plin de chiloți murdari și maieuri în culori dubioase. Trece pe lângă mine fără să mă vadă bodogănind în barbă:

− Unde să găsesc o reprezentare grafică pentru idioata asta de formulă? Îl bag într-o alveolă și-l cuplez cu Vasil. Îi mai aud certându-se apoi mă apelează Rodica.

− Ailin, suntem operaționali.

− Ok! Hai, mergem pe Phobos.

Deși am ceva aterizări la activ, planul transparent pe care a aterizat Rodica încă-mi creează frisoane. Sub mine Marte se desfășoară în toată splendoarea, iar umbra soarelui taie o dungă netă de portocaliu și negru.

Cele 12 Fecioare se înclină. Mă plec și eu, un pic mai mult.

− Sunteți cele mai frumoase, trecem peste protocol?

− Doar pentru tine , omule de pe Terra, răspunde a trei de pe rândul doi. În nici un caz pentru că ai fost trimis de Consiliul Galactic.

Mă uit mai atent, iar Vasil, mereu prezent pe umărul drept, îmi șoptește, intracranial, cu vocea lui Rodica:  Încă n-are navă. E o novice, dar necazul de acu’ doi ani au obligat preotesele să o împingă în față. Aha, exclam în același mod și continui cu voce tare:

− Aud glasul tău, copilă, iar de-om împărți patul și voi fi mulțumit, Rodica ar putea să ți-l dea pe Greg, care a luptat în invazia de acum doi ani, victorios și eroic.

Se lăsă tăcere. Se consultă din priviri, iar aceiași purtătoare de cuvânt continuă:

− Deci știi de amenințare…

− De-asta sunt aici. Uniunea cu Fecioara Neprihănită mi-ar oferi posibilitatea de a sonda viitorul.

Ce bâigui? se agită Vasil, la umărul meu. Îi zic să aibă răbdare. Coborâm spre Marte. Alexandra e frumoasă, polisată, instruită , dar maleabilă. În buncărele de lângă Polul Sud am trecut prin toate stadiile seducției, iar când am avut-o, într-un singur, definitoriu impuls, mintea ei s-a deschis pentru mine.

Doar copilării. Aproape dezamăgit în actul ce devenise aproape mecanic simt totuși ceva.

Un fir, o umbra, o idee.

Mă pliez molcom, las mintea să respire, să se separe de animal, să intre în continuitate armonică cu ea, acolo…

− Da! Se arcuiește primindu-mi sămânța și se zbate, animal mic, insațiabil.

 

Mă retrag fără nici o vorbă în nava mea.

Armez toate unitățile de luptă și-l prind pe Phobos în colimator. Armamentul pe care-l am ar fi suficient pentru doi sateliți ca ăsta așa că mă duc la culcare.

− Ești apelat.

− Rodica! Nimeni nu mișcă. Care mișcă, nu mai mișcă. Ai libertate de foc direct, eu dorm.

− Dar…

− Respectă ordinele.

N-am mai dormit de mult atât. Mi-am făcut suma pentru trei ani. Calipso a lui Feon vine în viteză maximă tulburând tot cerul.

− Ce se întâmplă aici? Ai înnebunit, Ailin? Ai violat o preoteasă și acum ameninți sanctuarul cu armamentul ?

− Viol, viol, dar să știm și noi… Așa mă știi tu pe mine? Că dau iama prin haremuri când… totu-i gratis. Erați cele mai frumoase, noi vă înțămânțam și copii noștri populau planete chinuite, câți ani Feon?

− Ce vrei să zici?

− Vreau să zic că unii și-au pierdut răbdarea. Profitând de apropierea lui GN 017 au încercat să grăbească lucrurile. Profesore ai desecvențializat?

− Acum. Hopa! Nu pot să  întrerup câmpul suborgonic, căci nu pot să ajug la sursa de energie. Marte este protejat de un scut defensiv asemănător cu cel tungusc. Lucrare asgardă, mă depășește. Îmi pare rău.

Pe platforma transparentă suspendată deasupra lui Marte se produce oarece agitație. Un grup de preotese  își fac loc, violent, iar cea care le conduce ridică un sceptru de aur încrustat cu diamante și afurisește, sufocată de furie:

− Eu. Preoteasa Olis, care de 300 de ani sunt neprihănită și privesc cu scârbă actele voastre josnice, mă ridic acum și vă urgisesc așa cum ați fost blestemați de câte ori și mereu, și mereu ați reapărut, gândaci care vă înmulțiți.. Am stârpit aproape o treime din voi, acum o să vă terminăm. Să vă duceți acolo de unde nimeni nu mai iese.

