Insiduos

 

Fantomele păcatelor lungi, uitate,

Vin să mă bântuie noaptea

În forme de strălucire albă.

Mi se așează pe piept sufocându-mă.

Din buzele lor se strecoară șoapte zdrențuite

Ce tremură pe sufletul meu :

De ce ai oftat? De ce ai cântat

Cuvintele pe care nu mi le pot aminti?

Râsul lor răsună în întuneric

Cicatrici pe creierul meu :

De ce nu ai plâns? De ce ai râs?

Ți-am făcut atâta durere.

Ele se răsucesc în așternuturi

De zâmbet cu ochii încercănați:

De ce nu ai plâns? De ce ai zâmbit

Când toate cuvintele mele erau doar minciuni?

 Fantomele păcatelor abia uitate

Vin să mă bântuie noaptea

Printre visele mele

În forme de strălucire albă

Înșelătoare.

                           ***

M-am găsit cu un amic care, la o halbă cu bere, mi s-a văitat că a fost invadat de coropișnițe care i-au înfulecat, anul trecut, toată producția…

I-am zis că eu am scăpat de ele cu borcanul, iar el a holbat ochii la mine:

− Cum adică… cu borcanul?

Cum, se pare că metoda mea nu este prea cunoscută, ce-i drept și mie mi-a zis-o baba Safta din Crăcăneala Dealului, mi-am zis că n-ar fi rău să mai zic și eu la alții, nu de alta dar ca să nu faceți un concubinaj nefericit cu o coropișniță dolofană, plină cu 1000 de progenituri.

Metoda e simplă:

Cam pe când se desprimăvărează și dai o pană de hârleț de să-ntorci brazda, bagi câte un borcan de sticlă, de-ăla de 600, în pământ până la buză, cam unul la 2 metri pătrați.

Noaptea, fietili ies la ciocăneală și, în agitația rutului, pică în borcan. Atunci, v-ați scos căci masculii, atrași de feromonii exhalați, pică și ei în capcana borcanului, de unde nu mai pot ieși.

După vreo trei, patru ture de-astea, ați capturat toate femele.

Ce-o să faceți cu ele?

Depinde de cât de zgribilitici sunteți: puteți să le faceți cadou la un amic, dar cu grijă, să fie la cel puțin o sută de metri distanță de obârșie, căci altfel vă treziți cu ele, înapoi în bătătură, le puteți pune în sîn la fete, să vedeți cum fac, sau să procedați ca mine: le-am dus la brădina zoologică, am un amic acolo. A creeat un teraruim special, se holbează puștii la ele pre când vin cu clasa spre initializări biologice.

Sunt vreo cinzeci că s-au înmulțit. Nu știu ce le dă de mâncare da-s mai dolofane ca atunci când le-am dus.

***

  Veneam, agale, cu o sacoșică cu mâncare pentru dihănii și trec pe lângă groapa pe care au săpat-o amicii de la Aqua…: 
  − Băă, ce spuma mea pute aici? Ce-ați făcut? Mă, voi ați atins canalizarea?!
  − Da’, ce te bagi matale-n seamă? Ia de cântă pe la altă masă ….
  − Huo! strigă altul, că ăsta-i Don Căpitan. Domnu’ Inginer, nimic, să trăiți!  S-a rezolvat. A scăpat oleacă de la vidanjă, și mai șoptit: Nu dați un pahar de vin? 
  − Hai la o salmonela, zic. 
Urcăm la Luiza. Lui îi dau un pahar cu vin, eu iau un rachiu mic: 
  − Ați străpuns canalizarea… 
  − Da, Domnu’ inginer da’ nu mai ziceți la nimeni, într-un sfert de oră am izolat și după aia am purjat.
  − Într-un sfert de oră curge o tonă de rahat în conductă… Dă-mi telefonul de serviciu. 
  − De ce? 
  − De-aia!  Care ești pe-acolo? Fii atent aici: Oprește la 101 și dă tot în puțurile secate de la 13,14 și 15. Acum!
Apare și subinginerul Voicu: 
  − Ce-i aici? 
  − Tu, pe unde pana mea umbli? Nici la pensie n-am tihnă… Vezi că ți-am închis inelul doi și dai în reflux în puțurile de la Vlădeasca că ăștia ți-au spart în menajeră. Nu simți miros de rahat? Se împute tot orașul și ne umplem de gălbinare. 
  − Hâu! 
Ajung acasă, mă mai foiesc cu una cu alta… dau drumul la apă, așe, de control.
Curgea o apă ca laptele de albă de la clorul băgat la greu, rânjesc:
  − Ce-o să se mai bucure gospodinele …

                                                                                    ***

Don’ Profesore a trecut pe la fiecare, și-a băgat cu nerușinare nasul prin frigidere de unde a luat ce i s-a părut suficient necesar pentru un picnic, și ne-a convocat la o agapă:

– Eu am adus mâncarea, voi aduceți băutura…

Cum nimic nu se mai avea a spune am adunat, mână de la mână, cu bucurie, și am încropit de- o juma’ de pălincă și trei bidoane de bere.

