− Măăă… ce n-ai zis de la început, îşi iese din pepeni meşteru’ 

− Pă… acu’ mi-o venit, cu curu’ pă treaptă, când mi-am adus aminte de Doru de-i în concediu şi mi-o zis că-şi bagă în ea de ciupercă…

− Bun …am priceput, dă fuga de închide, să o luăm de la cap.

− Nee, că nu ţine, dacă închidem by- pasurile, pe unde se restabileşte presiunea? Prin 312? Nu? Și la 312 au scos ciuperca şi au pus un vană, că or zis băieţii din tablou că-i punct strategic şi nu se lasă pe noi, nu se bazeză ei pe ce indică în tablou. Aşa că singura şansă de siguranţă e ciuperca de la 311, reglată la 11 bari, de dă afară când facem manevrele de presiune. Altfel crapă principala…

− Deci…tovarăşi! Situaţia se clarifică. Lucrări neautorizate efectuate de operatorii de la tablou. Iată de ce indicațiile erau eronate.  Se întoarce către mine: ai fi putut să mă anunți…

− N-am avut când, meștere, că am fost tură pană. De ce nu v-au zis ei, de trei zile că eu abia ce-am picat. Îți ziceam acu’ dimineață da’ m-ați luat repede și am uitat.

Meşteru’ desfăşoară şi automatizarea pe desulfurare, îi râde mustața și-mi trimite ocheade:

− Având în vedere ca aveam 17 mA pe magistrala….

 

E cald… da’ nu prea cald, adie o boare dinspre mare cu miros de alge şi viaţă.

Hanul Piraţilor e la un pas. În cur pe nisip privesc Combinatul şi un fior mă străbate: câţi vom trăi, câţi vom mai muri.

− Ia dihanie, că meriţi.

Dan, cu două halbe în mâini, îşi face drum prin nisip.

− Meștere? De ce-s închise 100 și 200? Da’ nu mă aburi!

*

În cabinet, doctoriţa se pufneşte cu curul ei mare pe un taburet: 

− Olguțo, da’ ai pus botu’ fată, nu te-am mai văzut…

− E aşa scump şi dulce… şi miroase bine…

− I-ai suge şi p..a, proastă ce eşti.

−  M-aş juca cu ea, când l-am spălat…i s-a sculat…

− Ai sindrom NF, copilă!

− Eu… Îl iubesc de cum l-am văzut!

− Bine. Atunci o să faci cum zic eu. Fii atentă, aici ai bani și o adresă. Îl duci acolo și ai grijă de el.

− Ca de sufletul meu, am fugit, i-am zis că e aventura mea…

− Proastă mică, în nădejdea ta…

Mâini pricepute mă împachetează expert transformându-mă într-o mumie tutankamonică. Paturile sunt inversate, arsul este acoperit atent cu un cearșaf și i se face o injecție. Gemetele încetează.

− Gemi! îmi șoptește cineva la ureche.

− Ăăăă!!! Auuuuu!!! Uhhhh!

Trecem pe sub nasul celor doi cerberi de la intrare care se uită în salon și schimbă două vorbe.

Trecem și aș putea să jur că cei doi au vorbit în rusește.

 

− Domnilor… regret, s-a creeat o confuzie. Îmi asum toată responsabilitatea. O persoană decedată de mult, ţinută în morgă , nerevendicată, urma să fie incinerată azi. Cu regret. În triajul de la morgă, a fost preluat cadavrul d-voastră, e în drum spre morgă, dacă mă uit la ceas … cred că arde!!!

 

*

Dubița de salvare aleargă cu sirena în funcțiune. Asistenta mă despachetează. Pot din nou să respir. Întorc capul și rămân siderat: La volan pisicoloaga. Îmi trimite un zâmbet în oglinda retrovizoare. Olguța pune bot. Se simte în inferioritate.

Nu înțeleg nimic și asta-mi provoacă un imens hohot de râs. Rămân cu el în gât când două mașini negre ne încadrează și ne obligă să tragem pe dreapta.

Acu’ să te văd, fratelo. Caut un ciomag, ceva… Anjelica strânge în mână o seringă.

*

− Ce mă fac cu voi?

Colonelul, un bărbat încă tânăr, dar grizonat, pe fața căruia tensiuni strunite au săpat cute, ne privește pe rând.

Suntem adunați cu toții: Eu, Angela pisicoloaga, Doctorița, Olguța asistenta și ceva mai retras Meșteru’

− Să recapitulăm:

Tânărul, aici de față, o face pe cascadorul și descoperă ceva ce nu trebuia să descopere fapt care creează un întreg lanț al slăbiciunilor.