*

Primesc semnale. Prea multe și prea dese. Simultaneitatea asta, pentru mine care sunt sensibil la aripi de fluture ce pot cauza uragane, m-a pus pe gânduri. La rândul meu știam ceva, iar decalajul dintre timpul biologic și cel astral îl puteam simți pe propria piele. Eram decis să privesc totul printr-o perspectivă stoică, având în vedere gaura neagră carele traversează acum, oblic, aripa galaxiei noastre și urmează apoi să se îndepărteze către MG1789 .

Dar asta până ce am primit un telefon:

− Te prezinți de urgență la sediul din NY.

− Să nu-mi zici că-i vorba de distorsiunea GN 017?

− De unde știi?

− Rodica a folosit-o ca pe o catapultă gravitațională. Mi-a zis că-i o vacă bătrână și imprevizibilă.

Cobor în beci și iau monoraiul intercontinental. În jumătate de oră sunt decartat într-o stație identică cu a mea. Urc cele patru trepte, parcurg coridorul și ies în subsolul tehnic al Sediului.

Iau liftul și…

*

Să-nebunesc. Când deschid ușa nimeresc în același loc demențial (1): Dușumea din pătrate albe și negre care se pierdeau axonometric înspre biroul compus dintr-o placă masivă de sticlă și două picioare de metal.

Simt aceiași angoasă care se transformă în adrenalină și-o flegmă zboară, expert, și aterizează în urma surorii ei de acum doi ani, din păcate, pe un pătrat alb.

De nicăieri, abil sistem de distragere al atenției, apare aceiași Scrumbie Afumată(1): Imposibil! Era într-o închisoare de maximă siguranță din Vega…

Calcă la fel de marțial, cu o hârtie ținută stindard în mâna dreaptă, doar că acum a schimbat modificarea: calcă doar pe pătratele albe. Se înfige în scuipatul meu și se pare că există o diferență de rugozitate între dalele pardoselii căci, derapează artistic și execută un dans de marionetă. Nu cade, rămâne impasibil, și se așează regește în fotoliu.

−Ailin(2). Văd că ești surprins. Te așteptai să mă vezi în celula aia de inox în care mi-am petrecut ultimii doi ani. Nu-ți port ranchiună. Ai acționat conform cu sentimentalismul speciei tale, o specie care-și sacrifică prea ușor membrii pentru un ideal. Ideea asta de turmă e bună pentru supraviețuire, dar nu acum.

− GN 017…

− Da. Scuze că ți-am tulburat existența romantică și inutilă… A apărut o problemă. Cum știi, poate știi, găurile negre sunt niște aspiratoare care realizează un echilibru higrodinamic între porțiuni ale metauniversului, chestia cu vasele comunicante…

− Aha! Credeam că materia se condensează acolo până la valori care transcend gravitația, cel puțin asta-i teoria de baltă…

− Așa este, până la un punct și fizica lui Newton este funcțională, apoi Einstein a clarificat chestiunea, la nivel mai macro, valabil până în proximitatea acestor găuri, după care se aplică alte legi, treaba se modifică… pricepi?

− Și eu ce pot face? Habar n-am de dinamică galactică. De ce n-o lăsăm să treacă, în tihnă, prin galaxie și să se ducă pe la alții?

− Nu-i chiar așa. Sistemul vostru planetar, cu trei planete masive în coadă, i-a modificat traiectoria. Se îndreptă spre Terra…

− Lasă vrăjeala. Te-a apucat, brusc, grija de Pământ, tu care ai aruncat cu nucleare de-ai făcut praf două continente. Am citit ideea. Axa orgonică de deplasează sub presiunea gravitațională a acestui maeltorm. Universul se curbează.

− Înseamnă că înțelegi că traiectoria i s-a modificat substanțial.

− Pricep. Aspiratorul ăsta al tău a luat-o hăisa dar, n-oi fi eu buricul universului! Nu pot s-o iau în cârcă și să fug cu ea în metauniversul tău.