– Vom ieși în natură, naturali adică cum ne-o creat natura !

– Doar nu vrei s-o facem pe nudiștii, speriem babele de pe băncuțe, protestez.

– Am fost greșit înțeles. Nu ne deplasăm în curu’ gol ci, tehnologic, goi.

– Oops! Nu mă abțin.

– Adică, inginere, hmmm, fără telefoane, camere foto, mp3-uri și alte alea, clar?

Naturali în natură !!!

– Da’ ăla ce-i? Arăt incriminator o galenă de-o seamă cu Marconi care se ițea dintr-o sacoșă.

– Aia e excepția ce confirmă regula, mi-o taie scurt.

 

Înarmat cu o nuielușă pornește hotărât înainte biciuind câte o buruiană:

– Tragopogon adicătălea, barba-împăratului…

O ia în zigzag printre copaci:

– Mirabilis jalapa, cum s-ar zice… barba-lupului…

Eu încep să mă enervez. Trecusem deja de poienița unde adăstam la grătar și știam că următoarea e cam la vreo 500 de metri de pădure încâlcită.

– Crispis biennis, barba-ursului…

– În noada-calului, profesore facem odată grătaru’ ăla că mă ia cu leașin ?!

Maestrul, eu cum mă cunoașteți, am rămas la tranșat, frecat cu cimbru și usturoi, restul s-au dus după crengi și alte uscături.

Don’ Profesore scoate dihania și, manevrând cabalistic, reușește să prindă o hârâială:

– Radio Iași, cel mai tare program de radio din România…

– După Radio Erevan șoptesc în barbă și, cum din cutia de lemn se revărsau acorduri de tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc,  mă răzbun dezvirginând palinca. De… necesități gastronomice.

Vin băieții, focul duduie, madam Vicoveanca rupe ochinșile… ce mai, idilic.

 

Sunt de o oră cu zarurile în mână. Nimeni nu vrea să mă bată. Costică a lu’ Codreanu-i negru da’ nu abandonează. Ilie ne privește cu ochi arzători, învingătorul la masă.  Dincolo ‘ălalt Costică  stă concentrat asupra tablei de șah în fața unui Zolo debusolat. Don’ Profesore chibițează cu rândul, dar cu coada ochiului și printre două zaruri îl văd moșmondind prin rucsacul, de pionier, cu care a venit.

Simt ceva, dar zaru’ nu mă lasă să închei o concluzie logică.

Sunt imbatabil, azi am dat duble de să nu mai joc doi ani. Don’ Profesore începe a declama:

– Tot mai mult zilele mele alunecă, vărsate în memorie…

„E clar, gândesc, ce dracu’ n-am verificat rahatul ăla de rucsac?!”

– Viața mi se transformă straniu, dedublată: există una reală și alta iluzorie, rodul memoriei, iar ele coexistă, una alături de alta.

Rămân cu zarurile în aer. Don’ profesore îmi prinde privirea:

– Și chiar acum, vezi, iarăși mă las pradă reflecțiilor: oare ce este memoria? Un bine sau un chin? De ce ne-a fost dată ea?

Îmi desprind privirea din privirea lui pentru că știu ce va urma. Inima mi se strânge și zarurile sar în iarbă.

– După moarte Danei, credeam că nu poate fi suferință mai cumplită decât amintirea ducându-mă la ea, și aș fi vrut să o urmez, sau să devin un animal nesimțitor …

Costică ridică privirea din tabla de șah. Zolo îmi întoarce o privire jenată.

– Apoi, după un timp… am simțit că în chinurile amintirii există, pe lângă memoria care ne este dată ca o instanță de autojudecare, ca un nestins proces arzător, aș zice chiar ca o autocondamnare la execuție, și o consolare: faptul că Dana rămânea nedespărțită de mine continua să mă tortureze, dar și mă alina. Și atunci mi-am zis: memoria este răsplata răscumpărătoare a celui mai scump lucru răpit omului.

Simt cum mi se ridică părul pe mâini. Nici ceilalți nu o duc mai bine.

– Prin ea natura se achită față de noi pentru ceea ce ne ia moartea. În asta și constă sărmana noastră nemurire.

Radioul îl întrerupe cu un șuvoi de cârâieturi și trăsnete și apoi tace brusc.

În liniștea care s-a lăsat realizăm că abia de ne vedem deși nu e decât ora patru și câteva minute.

Un tunet prelung se rostogolește peste copaci.

– Furtună! răcnesc și ne aruncăm care mai de care să strângem lucrurile. O luăm la fugă pieziș spre adăpostul de pândă al pădurarului pe lângă care trecusem venind încoa’.

În urma noastră de dezlănțuie iadul.

Vântul răsucește copacii ca pe surcele, iar crengi uscate mă lovesc din toate părțile.

Nu mai văd nimic de praf și frunze ridicate de curenții de aer.

Mă detașez de mine și parcă mă văd de la spate mergând cocârjat prin vortexul ce vrea să ne aspire.

O strălucire vie mă orbește și cad în genunchi. Din spate cineva mă ia de subțioară.