Domnișoara Angela, află în urma unei verificări psihologice de rutină, cu ocazia unei promovări de categorie, despre descoperirea acestuia și, în urma unui coup de foudre, încalcă consemnul, strict, de a observa și comunica ierarhic, hotărându-se să ia totul pe cont propriu:

Bravo tovarășă căpitan! Va arăta perfect în dosarul d-voastră.

Face o ședință de hipnoză și-l zăpăcește de tot pe tânărul cascador care, totuși, începe să lege ițele:

Da tinere, mare noroc că te-ai spovedit la tovarășul subinginer Hanganu.

În acest lanț al slăbiciunilor se prinde și Doamna Colonel de Contrainformații în retragere, Ilda Grunberg, căci domnișoara Angela  i-a fost discipolul preferat și nu se face să fie lăsat la greu… nu-i așa Ilda? Doctorița se foiește pe scaunul neîncăpător pentru posteriorul trufaș și examinează cu aplicație tavanul biroului.

Tânărul nostru, mă indică cu degetul arătător, se pare că dispune de un magnetism foarte puternic căci, iată: prietenii noștri sovietici, pe felia cărora ai intrat accidental, miros imediat ceva ( aici vom mai face cercetări), iau repede urma și s-ar fi debarasat rapid de tine înainte ca noi, grație tovarășei căpitan, să știm ceva. Pe când plănuiam o contraacțiune, iar rușii încă ezitau încercând să afle întreaga încrengătură,  lovitură de teatru.

Eu trec din uluială în uluială, dar mă și distrez copios.

Recunosc, ne-ați făcut șah mat și pe mine și pe ruși.

Salvat în extremis de către doamna colonel, hârșită în astfel de operațiuni, aici ofițerul are un zâmbet fin, chiar de sub nasul rușilor care te urmăreau cu îndârjire încercând să afle ce e de capul tău, ești internat în spital unde supravegheat de doi ofițeri de la GRU și, din umbră, de doi ofițeri de-ai noștri.

Realizând poziția precară în care te aflai, cu doi ruși la ușă, care puteau oricând primi ordinul să te lichideze, doamnei colonel îi vine o ideie mirobolantă.

Cu sprijinul neprecupețit al domnișoarei asistente Olga, care alunecase la rândul ei pe bec, nu-ți pierzi timpul, tinere, rânjește colonelul, ești răpit de sub nasul rușilor și a echipei noastre.

− Fabuloasă chestia cu schimbul de bolnavi, continuă colonelul, mirobolantă, pe sub nasul rușilor… râde înfundat deși fața-i rămâne serioasă. Apoi ți se înscenează decesul, confuzia din triaj, și incinerarea. Oficial, acum ești dust in the wind. Fabulos, mirobolant!

Deci: ce mă fac cu voi?

*

 

Eu mi-am luat numele de fată al lui maică-mea și am ajuns să fac hărți forestiere la IFET, aer curat… am admirat un an de zile frumoasele priveliști motane ale patriei.

Pisicoloaga a ajuns Secretar Doi la Consulatul Român din Milano.

Doctorița s-a pensionat, de data asta definitiv, și a murit la puțin timp după aceea în urma unui stop cardio-respirator.

Asistenta Olguța a fost cea mai neconsolată și, după ce a bolit, ce-a bolit, și-a găsit un doctor ORL-ist, s-au mutat la țară, și-au umplut ograda cu Olguțe mititele.

 Singurul care a rămas în combinat, nefiind compromis, a fost meșterul Hanganu care a ajuns șef de secție și apoi inginer șef.

Acum, dacă mă întrebați, nici eu nu știu prea bine peste ce am dat din exces de zel, dar o vorbă scăpată neglijent de Colonel, m-a edificat cât de cât:

− Dacă-i la o supărare, în juma’ de oră nu se mai ezistă Orient Mijlociu.

 

                                                                           ***

  Zi de salar, în mă-sa cu ele de instalaţii, la-s că merg şi singure.

  Ne bulucim la Pavilion, cu limbile scoase, și facem o coadă dezordonată în fața ghișeului de la Casierie. Mai e și zi de CAR …lideru’ de la sindicat trage o sută de albastre și ni le flutură, criminal, pe dinaintea ochilor, noi nefericiţii, câte două-trei mii fiecare după putirințe.  Bătrâna Pobeda, proprietatea sindicatului, ne așteaptă torcând agale la Punctul de Control Doi, și… ne spargem pe litoral. 

 Deschis către mare într-un arc larg, restaurantul Alvorado oferea în jur de 200 de locuri pe scaune.