− Ai abilități în supraviețuire deosebite. Nimeni nu știe de unde și nici tu… să nu crezi… am avut eroi…

− Vreți să intru în gaura aia? Sunteți nebuni!

− Nu văd la cine am mai putea apela. În ritmul ăsta, în o mie de ani, civilizația din Calea Lactee se va dovedi a fi doar o amintire.

Mă uit la el, lasă hârtia pe masă și încremenește ca un Pokemon la care i s-au terminat bateriile. E și asta o abilitate bre, dar tot calci în scuipați, rânjesc pe dinăuntru:

− O vreau pe roșcată!

− E detașată…

− Atunci, pa!  Mă mut în Casilopeea. O mie de ani, să-mi trăiesc viața romantică și inutilă…

− Bine. Am să o chem pe Ella. Știi ieșirea. Încremenește iar, probabil frecând probabilități față de care jocul de șah e o copilărie.

Ușa mascată în perete mă absoarbe silențios și mă trezesc, din nou, în antecameră.

− Asistentul Dumneavoastră va veni imediat, și-am un acut sentiment de déjà vu:

Uite-o:

Minionă fără a părea scundă, cu proporțiile lui Da Vinci în buzunar, vine către mine baladând din șoldurile rotunde în ritm de cha-cha.

Simt că ceva, inefabil, mă strânge de gât. Tot autocontrolul meu se duce de râpă și…

− Ailin! Nuuuu! Ai o obsesie.

− Daaa!

*

− Profesore, ești pe-acolo?

− Da!

− Te-ai actualizat?

− Da! Doamne, n-am știut, eu…

− Lasă vrăjeala. Am simțit ceva încă de la picnicul ăla când cu aparatul de radio. Dar ești al naibii de convingător. Totuși, ai greșit când mi-ai arătat analiza aia. Nimeni de pe pământ nu ar ști să folosească ecuațiile ahaotice așa cum ai făcut-o tu. Ochii lui sclipesc. M-ai tradus. N-avem acum timp. O să-ți frec chelia… dacă mai apucăm. Azi e ziua ta norocoasă, puiul lui Rodica vine din creșa de pe Lună, o să facem joncțiunea în câteva minute… Ai, așa vreo idee, acum căci după aia nu mai putem schimba nimic.

− Vreau pe manual. Au o bombă cu neutroni. Vor să păstreze planeta, dar să ne ardă pe toți. Nu voi permite să se întâmple a doua oară.

Tresar: Ce-i aici? Ce-i cu planeta asta de se încrâncenează toți pe ea? Planeta străbunilor mei. Cine mai este și acest personaj care s-a insiduat atât de pașnic, firesc, în viața mea și care mi-a picurat chinezește, subliminal, informații care apoi s-au dovedit de primă mână? Dar n-avem timp. Mai târziu, mai târziu…

− Profesore, asta nu-i Dacia ta. Aici e vorba de nanosecunde, n-ai nici o șansă. Planul e trasat și avem, aveam 78% șanse de câștig, acum… uite zice Rodica că s-au diminuat la 68%, dar dacă te integrăm și pe tine cu… cu Dav… ne ridicăm spre 70…

− Ailin(4), tresar, și eu am un implant, dar al meu e mai performant ca al tău căci mi-a fost instalat de Pelerini.

Mă turtesc. Pelerinii mai lipseau în nebunia asta.

− Feon? Îi căpățânos, bagă-l în linia trei la azimut 14 . Gata? La semnalul meu. Atac!

În timpul oprit simt fiecare lovitură pe care o încasează, stoic, Rodica. Stațiile de la Polul Nord și din Tungustă lansează fâșii de plasmă condensată care fac părtie printre atacatori și atunci o văd, mascată de un grup compact de nave.

De Terra se apropia Bomba.

O sferă neagră, un iad de neutroni care ar stârpi totul de pe partea asta de planetă.

− Rodica, treci pe manual.

− Nu pot. Acum rulez programul lui Feon.

− Lasă-l dracului, ieși în manual, acum. Ai țintă la 12 cu 34 pe 17 viteză maximă.

− Sunt coordonate de coliziune, ești sigur?

− C-o moarte toți suntem datori. Hai, Rodica, acum ori niciodată.