Tunetul ne sparge timpanele, iar unda de șoc ne aruncă la pământ.

„Ăsta a fost aproape, aproape de tot…”

Costică face cu degetul, adăpostul pădurarului e în fața noastră.

Mă așez în șezut și râd mânzește:

– Tare fraților, tare! Ca pe vremuri.

– Văleu! Îl aud pe don’ Profesore, văleuuuu!!!

– Ce-ai mă? mă îngrijorez…

– Aparatu’! Aparatu’, am uitat aparatu’ !!!

 

– Dă-l dracu’ de aparat, nu vezi ce-i afară?

Unde te duci? Dau să-l prind, dar se ferește și dispare în ploaie.

Mă ridic să-l urmez , o mână mă trage înapoi:

– Lasă-l… tu nu știi. Privirea lui Zolo e încărcată de o amară tristețe.

 

Fumez stând pe vine.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat ploaia se oprește brusc și doi cintezoi îndrăgostiți fac ture aruncând curcubeie de lumină cu aripile lor.

Mai întâi auzit, apoi chiar el, don’ Profesore vine gârbovit cu aparatul strâns la piept.

Trăsnetul l-a lovit în plin. E negru și plesnit pe o parte. Mă trece un fior imaginându-mi că puteam să fiu eu acela.

– Ia dă-l încoa’… mă prefac entuziasmat… N’are mai nica’, mă profesore, ți-l repară tata, de nou ți-l fac…

– Sărmana noastră nemurire… bolborosește, o scamă pe cadranul timpului… ai suflat și totul rămâne din nou imaculat, curat, fără amintiri de prisos…

Își ia rucsacul:

– Râde iară primăvara,

   Peste câmpuri, peste plai,

   Veselia umple ţara,

   C-a venit Întâi de Mai!

– Mulțumim din inimă partidului ! răcnim la unison.

 

Ne luăm ranițele:

– Era cadou de la nevastă-sa, ronțăie Zolo la urechea mea…

 

 

– Peste mări şi peste ţări,

   Se adună pe cărări,

   Lumea toată în alai

   Pentru al nostru Întâi de Mai !

***

 

Mă reped să iau de mâncare la dihănii. Nu de alta, dar ca să nu-mi roadă urechile.  Singurul magazin care comercializează  gâturi, spinări, și alte dezosate mecanic, se află undeva pe o perpendiculară pe oblică.

Fac o escală, strategică. O terasă decentă nu chiar în drum da’, de: noblesse oblige!

Tizul meu, barmanul, în cunoștință de cauză, apare cu o Neumarkt, aburindă, și un pahar. Savurez berea, răscrăcănat, cu o țigară în colțul gurii și mintea în pioneze.

La masa vecină, trei amici care nu s-au mai văzut de mult. Schimbă amintiri, cumplit de asemănătoare cu ale mele. Ciulesc, cu parșivă indiscreție, o ureche, dar nu apuc să aflu prea multe pentru că, la unul dintre ei, începe să sune telefonul :

– Asta-i nevastă-mea, trimite priviri complice către amici. Ba nu, se corectează privind dispaly-ul, maică-mea… Da, mama. Pe drum… cum unde, pe lângă Primărie, daaa, spre Piață, să-ți iau un kil de smântână pentru frișcă? Da, mamă. Un momente de liniște în care tipul ascultă, concentrat.

– Decartezi când ajung acasă, n-am atâta la mine, tre’ să scot de pe card și mă mănâncă Lica, că știi…

Brusc, un alt telefon sună :

– Da, mamă… pe lângă Primărie, spre Piață, să trec pe la farmacie? Aha, aha… aha! Da’, n-am atâția bani la mine. Să iau de pe card? Pui tu la loc la pensie? Bine fată.

Cei doi vorbesc cu fălcile încleștate a răs, în timp ce al treilea îi scălâmbăie provocator.

Simt o mâncărime în buzunar. Scot telefonul :

– Da, mamă, pe lângă Primărie, mă ia gura pe dinainte. Ce caut la Primărie?

La masa vecină toți sunt pe jos.

– Am greșit eu, mamă, în Podu’ Verde… mă gândeam așaaa, că tre’ să plătim impozitele alea… ce să iau? Da’… n-am… la un bancomat, păi nu prea sunt pe aici. Sunt pe lângă Primărie? Aha, daaaa, bine. Pup la tine!

Ridic privirea, amicii de la masa vecină îmi arată un scaun :

– Până la Primărie hai să mai bei o bere cu noi.

– Ești de-al nostru, maestre!

***

Rachetele lovesc cele două Americi și Asia. Cercuri de nori se desfac deasupra continentelor și imaginea se tulbură.

− Raport!

− Aproximativ 4 miliarde la prima estimare…

− Starea planetei?!

− Bună. Am pornit convectoarele de la poli.

Într-adevăr. Norii concentrici par a se rupe fiind absorbiți în maelstromuri ce sfârșesc deasupra Articii și Antarcticii.

− Ella?! Ceva pe subspațiu?

− Nimic, încă…

− Să le mai atragem odată atenția. Generale! Stadiul doi.