Suedezii sunt masați, cu mii de scuze, pe centru, și noi ne ocupăm zona central dreaptă, care-i chiar lângă ieșire, precauție care ne-a scos, de-a lungul timpului, din multe belele. 

Prima strigare. Nea Toma că de… o sută de Bălcescu trebuie udați:

− Coniac ! 

Continuăm, strategic, cu o ciorbă de burtă. Apar muzicanții, niște balaoacheși  de nu se vedeau din decor, dar meseriași. Suedezele sunt lipiciose…foarte lipicioase… Nu mă las mai prejos. E mai ’naltă ca mine și și-a proptit balcoanele generoase pe umerii mei . Dansăm languros ea chicotind, ba de engleza mea de baltă, ba de mâinile-mi  cam slobode.

După frigăruile cu garnitură se dă liber la Murfatlar.

Atmosfera se încinge. Brigetta mă ia, hotărâtă, de la masă și-mi demonstrează că nu o cheamă degeaba așa (puternic, în suedeză). Scoate sufletul din mine. Întindem o geampara la care se bagă și ucrainienii, cazați în stânga, unde trage curent de la briza mării, care până atunci stătuseră în expectativă, dar cu balele curgând.

Nădușit, și cu o ultimă urmă de luciditate, pasez banii la meșterul Hanganu păstrându-mi doar 300 de lei.

Ultima amintire!

 

Ceva  mă supără, dau cu mâna:

− Brigi,  nu fi… belesc un ochi: Tavan alb, canapea relaxa. Dau să mă ridic da’ se tulbură naturelu’. Mă las pe spate și mă uit, în stilul caracteristic, pe sub pleoape.Văd ceva și nu-mi vine a crede. Mai mult, o simt urcându-se în genunchi peste mine:

− Cafea cu frişcă?

− Ăăăă… Doamna doctor, eu… Da’ cum? Păi?…

− Taci. Uite aici o aspirină. M-am chinuit toată noaptea cu tine. E cu un chilot minuscul, cu pieptul gol, provocator, călare pe pieptul meu.

− Ăăă, hârâi dintr-un gât iască, adică cum? 

− Ia din ceaşcă, zâmbeşte sardonic şi se ridică; adică te-am scos din belea…

− V-am rugat eu? recuperez  minimal, cu ochii după haine. Nici nu v-am văzut… poate nu mai era nevoie…

− Aha, cafeaua lucrează. De fapt eram şi eu… pe acolo.

− Bine, doamna Doctor, să înţeleg că m-am îmbătat şi că m-aţi violat nocturn? Nu?!

− Ce copil eşti… eu doar…nu ai văzut…

Mă ridic din pat, văd hainele, mă îmbrac. Simt că trebuie să-mi impun statutul de bărbat chiar de e lejer terfelit:

− Cum te cheamă?

− Angela…

− Bine, domniță Angela, mulţumesc pentru tot…unde suntem?  Să-mi văd de drum! Asta nu e aspirină, ce mi-ai dat? Iau plicul, înăuntru încă trei pastile în blisterele originale. Îl bag în buzunar.

Numai femeile pot avea asemenea schimbări bruște de stare:

− Tu nu știi, nu știi încă nimic, o pododește plânsul. Eu, eu acolo… trebuia, erai în pericol. Trebuia să te salvez… Ce proastă sunt, Doamne ce proastă sunt!

− Mersi că m-ai salvat din ghearele suedezelor. Aș prefera pe viitor o relație mai profesională.

Ies.

− Nu suedezele, nu ele… aud în urmă, măresc pasul.

În lift, verific portofelul. Intact.

 

Maria mă primeşte cu degetu’ pe buze :

− Horcăie, hai, da’ cei cu tine? Ți se zbate o vână pe frunte…

Treci în bucătărie, să-mi spui… Iar ați făcut-o lată! Ce mă fac cu voi? Dan a venit ţeapăn, cu Toma şi-ncă doi…abia am scăpat de ei… mă gîndeam la tine. Pe unde-oi fi…

− Ce-s astea? Îi arăt pastilele.

− Nu știu. Să aduc Anuarul de Farmacologie. Răsfoiește și arată cu degetul: Zeolit, pulbere de zeolit, 600 mgr. De unde ai asta? E cel mai eficient medicament împotriva radiațiilor…

 

Un borş de afumătură acru, cu ardei olteneşti, mă restabilizează. Dinspre sufragerie se aud zgomote şi încercări de a articula cuvinte. Burtos, păros, şi cu ochii injectaţi, meşteru’ îşi face…apoteotic, apariţia în pragul uşii:

− Neee…moartea-i aici! Nici acasă…în casa mea, n-am tihnă. Veniţi toţi, e loc…vă bag și pe balcon, pe toţi.