Simt accelerația în ciuda compensatoarelor inerțiale, mă detasez de toate și brusc, creierul meu decartează cele mai frumoase trăiri ale mele. Endorfina curge valuri, iar eu rânjesc tâmp.

− Căpitane! Căpitane? Căpitane!!!!

− Da. Da. Ce naiba?

− La cursul ăsta vom fi interceptați..

− Ce bâigui?

− La ora 12 fiul meu vine cu o viteză superioară…

− Profesore… Profesore, ce dracu’ faci?!

− Mihăiță, Ailin… degajează, degajează acum.

− Rodica…

− Nu-mi las puiul!

− Așa ziceam și eu. Fă-mi o asimptotă și pregătește tot ce ai în magazia de arme.

− Acuș!

Rodica, dolofană, cu botul ei de rechin căscat ca să halească materia neagră pe care apoi o condensează și o scuipă pe găoz, se îndreaptă vijelios către păstrăvul de fii-su ce încasează lovitură după lovitură. Schimbarea mea de strategie le blochează tradiționalilor armamentul căci ar trage unii în alții obligându-i să treacă și ei pe manual. Escorta se întoarce spre mine iar Rodica geme sub lovituri: Hai, fată, hai!

Calipso al lui Feon apare parcă de niciunde și se sicronizează cu noi trăgând cu tot ce are. Escorta se rărește și dă bir cu fugiții, dar Bomba continuă să avanseze, acum am trecut de Lună, iar Terra e la un pas, un glob albastru de o frumusețe ireală: cine vrea să facă rău minunăției acesteia? Scrâșnesc din dinți, încrâncenarea e maximă.

− Rodica?

− Da. Nu pot decât la 0,017%

− Va fi dură. Faci față?

− Pentru puiul meu… Am să mă las mai moale. Să fii pregătit, te arunc în orbită…

− Ai amorsat tot?

− Da. Baftă! La 3,2,1,go!

Rodica s-a izbit aproape frontal de Dav care, cam dezorientat, l-a scuipat pe Don Profesore. Izbitura le-a anulat reciproc velocitatea și din poziție staționară ambele nave decartează tot armamentul înspre bomba cu neutroni.

 

Scanez după Don Profesore. Iacătă-l, se dă peste cap într-o cădere abruptă și nu dă semne că ar încerca să se stabilizeze. Îi e rău, sau a fost lovit, mă panichez.  Îl ajung și-l scot din vrie. Nu-mi vine să cred: insensibil la toate durerile lumii Don Profesore dezvoltă, în pase cabalistice, un calcul matematic care plutește holografic la câțiva centimetri de capsulă.

− Matematică ideatică, copil, aud vocea lui Don Profesor. La un semn formula matematică capătă personalitate proprie, se augmentează văzând cu ochii sub forma unui prapur violaceu.

Bomba pătrunde în această plasă și explodează silențios. Prapurul capătă culori incandescente, dar absoarbe radiațiile ca o sugativă.

Privesc cerul încă scintilant de la exploziile remanente apoi suntem prinși în razele tractoare ale lui Calipso.

*

Suntem pe Lună în sediul lui Scrumbie(3). Rodica, grav rănită, a fost dusă în depozitul subteran și o echipă de tehnicieni încearcă să o ajute. Calipso al lui Feon l-a remorcat pe Dav, nici el într-o stare mai bună, dar deplasabil, și se îndreaptă în viteză maxima către docurile de pe Phobos.

O navă cu însemnele Consiliului Galactic cere permisiunea de andocare.

Pe hol se aude un clănțănit de tocuri cui. Sunetul ăsta mi-e cunoscut. Mii de bombe crăcănate! Minionă, cu părul ca o torță, dar mândră nevoie mare, Ella(3) intră în sala de comandă de parcă ar fi fost doar la o țigară:

− Conspiratorii, ce-a mai rămas din ei, acei tradiționaliști  fanatici, au fost prinși, cu toții, pe când vroiau să fugă prin portalul  jupiterian.

– Măi să fie! Încă o realizare epocală a Consiliului Galactic, exclam sarcastic. Un Consiliu Galactic care se pricepe, iată, încă odată, să scoată castanele din foc cu mâna altuia.