− Am înțeles!

Încă un set de rachete părăsește Luna. De data asta ținta este Africa.

 Pe unde ți-ai dus traiul, Mister Columbus? se agită filiformul care sunt eu.  Aș paria pentru Europa…

Joffa se agită.

− Ahaaa!Le-am trezit interesul! Generale! Procedura ”Gamma”.

− Am înțeles!

Ella mă privește. Nu știu cum face, dar se uită exact în ochii pe care nu-i mai am. Se duce la un pupitru, bagă o cartelă și tastează rapid o alfanumerică.

Brusc simt că devin greu. Cad cu o bufnitură în mine însumi și gem încetișor:

− Ai să mi-o plătești, Ella!

O ceață albăstrie începe să se vălătucească deasupra Pământului. Îi dă de două ori ocol apoi, parcă pricepând ceva, se năpustește asupra Lunii.

− Generale! zbiară Columbus. Procedura ”Beta”! Acum!

− Am înțeles! Răspunde imperturbabil Generalul.

Arce imense de plasmă se arcuiesc dinspre Lună și prind în ghearele lor ceața albastră. Aceasta încearcă să scape, dar acolo unde se atinge de masiva descărcare de energie țâșnesc jerbe de foc. Încet, încet, ca într-un pumn care se strânge, materia eterică este absorbită în caverna întunecoasă unde se face un ghem de un albastru ultramarin.

− Te-am prins, jubilează Columbus. Generale! Sigilează.

− Sigilez. Am înțeles!

Eu simt că-mi intru înapoi în oase și mușchi și, cu un declic dureros, încep să mă simt. Toată mățăraia care mă fixa se retrage și mă salt în capul oaselor.

Columbus cercetează cu un instrument concentrarea de energii din capcana interdimensională. Mă apropii de el și-l bat pe umăr.

− Cine-i? se scutură nervos.

− Cucu! și când întoarce capul i-l zdrobesc cu un croșeu în falcă.

*

 Mă duc să-l dezleg pe Joffa.

− Abominabil, îî?

− Ce voiai să zic. I-am plasat ceva plăcut urechilor lui.

Mă îndrept către ”Capcana interdimensională”:

− E o expresie prin părțile astea de univers: Ce-și face omul cu mâna lui, nici dracu’ nu mai descurcă.

Ghemul albastru se burzuluiește.

− Joffa! Umflă-i pe toți, în frunte cu don Gheneral. Sunt acuzați de conspirație și crime împotriva umanității. Am să vin și eu.

Columbus dă semne de viață. Îi mai aplic un croșeu și-i pun cătușele: Trebuie mai întâi să-l duc pe mister Columbus înapoi în pușcăria interdimensională din care a evadat și să-mi iau și eu recompensa.

Mă întorc:

− Ella. Ai obținut ce ai voit.

− Da, Ailin. Trebuie să fie pedepsiți, dar fără dovezi nu puteam să fac asta.

− Pentru dovezile tale au murit cinci miliarde de oameni. Știu că ție asta nu-ți spune nimic, dar totuși, gândește-te. E un 5 urmat de șase zerouri. Chiar și pentru voi, un asemenea număr, ar trebui să însemne ceva.

− Te amăgești singur. Și ce ai fi făcut cu ei? Erau folosiți pe post de vaci de muls. Ce făceai cu ei ? Spune?! Ce făceai cu 5 miliarde de nebuni cu creierile terci? Nu ne chemai înapoi?

− Ești cinică. În numele lui Zalmoxis am să fac un protest la Legiunea Interdimensională. Este inadmisibil cum ai procedat. M-ai imobilizat. Puteam rezolva și fără atâtea victime.

− Axa orgonică a fost atinsă. Chiar tu ai sesizat Consiliul Legiunii. În balanța asta stă o soartă cu mult mai multe zerouri. Ai preferat să ne părăsești, să-ți descoperi străbunii…

− Da. Și i-am descoperit aici, la intersecția universurilor.

− Și te-au transformat într-un mercenar… Ai ajuns să te bucuri de lucruri fizice.

Mă atinge ușor și un tremur o cuprinde:

     − Sunt rațională. Sunt o rațională! Fă-ți protestul! Abia aștept.

Se încheptoșează în fața mea deși nu-mi ajunge cu capul nici până la umăr. Uit și când m-am născut. Oh! Ce-are femeia asta cu mine? Părul e parcă mai roșu, ochii-strălucesc, buzele…

− Nuuuu! Ailin, nu! Ai o obsesie…

− Știi bancul ăla cu dacă te prind, te fut?! Fugi!

− Nu fug. Ia-mă în brațe și mai cântă-mi odată cântecul ăla stupid.

Mă rotesc cu ea în brațe și plâng.

Căci viața merge mai departe:

What will we do with

A drunken sailor

What will we do with

A drunken sailor

Early in yhe morning?!

     ***

Ca un răspuns niște brățări metalice ies brusc din spatele meu și, prinzându-mi mâinile, picioarele, pieptul și gâtul, mă imobilizează complet.