Femeiee…unde-i caaafeaua? Și tu motane… Ăăă, şmecher…cu caș în gură da’ te dai la mature, îî?

− Ia zi meştere, că mie mi s-a rupt filmu’ cam după ce ți-am dat banii, ce-o mai fost? 

− Ha! De bani ține minte, dihania. Nu mă aburi, nici bine nu ne-am aşezat, Toma a trecut pe coniac, tu în zâmbre cu suedeza, ‘naltă de-ți pupa chelia, ha!

− Zi! Că-s pe zero…

− Bă…Matură, aşa… bună mă, ce mai… că-i fimeia aici…

− Şi eu?

− Şi tu…te-ai bolunzit, erai cu ea numa’ tet a tet, bușon la bușon. Or crăpat toţi de invidie cum ai învârtit-o pă ring, s-o omori…

− Şi?

− Păi şi… Apăi nu era să stăm holbaţi la tine. M-a luat Toma cu piroșima, că nu suntem în termen, a venit friptura…

− Da’ pe Doctoriţă… pe psiholoagă ai văzut-o?

− Mai dăi o cafea , nevastă! Ce să caute, mă, aşe fimeie subţire, hă,hă, între noi. Printre neandertalieni…Hă, hă…hă! Te-ai bolunzit!

Va continua

                                                     

Meșteru’ m-a trimis în Piroșima (piroliză – n.a.) căci pe tabloul de automatizare se sesizase o cădere de presiune semnificativă, dar inexplicabilă.

− Când treci pe la Desulfurare, (conversia hidrogenului sulfurat în sulf, prin metoda Claus – n.a.) ia-l și pe papagalul ăla de Florin, să fiți doi, că așa scrie la carte. Protocoalele trebuiesc respectate.

Am intrat în arealul desulfurării și am bifat caseta cu masca de oxigen fără să o iau. Știam eu cum stă treaba, dacă crapă o conductă cu hidrogen sulfurat dai colțul cu sau fără de ea.

În tabloul de comandă, Florin și o prospătură incredibilă. O corcitură tătaro- turco- română, cu toate alea la locul ei.

− Hai! Mergem în piroliză… Ahoe, you gorgeous! Hau mai faci? Mâine ies din tură… Mamaia va fi a noastră!

Fâlfâie din gene și râde de proastă. Stric banii degeaba pe litoral, am să o înghesui pe aici, prin instalație… 

− Hai, motane ! Ne freacă chelia Hanganu…

Trecem de bombosfere (rezervoare de gaze – n.a.):

− Mă, câți chiriași are mă-ta?

− Șapte, două perechi și trei holtei, de ce?

− P-asta ea a adus-o, freacă menta pe-aici ziua, și-i lucrează pă holteii ăia noaptea. Zi că nu?!

− Mă jur că nu știu. M-a chemat ingineru’: Uite! Noua operatoare de tablou, îi faci protecția muncii și-mi aduci să semnez.

− Și cum a fost cu protecția muncii? Cunoaște… legislație?

− N-am apucat, m-ai călărit tu primul.

Ajungem. Pun mâna pe telefon :

− Sunt la A1. Închideți și voi pompele alea că vâjâie tot pe aici… Meștere pe unde ziceai?

− Pe automatizare am izolat B3 cu D4 și E 5, pe undeva pe acolo…

− Hai, da’ stai în spatele meu și ciulește urechile. La cel mai mic semn, te faci una cu betonul.

Intru pe magistrala A, cotesc pe B2, mă opresc. Se aude relaxarea din țevi, băieții au oprit pompele. Între D5 și E4 am perspectivă mai largă. Totul pare în regulă.

− Du-te la nodul ăl’lalt, eu merg pe aici. Ne găsim la E5. Belește ochii.

Văd , deja, un jet subțire ce condensează lângă o ciupercă de automatizare. Izolăm zona, golim, și înlocuim olandezul zburător. (mufare de tip olandez – n.a.)

− Stai aici, cască ochii, mă duc la telefon.

− Meștere… un olandez. Da. L-am schimbat. Bagă presiune.

Simt încleștarea țevilor în lupta lor cu cele peste două sute de atmosfere. Vibrația infasonoră îmi creează o stare de panică, de angoasă animalică, pe care o cunosc și o stăpânesc. Mă întorc la D5:

− Copil, răcnesc, șuieră ceva?

Nici un răspuns. Brusc mă năpădesc sudorile.

− Florin, candela și altaru’ lu’ mă-ta, curge mă?