− Doar știi că Terra nu-i sub jurizdicția noastră… Nu puteam să intervenim decât în caz de genocid. Am făcut tot ce se putea și să știi că misiunea asta am angajat-o de la mine putere. Sunt trădători tradiționaliști și în consiliu. Mă privește rugător, cu ochii ăia gri, și simt, din nou că mă turtesc. Ce-are ființa asta cu mine? Mă apropii și-o cuprind de umeri. Vibrează ca o coardă întinsă.

O tuse diplomatică mă readuce în simțuri. Don Profesor a intrat fără să-l simt și-acum mă privește intens:

− Nava asta, a ta, a cerut să fii chemat.

Mă desprind de Ella și alerg pe coridoare cuprins de panică.

Stă întinsă pe toată lungimea depozitului și pare mai mică. E înconjurată de mari benzi translucide, un fel de bandaj la o maxiscară, prin care se văd orificiile loviturilor în care bolborosește un lichid mâliu.

Șeful tehnicienilor mă întâmpină:

− Noi am făcut tot ce ne-am priceput. Nu avem aici faciliți pentru nave semiorganice, dar va supraviețui.

O mângâi pe Rodica pe spinarea cu aspect de delfin:

− Ai să te repari?

− Feon a pregătit un cargobot, o să mă ducă la maternitatea de pe Saturn. Am să mă repar, dar nu voi mai putea avea copii…

− Vai… Rodica!

− Pentru asta am fost create, Ailin. Compasiunea ta mă onorează.

− Să-mi vii sănătoasă ca să tragem pe răboj și alte victorii.

− Ți-l las pe Dav. Ai grijă de el, e cam sălbatec.

− Nici o grijă, se pare că s-a împăcat bine cu Don Profesore…

− Să ai grijă și de acest Don Profesore. Când l-am scanat am găsit zone impenetrabile în creierul lui și nu mi s-a mai întâmplat…

− Lasă-l în grija mea! Drum bun și grabnică însănătoșire, Rodica!

− Să ne vedem cu bine, Ailin!

***

1. Pantera – 11dec 2017, 1 Mai muncitoresc – 29 apr 2018, Copii la indigo – 19 oct 2017;
2. Armăsar de prăsilă – 28 mai 2018;
3. Drunken sailor – 19 apr 2018;
4. Ailin – 26 ian 2018.

Dădeam să mă culc, de… doișpice, trecute fix, când mă trezesc cu Don Profesore(1), transpirat și gâfâit, la ușă:

− Ce-ai mă? Dau turcii?

− Nu ești departe, dă un șpriț că mor!

Ce poci a face, bag omu-n casă, scot blidonu’ și-i pun de-o hidratare. Gâfâie. Are ochii holbați si pulsul i se simte de aici: E groasă, frate, ia fii mai atent pe el că pute a nasol…

− Ce pățiși frăție?

− Nu-ți zic, dar or venit după mine…

− Cine bre?

− Ăia, de vor să mă omoare.

− Șezi blând, dar un fior, scurt, pe șira spinării m-a trecut căci Don Profesore nu face compromisuri când scrie prin bloguri și fleicilabuci…

Mă orientez: e greu la mine că-s în fund de grădină pe o alee îngustă înconjurat de alte proprietăți. Câini cât încape care rup tot dacă sunt tulburați din siestă și-apoi nici eu nu-s câștigat la loz în plic…

− Ce p…a mă-tii ai mai făcut acuma?

− Or să atace, vin… vin și… trădători, mulți trădători, aici, scoate de la burdihan o tabletă, o pornește și chiar merge. O stat pi moali, ha! Uite! Uite-i cum fug. Zeci de mii de persoane publice de cel mai înalt rang și-au încheiat rapid socotelile… Sute de nave, de ultimă generație, au decolat în ultima săptămână spre o destinație necunoscută…

Mii de informații trunchiate, scoase din context, uneori doar un cuvânt scăpat într-o frază, dar analiza psiho-lingvistică este impecabilă: Nucleul dur al tradiționaliștilor , dezamăgit de atitudinea prea tolerantă a Consiliului Galactic, va ataca preventiv Terra pentru a nu permite ca Neprihănitele Fecioare (2), proaspăt intrate în legalitate, să facă un cap de pod și să declanșeze programul global de metisare galactică. Datele se succed impecabil la nivel de ore, minute, secunde… Omul ăsta e un geniu. Și totul numai din surse publice. Incredibil! O notă de subsol face să mă ia cu fibrilații: Analiza matematică relevă că tradiționaliștii nu puteau să conceapă și să declanșeze singuri un asemenea atac. Au fost ajutați de o altă entitate politică. Identitatea acestei noi entități: unknown.