Joffa, hijo de puta! Nici nu mă obosesc să trag de ele. Animalul își cunoaște meseria. O altă ușă se deschide și două persoane se apropie. Deja nu mai am emoții. Scrumbia și cu Ella.

Ești de o prostie incomensurabilă, Ailin! scrâșnesc pe dinăuntru. Mă rezum în ai observa pe cei doi.

 Ella îmi evită privirea. Vine în spatele lăzii și aud niște declicuri. Tot panoul din spate se desface, cu mine pe el ca pe o targă și, iar mărunțesc: Dobitoc, de 10 ori dobitoc. Asta-i lucrare făcută în tihnă. Ți-o coc de mult.

Nu văd nici o reacție. Ella manevrează panoul cu dezinvoltură.  Niște ventilatoare silențioase țin panoul, targa, masa de operații, sau cum mă-sa să-i mai zic, în poziție orizontală, iar Ella mă împinge până în dreptul lui Putrefacție. Ăsta mă privește imperturbabil dar, totuși, parcă citesc o umbră de satisfacție în privirea aceea moartă.

− Unde sunt?

− Pe Lună. Pe partea întunecată a Lunii.

*

Rumeg în tihnă. Văzând că nu mai zic nimic Scrumbie face un semn. Ella împinge targa și intrăm pe unul din chepenguri într-un culoar metalic bine luminat plin de săgeți și inscripții. Lecturez una în fugă:  Déplacement vers l’arrière peut causer des étourdissements. Adânc!!! Ieșim într-un culoar mai mare. Cum nu pot să văd decât în sus și puțin în lateral mă bucur în continuare de inscripții:  In case of depressurization take a deep breath and wait the rescue team. Chicotesc. Încă una: Ende des Tunnels ist nur bis 20 Meter vom Eingang. Logic. Acum unde-o fi intrarea…  Dar asta mă lovește urât:  Vous pouvez uriner ici. Gem râzând:

− Am să mă piș pe mine! Hai mai repede…

*

− Nu știam că ești și soră medicală…

Ella continuă să-mi evite privirea așa că întorc gâtul către Scrumbie:

− De fapt cum te cheamă? Ca să putem avea un dialog civilizat… Nu vrei să știi ce prenume ți-am dat.

Oscilează, mă privește din nou ca pe un rahat de câine uitat în ploaie:

− De fapt ce mai contează. Un rânjet macabru, pe post de zâmbet, apare pe chipul de mort. Oricum numele meu va figura în marile cărți de istorie ca: Salvatorul acestei lumi.

− Te referi la Lună? Nu cred că are nevoie de ajutorul tău…

− Mă refer la Pământ. Iar numele meu este Anastasios Aristotel Columbus .

− Neam cu Columb? Sărman strămoș cu așa nepoți. Ia zi! Ce-ți umblă prin creierul ăla mic?

Se înnegrește deși asta ar putea suna a eufemism…

− Facem curățenie. Facem curățenie înainte de a fi prea târziu. Înainte ca planeta asta să sucombe, iar molima să se extindă.

− Cine facem? Și cum intenționezi să efectuezi acest act de salubritate?

Ajungem în dreptul unei uși chesonate. Ella activează o cartelă și întrăm într-un centru medical excepțional utilat.

Este imens. Are cel puțin o sută de mese de operații care au deasupra un complex operațional care pare robotizat. Totul este nou, strălucește și miroase a antiseptice iuți. Ella mă translează pe o asemenea masă unde sunt preluat cu rapiditate și precizie. Din tavan coboară o caracatiță de tentacule care mă apucă, mă jumulesc, expert, de costum, de indispensabilul antiradiație, mă țintuiește de blat și-apoi mă conectează la tot felul de furtune și furtunașe care se insiduează în mine ca niște cobre care au simțit gust de sânge.

 Putrefacție urmărește desfășurarea evenimentelor pe mai multe monitoare și pare satisfăcut. Dă în logoree:

− Vezi tu, domnule Greeg sau Ailin… viața e o chestie parșivă. Un consum temporal de resurse fără un scop evident. Dintr-o celulă se nasc două, din două patru, din patru 16… în progresie aritmetică, fără milă, fără limite și atât cât în jur există energie. Când energia, acumulată sub diverse forme, chimică în cazul de față se termină, procesul se încheie sub forma unui colaps, toată structura prăbușindu-se ireversibil. Filozofând un pic, putem asimila viața cu un burete care absoarbe energie. O sugativă pe care, când o aplici pe pata de cerneală, o suge insațiabil. Pentru asta am inventat și legi care să expliciteze partea practică fără a clarifica exact ce se întâmplă cu această energie care se tot pierde și pentru care am inventat o denumire:  moartea termică a universului așa-zisa stare de echilibru inert. Dar lucrurile nu stau așa, domnule Greeg. Nu stau de loc așa.

− Și dacă-i cum zici, unde dispare această energie?