Nimic.

Mă strecor pe sub instalația de automatizare, absolut interzis, și ies la E4. Din Florin văd numai capul. Pare că doarme:

− Acu’ te-ai trezit să adormi? Fițe-ar curvele a dracului!!!

Dau să înaintez printre țevi când ceva, o încrâncenare, m-a oprit. Mă pun pe burtă. Adrenalina se joacă cu mine. Dârdâi incontrolabil. Vreau să mă ridic și să fug. Asta ar fi moartea mea. O fisură micronică pe o țeavă la 250 de atmosfere produce un fascicul supersonic. Îl auzi acolo, dar el este aici. Și te taie ca o lamă de bărbierit.

Stau ca boul la poartă nouă în timp ce instalația începe să duduie.

Dacă este o fisură pe instalația de forță și eu am reparat doar o amărâtă de automatizare e mai rău ca înainte. La presiunea asta porii, sau fisurile, au tendința de a se lărgi, metalul pierzându-și coeziunea, cedează, iar dacă nu …unde a apărut una …

Scot din buzunarul de la spate procesul verbal de constatare. Găsesc în geanta de scule, indispensabila sârmă românească și cu hârtia legată în vârf , ca un stindard , am ajuns târâș- grăpiș la telefonul antiX. :

− Meștere, oprește tot, tot, jale ! Florin e jos… Tot, tot, și eu sunt jos… Închide dracului pompele!

− Comisia a constatat: La ora … Vocea Inspectorului răsună monoton în sala de conferințe: … ca urmare și în conformitate cu Normele… O văd parcă aievea pe tătăroaică, inginerul a mutat-o chiar a doua zi… echipa de specialiști AMA trimisă la fața locului a descoperit defecțiunea constând în… nu a simțit nimic, doctorul care mă consultă îmi ia bărbia în mână și mă privește în ochi: Auzi ce-am zis?  Jetul de polietilenă l-a lovit în zona occipitală producând deces instantaneu…  Din nefericire, la repornirea instalației, conducta de forță  dintre nodurile B2 și E4 a cedat… Comisia se retrage, rămân cu Meșteru’.

− Să nu te-aud că a fost vina ta.

− Dar a cui, Meștere? Trebuia să-l las afară, trebuia să intru singur. Nu mai fusese niciodată, nu știa de angoasa produsă de vibrațiile infra. S-a speriat de moarte și a încercat să fugă, nici el nu știa unde… direct spre moarte. O moarte atât de banală, de incorectă… Avea de toate, ba și mai mult, ce trebuia s-o facă pe AMC-istul p-aci pe la noi? Ca să nu fie un parazit social? Nu eu l-am omorât, deși aproape l-am dus de mână în fața morții. Sistemul l-a omorât, sistemul ăsta dement!

Meșteru îmi fulgeră un dos de palmă de m-am clătinat:

− Ești tâmpit?  Taci. Dacă nu pentru noi, eu, ingineru’, ăilalți, toți, avem familii, o viață de dus, măcar pentru tine că te bagă direct în pușcărie. Mai ai două luni și termini reeducarea la locul de muncă. Ai minte. Nu se merită. Nu se merită, ascultă-mă, măcar în ceasul al doisprezecelea.

− Da, meștere. Vezi? A muri este banal. Mai rău de noi, ăștia care rămânem…

Mama lui Florin mi-a aruncat în față :

− L-ai trimis pe el în față… să moară. Îmi făcusem atâtea planuri…

Ingineru’ de secție mă cheamă la el:

− Ți-au venit rezultatele de la pisicologic (cabinetul psihologic – n.a.). Ai trecut. Te-am propus pentru categorie. De mâine ești Șef Tură la desulfurare și, de ești băiet cu cap, te trimit la școala de maiștri.

− Nu vă mai agitați toa’ inginer. Îmi dau demisia.

− Păi de ce ? Mi-am făcut planuri cu tine…

− Toți v-ați făcut planuri. Plec. Aici mi-am ispășit păcatele, cu vârf și îndesat. Plec la Iași, că cheamă înapoi, la facultate… Nu v-a zis meșteru’? Poate mă mai întorc…

Nu m-am mai întors niciodată, în ciuda butadei care spune că ucigașul se întoarce întotdeauna la locul crimei.

***

Pe-afară se pornise o viforniță, cam ca acuma, iar înlăuntru făceam trei’șpe-pai’șpe pe lângă caloriferele reci, și puneam de reșouri din BCA.

Miță, de care am mai făcut vorbire, hotărâ că nu se mai poate așa și, după o vizită pe la căminul de nefamiliste al Fabricii de Confecțíi, s-a întors cu o șleatcă de fătuci emoționate și cu năsucurile roșii de frig.