− Și-ai pus totul pe YouTube…

− Da.

− Deșteptule! Hai! Ține lângă mine și ciocul mic.

Tunelul, intrăm în stație luăm monoraiul, Don’ Profesor rotește ochii și tot deschide gura da-i arăt degetul arătător, vreau să mă gândesc: Profesore, ce ne-ai făcut… s-a dus dracului efectul surpriză.

Intrăm în sală, nava mea(2) șade blând și când mă vede coboară escalatorul.

Îl împachetez pe Don Profesore în coconul de suprasarcină și mă întind și eu în cel al comandantului. Miriade de fascicule mă cuprind, pătrund în mine, se conexează cu toate funcțiile mele vitale și închid ochii.

Acum sunt în ea:

− Mi-ai dus dorul?

− Da. Mă lași să ruginesc aici, în văgăuna asta… pe unde-ai umblat?

− A trebuit să lucrez undercover (3)tocmai peste ocean. Probabil ai simțit ceva…

− Dacă te referi la exploziile nucleare… Chiar nu știam ce să fac. Nu pot rezista la o lovitură direct, iar pe orbită era îngrămădeală mare, nu puteam să mă deconspir. Am încercat să te contactez, dar  nu răspundeai. Am stat pitulată și cu cu inima-n gât. Deci, a fost mâna ta?!

− De fapt eram acolo tocmai ca să le previn… e o poveste mai lungă. Iaca, s-ar putea să avem parte de oleacă de acțiune.

− Iau legătura cu Feon?

− Deocamdată nu. Caută o ieșire pe orbită sigură, e posibil să fim monitorizați de cum am decolat. Apoi lansează doar un bip de bandă îngustă.

− Am înțeles!

− Ce-ți face puiul?

− Bine. A terminat primul stagiu de îndoctrinare și este pe Lună pentru evaluare.

− Cred că i se termină copilăria. Am nevoie de el. Don Profesore ce face?

− Îi ca o sugativă. Mi-a halit deja peste o sută de tera, unde l-ai găsit?

− Eu? S-a agățat de mine precum scaiul. E un analist excepțional. Îmi pare rău că l-am descoperit atât de târziu deși a ieșit mai mereu în evidență cu tot felul de trăznăi.

− Sondele mele nu au fost acceptate în parietal și oricum asimilează prea rapid pentru un om obișnuit.

− I-auzi?!

− Vrei să-l dai pe Dav lui?

−  Nu am încotro. E singurul în care am cât de cât încredere, deși… Îmi pare rău, dar amândoi se vor căli în focul luptelor.

− Pentru asta am fost creați. Nu vom dezamăgi. Suntem camuflați pe o orbită geostaționară.  Feon încearcă să ne contacteze pe o legătură securizată . Fac legătura?

− Of! Da.

Feon mă privește critic:

− Ce se întâmplă acolo, la tine, Ailin(4)? Ca reprezentant al Consiliului Galactic pe Terra credeam că ții lucrurile sub control.

Tușesc în barbă cam jenat:

− La cestiune, Don Profesore  a zgândărit rahatul, e posibil ca invazia să se decaleze.

− Cine este Don Profesore?

− Acu’, că mă gândesc un pic: Bună întrebare! Dar n-avem timp. Tradiționaliștii vor ataca anticipat. Am făcut deja un protest la Consiliul Galactic.

− Cel mai bun spion al lor face protest?

− Ne-am cam răcit…

− Și-atunci tot la Neprihănitele Fecioare apelezi. Am alertat pe simpatizanții noștri și se activează bazele din Antartica și Tungusta.

Ai planul de zbor la Rodica. Succes!

− Să-ți fie gura aurită, Feon! Dacă scap voi intra din nou în conservare, iar dacă nu, să știi că tu ai fost unica!

− Mincinosule!

*

 

1. Pantera – 11dec 2017, 1 Mai muncitoresc – 29 apr 2018, Copii la indigo – 19 oct 2017;
2. Armăsar de prăsilă – 28 mai 2018;
3. Drunken sailor – 19 apr 2018;
4. Ailin – 26 ian 2018.