− Eee, domnule Greeg… De o viață mi-am pus acestă întrebare. Nu am găsit decât un răspuns filozofic, dar cu implicații practice: Viața se comportă ca un transformator, așa cum într-o scânteie sublimă Marx a realizat, o acumulare cantitativă conduce către o nouă calitate. El, prins în schematica secolului său, nu a sesizat, sau a ignorat deliberat, continuarea logică a aceste legități.

− Filozofic, această concepție nu diferă de altele, doar o îmbracă în alte haine. Infinitul nu pare mai apropiat.

− Adevărat. Dar și filozofia trebuie să se termine undeva, altfel devine sterilă. Ea este, ca mai tot ce am făcut noi , doar un instrument, o rangă, cu care să crăcănăm realitatea și să vedem ce se ascunde dedesubt. Step by step e o expresie bună și merge bine alături de filozofie și spiritul practic.

− Și cam care ar fi acest spirit practic?

− E destul de simplu. De vreme ce conștiința de viață de la acest nivel transformă energia într-o formă superioară înseamnă că ea are căutare. Este nevoie de ea, acolo în sferele superioare.

Dacă oprim aici producția atunci vor veni să afle ce s-a întâmplat, iar eu sunt pregătit să-i primesc cum se cuvine.

*

Mă zbat în tentaculele mașinăriei și realizez că nu am nici o șansă:

− Ce vrei să faci, idiot bătrân?

Mă privește cu ochii ăia de mort… Se așează pe tăblia mesei de operații de lângă mine, iar Ella îi conectează niște branule la tentaculele robotului chirurg.

− Idiot, poate. Bătrân, poate, căci zac pe planeta asta de 500 de ani, dar iaca a venit și timpul meu. Privește:

Brusc simt cum încep să fiu supt. Sânge, limfă, lichid encefalorahidian, vintre, sunt smulse din mine și văd cum pătrund în corpul lui Columbus. Trupul acestuia se torsionează apoi se arcuiește de piept în sus, iar pe gură, pe nas și pe anus începe să-i țâșnească o materie semivâscoasă roșie-verzuie absorbită prompt de aspiratoare tubulare.

Eu mă simt din ce în ce mai slăbit, lupt încercând să-mi păstrez unicitatea, dar pierd, și simt că pierd, și atunci mor, și vreau să mor, ca o salvare în fața unei anatemizării.

Mă ridic deasupra mea și mă admir: arăt ca un prezervativ folosit, în schimb, Scrumbia înflorește: o ia pe repede înapoi și iacă, de pe masă se coboară un tinerel cu puf sub nas care se năpustește asupra lui Ella:

− Ce-ai făcut? Ai zis că nu poate să moară?

− Eu? Am zis eu vreodată asta? Tu și cu idioții tăi ați ajuns la concluzia asta. Ce ne facem? Tot proiectul este dat peste cap.

− Nu… Nici gând. Crezi că la o așa lucrare am lăsat ceva la voia întâmplării? Face un semn.

O ușă se deschide și Joffa, încătușat cum eram și eu, este adus și decartat pe o altă masă de operații.

Joffa rotește privirile în toate părțile, formația lui de supertehnician citește, traduce și fixează toată aparatura și un zâmbet feeric îi apare pe buze:

− Vreau și eu!

Puștiul scrumbie își iese din pepeni:

− Ce mă-ta vrei și tu?

− Jucărele de-astea, rânjește Jaffa, și brusc îl scuipă pe Columbus în față. M-am vândut la Antihrist, așa îmi trebuie… fă ce ai de făcut.

Se alege cu o palmă peste obraz. Columbus junior își șterge fața cu dosul mâinii și se pronunță:

− Continuăm procedurile. Îl avem de senzor pe Jaffa.

− Greșit! Jaffa e doar observator de rangul doi. Nu voi ști când vin stăpânii, doar Van Helsing putea să-i simtă dar ai lăsat să fie ucis de Abominabil.

− Ce tot bâigui acolo?

− Ailin nu e de-al nostru. Am fost desemnat în preajma lui tocmai pentru a afla cine și ce este, iar tu ai distrus tot. Când vor veni stăpânii or să-ți smulgă inima și ai să fierbi în iad.

− Când vor veni stăpânii tăi am să-i închid în cușca asta. Tastează pe ceva ca un telefon mobil. Un panou mare se deschise silențios și lăsă să se vadă un spațiu cavernos gri-roșcat. Nimic nu poate evada de aici, nici măcar un miuon.

− Nu știi cu cine te pui omule, scuipă din nou Joffa.

− Cine ți-a zis c-aș fi om?

Columbus tastează din nou. Un alt panou glisează descoperind o imensă sală de comandă. Ofițeri și civili, zeci, dacă nu sute, sunt, fiecare din ei, concentrați asupra câte unei activități.

− Domnule General! Realizez că priveliștea e cu un singur sens. Demarăm operațiunea ”Omega”. Generalul ia poziție de drepți:

− Operațiunea ” Omega” la 3,2,1,0, Start.

Observ precipitare. Pe un alt panou care se deschide la fel de silențios, văd pământul în toată splendoarea lui:

− Doar termonucleare. Generale țintele sunt…

Un mănunchi de rachete se desprind de pe Lună și, silențios, se îndreaptă către Pământ.