Brusc, au răsărit și sticlele cu votcă Vyborowa, Stalinskaya, lichiorurile cubaneze, precum și cele două pungi cu bere Bucegi date peste gardul fabricii.

Atmosfera s-a încins rapid, iar fetelor nu la mai luceau năsucurile ci ochii.

Între toate răsărea, ca bârna-n ochi, o făptură fabuloasă.

Slabă de i se vedeau oasele, când puneai mâna pe umărul ei simțeai cum i se dizlocă cartilagiile… ce mai, nu trebuia să strănuți prin preajmă că o pierdeai.

Da’ avea niște ochi, bre… niște ochi mari în care te rătăceai cu totul…

Acolo era începutul și sfârșitul, adicătelea alfa și omega, leațulul de la gât și ultima ta răsuflare.

La faze de-astea mă inhib. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu mă apropiu de ea. M-am ascuns, m-am îmbătat, am cântat pe masă…

Se împrăștie poporul și văd că se împrăștie de tot.

Camera a rămas goală. Doar ea, rezemată ca o scândură de basicul dulap de cămin.

Se uita fix la mine cu ochii ăia de drăcoaică.

Am simțit, așa… o răscolire: N-am mai stat la întrebări și răspusuri, am luat-o pe sus, am trântit-o în pat, și m-am rătăcit printre ciolane.

Trei zile m-au durut toate alea… O colegă de grupă cu care, dacă nu apărea, mai decisă, nevastă-mea, ar fi trebuit să umplu Fălticeniul cu Mihaili, m-a citit din prima:

− Ce-i mă cu tine? Ai căzut pe gheață? Ești tot numa’ vânătăi!

− Close encounters of the third kind, am rânjit eu misterios.

 

***

… Apoi au plecat într-un voiaj în insulele Pacificului.

Noaptea, în lunecarea lină a vasului, sub cerul spuzit de stele, priveau de pe punte bolta pe care o străbătuseră împreună și în imensitatea căreia se afla, nevăzută pentru ochii omenești, o mica stea:

− Nimeni nu o vede, doar noi o știm. Oamenii în schimb te văd pe tine. Ceea e pentru mine este același lucru…

− Chiar același?

− Nu, dar vreau să te știu și acolo sus, unde am fost cândva împreună…

Alex deveni neliniștit. La un moment dat Carmen se burzului:

− Dacă începem de pe acum cu secretele… Zi ce te doare?!

− Am primit un mesaj de la Comisia de Astronautică… Ceva nu-i în clar cu raportul nostru…

− Și ce stai? Fugi! Eu oricum am programată o întâlnire cu colegele din Academie…

Comunicatul sec, pe care-l primise spunea că, datorită unor grave neconcordanțe, steaua Fomalhaut C  nu poate primi titulatura de Carmen și revine la statutul ei de LP 876-10.

Cât de tari putem fi într-o situație de viață și de moarte, atunci când o zecime de secundă contează și cât de slabi devenim atunci când un sentiment ne este rănit.

Alex trepida în fotoliul din antecameră, părândui-se că toată lumea care trecea îl arată, figurativ, cu degetul… Într-un târziu Academicianul Bromski deschise personal ușa și-l invită înăuntru.

Din prima, stăvili în fașă șuvoiul de întrebări pe care Alex le tot adunase, înghesuite una peste alta… și-i arătă forma fizică a raportului, un dosar groscior pe care stătea scris cu caractere mari Carmen iar apoi o barare în diagonală și mai jos, neglijent, scris de mână, LP 876-10.

I se strânse inima.

− Dacă crezi că e mai simplu, ai formatul holographic pe masa de consiliu. Academicianul se întoarse la treaba lui baladând dezinvolt pe trei hărți digitale care se ițeau dinaintea lui.

Alex parcă se topea. Nimic nu se potrivea. Toate datele acumulate timp de sute de ani, plus cele pe care le adusese Gamma 3 erau în contradicție totală cu documentarea exactă, exhaustivă, pe care el și cu Carmen o făcuseră.

Era o nebunie.

Încercă să-și păstreze calmul:

„ Gândește boule, doar n-ai visat, doar n-ai fost singur… Doar  angoasa infinitului să ne fi tâmpit pe amândoi în așa hal? Dar sunt probe fizice… am adus o sută de kile de bolovani…”

− Domnule Academician. Cum se situează raportul meu, față de probele fizice pe care le-am adus?

Profesorul săltă ochelarii:

− Nu am cunoștință. O secundă… Ioane? Da, eu sunt, avem un răspuns de la mineralogie privind cazul LP? Nu? Ei bine, îl vreau la mine pe masă într-un sfert de oră.

Alex! Măăă, tu ești ditai cosmonautul, ai făcut lucruri la care eu doar am visat… Mută-ți hoitul ăsta la cantina și mănâncă ceva, când te întorci vreau să văd un bărbat, nu momâia asta. Marș!!!

Raportul de la mineralogie confirmă în proporție de 100% documentarea făcută de voi. Citesc, aici, acum… vezi, birocrația asta ne omoară, că la ieșirea din beta nu l-ați găsit pe robotul prospector Gamma 3. Totuși, Gama trei a fost activ și și-a îndeplinit misiunea revenind pe Starseeker cu cristalele full de informații, care, culmea bat bine, foarte bine cu puținele informații pe care le aveam despre LP 876-10. Deci?

− Deci… Alex care cumva răcorit, speriase fata care servea masa la cantina, și-i veniseră idei noi, grăi:

− Asta înseamnă că am vizitat două locuri diferite. Dar cum? Am intrat în altă dimensiune? Devine foarte weird…

− Fugi la nevastă. Am auzit că erați în luna de miere și-ai lăsat-o baltă… Noroc că Ildico, o știi, s-a citit și i-a trimis niște foste colege. Nu de alta da’ … hai fugi! Demarez o anchetă totală. V-a fi cercetat până și ultimul șurub de la vasul de toaletă. Bârrrr!

*

Cam la două săptămâni, când Alex se resemnase trecând totul la capitolul vise urâte… de evitat  primesc amândoi o convocare oficială la Comisia de Astronautică.

Rămaseră siderați când intrară în aula plină de somități. Se făcură mici, mici, așteptând ca Academicianul Bromski să termine niște adnotări pe care le făcea cu parșivă încetineală pe marginea filelor unui dosar, deja mult mai gros, și pe care, ochiul ager al lui Alex, observase că a dispărut titlul barat, aproape jignitor, cu carioca și completarea suficientă de dedesubt.

Academicianul tuși strategic în barbă și, când se făcu liniște, se ridică :

− Voi doi, se adresă privind către Carmen și Alex, pe lângă faptul că sunteți incredibil de norocoși, ați stârnit cea mai mare operațiune stelară de când l-am pierdut pe Klauss, la primul salt Beta.

Să recapitulăm: Ați primit misiunea de a studia steaua Fomalhaut C, a treia și cea mai îndepărtată stea a tripletului Fomalhaut. Întrucât între punctul Lagange în care se situase Nava-Mamă Starseeker și LP 876-10 se află interpus norul de materie protostelară care se întinde până la Aquarius, s-a hotărât să efectuați un microsalt Beta. Ei bine… se pare că a apărut o mica defecțiune la setarea saltului astfel încât punctul de inserție Klauss a fost decalat cu două sutimi de arc.

De-asta spuneam că sunteți încredibil de norocoși, puteați să vă treziți intrând direct într-un soare, o planetă sau să vă pierdem în vidul interstellar… dar nu… voi ați nimerit în proximitatea unui sistem stelar, cu caracteristici destul de apropiate cu Fomalhaut C încât suspiciunile să le puneți pe seama insuficientei documentări a cazului.

În acest timp, Gamma C care a efectuat un salt corect a ajuns într-adevăr pe LP 876-10 unde s-a ținut de program, un program exceptional făcut de echipa domnului Profesor Adamski, aici de față și căruia, cu această ocazie, îi mulțumesc.

− Și noi, unde-am ajuns, se auzi, cumva nevinovată, interpelarea lui Alex.

− Voi?… Hai-hui, râse Academicianul și întreaga aula hăhăi politicos.

N-am avut încotro și am deviat trei nave de la misiunea lor. Cele mai îndepărtate nave pe care le-am găsit. Două arce care vizează o ieșire din Quadrant și o misiune automată care se îndreaptă spre nucleul galactic și am făcut o triangulație pe triangulația făcută de voi.

Ei bine, norocoșilor, nu numai că ați descoperit o nouă stea dar ați și documentat-o foarte bine.

Se auziră aplauze iar Alex se foi, neștiind ce să facă, pe scaun.

Această stea, complet obturată de norul de praf interstellar, imposibil de detectat cu observatoarele de pe Pământ sau Lună din cauza unghiului mic de declinație, se află la 4,3 ani-lumină pe o dreaptă ce trece prin poziția relativă a lui Sol și a lui Fomalhaut C, este steaua pe care ați adăstat, incredibil și sfidând absolut toate calculele probabilistice.