Ața care am rămas se zbate neputincioasă în vidul interdimensional.

Va continua

Instalez de zor camere de termoviziune împreună cu Ella și doi tehnicieni de la firmă când, în curtea interioară, pătrunde o limuzină neagră, interminabilă.

− Hopa! Apare Scrumbia, rânjesc pe dinăuntru.

Putrefacție în persoană. E îmbrăcat ca un cioclu și-și trage tacticos o pereche de mănuși din piele. Calcă la fel de prețios, dar observ că baleiază pe unde pune piciorul. Dă să mă umfle râsul.

Intră în depozit, privește de jur împrejur și strâmbă din nas. Vede în mijlocul depozitului o chestie sub forma unei țevi cu o bilă mare în partea superioară.

− Asta ce este?

− Un scaner autonom.

− Hmmm! S-a mai făcut…

− Eu nu mă bag în afacerile D-voastră… M-ați angajat, procedez cum știu de cuviință.

− Cât mai durează? Stau cu marfa îngrămădită în fabrică.

− Mâine seară este gata și puteți trece la livrare.

Se întoarce pe călcâie și pleacă cu demnitatea unui crocodil sătul.

*

Joffa mă privește cu mândrie.

Lada arată perfect. Până și culoarea inscripțiilor a nimerit-o.

− Asta-i telecomanda. Apasă un buton și silențios capacul frontal se deschide. Titan ranforsat, rezistă până la 100 de metri sub apă, capitonaj cu kevlar poate să tragă și cu mitraliera. Aici te prinzi în centuri. Rezervă de aer pentru trei zile, apă, hrană condensată, ăsta-i un propulsor pentru vid, baterii plastice, peste 1000 de amperi oră, sunt patru camere exterioare le vezi pe monitoare de parc-ar fi hublouri.

Își freacă mâinile fericit.

− Bravo! Îl bat pe spate. Costumul…

− Costumul are o mică problemă…

Mă încrunt.

− Nimic major… se agită, doar că am încercat să măresc raza intercomunicației și i-am ars procesorul, iar comanda vine săptămâna viitoare… Ghinion. Ești surd și mut.

− Da’ ambiental am, nu?

− Da. Ambiental totul e perfect.

− Bine. Oricum nu cred că o să am cu cine dialoga… L-ai încărcat?

− E perfect operațional.

 

Ella mă priveste în costumul asemănător astronauților, doar ceva mai suplu, și are un frison.

− Să ai grijă.

− Întotdeauna, darling!

Intru , încui, și mă prind în centuri. Cu un pufăit drăcia se presurizează. Simt că sunt luat pe sus. Pe monitoare totul e perfect. Mai apuc să văd privirea concentrată a Ellei și apoi motostivuitorul mă trambalează în camion.

În depozit sunt așezat exact unde am cerut, lângă scaner apoi ușile se închid iar lumina se stinge.

” Poți să tragi și tu un pui de somn, bărbate.”

*

Simt ceva, belesc ochii. Nu-mi vine a crede ce văd pe monitoare. Una câte una lăzile devin mai întâi alburii apoi se subțiază ca un fum pentru a dispare în neant.

” Joffa, fira-i tu și cu Star Trek-ul mă-tii…” m-ai apuc să gândesc în timp ce-i vine rândul și lăzii mele. Simt mai întâi niște furnicături apoi creierul îmi înțepenește fixat pe o ultimă idee: ” Ai belit-o, Ailin!”

Timpul e total oprit dar parcă, la un nivel al conștiinței foarte scăzut mă simt dansând sub formă de particule subatomice într-un vârtej de energie care mă duce, mă tot duce…

Încet, încet, revin la stadiul fizic și, cu un bing dureros, încep să mă simt. Mă uit pe monitoare. Aspectul exterior s-a schimbat total. Acum sunt într-o grotă imensă bine întărită cu grinzi de oțel luminată a giorno. Mii de containere stau frumos stivuite, în partea dreaptă, până aproape de tavan. În centru lăzile din depozit, iar în stânga ceva ca un perete de oțel cu zeci de uși chesonate, asemănătoare cu cele din submarine, fixate, parcă aleatoriu pe înălțimea peretelui. Observ cum una din ele se deschide iar un container capătă brusc personalitate, se ridică spontan și prinzând viteză dispare prin cheson către o destinație necunoscută.

” Eeeee, o văzui și pe asta! Și-acu’ ce facem?”

Va continua

− Ce ți-am zis eu? O iau de chică și mai s-o trântesc cu capul de beton. Mâna începe să îmi tremure. ”Blestem!”. Mă răsucesc în fund și-o trag la mine-n brațe:

− Fată mică… ți-am zis să stai sus… veneam și eu…

− Eu.. eu…

Vreau să o sărut, dar mi-aduc aminte că abia ce mi-am borât mațele și o împing cât colo:

− Hai! Sus! Mă salt și eu. Avem o misiune, nu? Fiecare cu a lui.

În trecere pescuiesc două jumătăți de glonț și le strecor în buzunar.

*

− Cam ce-ar fi în aceste colete??

Iar face bot.

− Mă gândeam… așa… Dacă nu faceți un pachet mai mare…

− Nu înțeleg.

− Unul mai mare în care să încap și eu. Comprandre?

Se luminează la față.

Se pare că nu a rămas cu nimic din aventura de la subsol, aparent,  căci e o femeie drăcoasă, cu o minte brici și …

− Cum de nu m-am gândit. Sunt mai mică, aș intra perfect.

 Atenție! Folosesc ”VOCEA” : Tu vei sta aici și mă vei supraveghea. Nu te implici decât în situație de viață și de moarte. Clar? Repetă!

Repetă, coștiincios, apoi leșină.

 

Depozitul are un aspect banal. O structură metalică acoperită cu tablă profilată. Dușumeaua e din beton și inginerul care se ocupă de livrări mă asigură că nu e nimic dedesubt. E înconjurat de un gard de plasă, modest, cam de 1,8 metri cu un șir de ghimpi plantați la partea superioară. Totul degajă o normalitate absolut cotidiană.

Mă scarpin în creștet. Ciudat. De ce n-au întărit măsurile de securitate? În mod normal, basic, ar fi trebuit să supraînalțe gardul, să pună rulouri de sârmă ghimpată, să întărească ușile, să… toată nebunia asta pe care toți, dar absolut toți managerii onești, cuminți, o fac înainte de a apela, in extremis, la autorități. Ori, aici parcă s-a încercat menținerea unui ” status qvo” care să vorbească limpede, răspicat, pentru oricine vede, că nu se întâmplă nimic deosebit. Ciudat.

− Ai mai vorbit cu cineva despre ideea mea?

 Nu. Ella mă privește sfios. După evenimentele de ieri distanța dintre noi a luat dimensiuni profesionale. Ultimul leșin, aproape provocat de intruziunea mea brutală în sinapsele ei, i-a diminuat, periculos, încrederea în propria persoană. Va trebui să lucrez la acest aspect.

− Bine. Nu vei mai vorbi cu nimeni despre asta. Mă mănâncă să folosesc vocea dar mi-e că o pierd. O privesc cu gravitate:

Nimănui. Ai înțeles cuvântul ăsta? Nimănui și mai ales șefilor tăi, clar?!

− Clar!

− Bine. O să demarăm o acțiune de filaj clasică. Ceva ce au făcut și federalii. Nimic spectaculos.

− Directorul Executiv nu va fi mulțumit. Așteaptă de la tine soluții miraculoase…

− Lasă-l în ceață. Hai să-mi arăți cel mai banal colet din cele depozitate aici și care ar putea să mă încapă.

Scanez o ladă înaltă de doi metri și salvez în memoria telefonului.

− Depozitul să rămână gol, două- trei zile, până ce un amic îmi va confecționa ” Arca lui Noe”. O vom amesteca între celelalte. Hai!

Arbeit!

O privesc cum pleacă. Fusta plisată svâcnește ba în dreapta ba în stânga. Ceva mă apucă de gât: ”Blestem! De ce o pățesc mereu, și mereu când …”

*

Joffa meșterește cu căștile pe urechi. Îi trag o palmă pe ceafă.

− Hâu! Sare ca ars și aruncă toate din mână. Mă focalizează și dă o înjurătură birjărească.

− Bucuros de oaspeți?

− De-așa oaspeți mă lipsesc bucuros. Te-a căutat unu’, așa mare și cu falca pătrată…

− Și tu i-ai ciripit imediat.

− Păi… Când mi-a pus o sabie lungă și ascuțită în beregată i-am zis și când m-am masturbat ultima oară.

− Asta?

− Tot ce se poate. N-am stat să intru în detalii.

− Ia-o și pune-o la colecție.

− Da’ eu tot nu m-am lămurit ce vor ăștia de la tine…

− Neimportant, hai la oile noastre. Ia descarcă pozele astea. Vezi? Vreau să-mi faci una identică.

− Da’i o ladă de lemn. Ți-o face și mortul ăla de la pompe funebre.

− Nu te-ai citit. Identic și la fel, pe dinafară. Înăuntru altfel stă șmecheria…

− Aaaaa…

    − Ai două zile și vreau și costumul cu împrumut.

− Două zile, se vaită Joffa. Bine. Se face dar vreau și eu să știu la ce te aștepți.

− Asta-i că habar n-am. Poate să nu fie nimic, la fel de bine cum ar putea să fie fundul oceanului, sau spațiul cosmic. Fii atent aici. Gândește-te la un depozit de peste 200 de metri pătrați plin cu de-astea care se volatilizează în cinci minute. Bate la ochi. Zi că nu.

− Ciudat. Foarte ciudat. Am mai auzit de chestia asta.

− Unde? mă precipit…

− În Star Trek, chestia aia cu teleportarea, știi…

Se alege cu a doua palmă pe ceafă:

− Arbeit! În două zile mă întorc. Lasă baltă orice altceva.

− Recepționat. Da’ o atenție ceva…

− După ce termini, că te conturbă din activitate.