Se făcu liniște.

Alex ronțăia ceva în minte:

− Deci… Că-i Fomalhaut C sau necunoscuta asta, unde am picat de papagali,… e dreptul meu să-i pun un nume, căci o serie presupun că deja i-ați pus.

− Da. A fost înscrisă în catalogul stelar sub titulatura de LX-001- 01…

− Atunci, hârâi adânc Alex, revin cu cererea de a se numi Carmen.

− Ei, nu!

Carmen se ridică furioasă.

Nu o luăm de la capăt. Și-așa aproape ți-ai pierdut mințile de când cu titulatura asta… Gata. Mai lăsați-mi numele în pace. Bărbate… hohote în sală, scoateți din minte. Am primit mesajul! Pentru mine este sufficient că ai vrut să pui numele meu unei stele. Încheiem, aici, acum, toată această nebunie.

Spune-ți că avem dreptul să-i punem un nume, ca primii ei descoperitori?

Ei bine… se gândi o secundă, ce spuneți de Columb, că și ăsta credea că a ajuns în Indii și a aflat ulterior că a descoperit un nou continent.

Academicianul își făcu de treabă cu computerul holographic:

− Nu merge. Columb mai este în Rac…

− Atunci… Colombina, că și-așa ne-a trântit o farsă italienească de toată pomina!

− Colombina merge…

− Ce zici bărbate?

Cam fâstâcit, Alex aprobă cu jumătate de gură:

Dacă așa dorește scumpa mea soție… cine sunt eu să o contrazic.

Aula izbucni în aplauze și chicoteli prietenești.

− Eeee… Se pare că lucrurile s-au clarificat. Este aici cineva care să aibă ceva de obiectat? Dacă da, să vorbească acum sau să tacă pe vecie!

Privi peste sala în care se făcuse liniște:

− Bine! Atunci, cu binecuvântarea noastră, de azi steaua LX 001- 01 se va numi   Colombina.

Am zis!

Și trânti ciocănelul pe masa de consiliu.

*

Mai târziu s-a stabilitit că și Colombina se află în siajul lui Fomalhaut și acesta a primit denumirea de quattuor.

Primii colonizatori ai lui LP 876-10 au cerut ca această stea să poarte numele de Carmen, numele soției cosmonautului care o ratase la mustață…

− Iar ei?

− Ei…  Când fata lor Colombina a împlinit 10 ani, s-au mutat pe proaspăt teraformata planetă… și-au trăit fericiți până la adânci bătrânețe.

− Ce frumos, ce romantic…

Tânăra își lăsă capul pe umărul Profesorului privind la stele. Sunt atât de multe… o infinitate. E una pe care să o cheme Ana-Maria?

− Încă nu, dar când am să o găsesc am să-i pun numele tău…

− Da?

Buzele ei calde și moi le căutară pe ale lui, iar profesorul își jură să descopere o stea pentru ea, chiar și de-ar fi la capătul universului.

***

După o ideie a lui Don Profesor

2015- Bârlad

Astrofizicianul Alex rămase în sistemul solar 54 de zile standard împreună cu pilotul și mineralogul Carmen care, pe lângă remarcabile calități de cercetător, o mai avea și pe aceea de a-i fi logodnică. De fapt, jurnalul de bord al astronavei ar fi trebuit să-i înregistreze ca tineri căsătoriți, dar cu puțin timp înainte de plecare amânaseră căsătoria, cam fără motiv, sau oricum, fără un motiv bine cunoscut.

Motivul îl știa doar Alex.

Carmen, deprinsă, deși fără voia ei, cu încăpățânările lui Alex, nu insistă prea mult:

„ Să ne întoarcem noi sănătoși că nunți om tot face!

− Vreau să-ți fac la întoarcere un dar de nuntă, îi spusese Alex și apoi intrase într-o „silențio stampa” îndârjită.

Erau amândoi la prima ieșire de anvergură, erau tineri și romantici. Se întâlniseră la telescopul lunar unde curiozitatea i-a împins să vadă, cumva mai de aproape, steaua către care aveau să zboare. După surpriza aflării că vor fi colegi se priviră cu alți ochi, iar întâlnirea căpătă sensuri de predestinare care se transformară rapid în dragoste și mai apoi în iubire cu „năbădăi”.

Iată-i acum, îmbrățișați în coconul de suprasarcină al navetei Gamma așteptând să fie aruncați, pe aproape un parsec, de un sistem de propulsie Beta aflat la începuturi și nu tocmai comod.

Prima surpriză a fost că steaua nu era chiar o pitică roșie ci o stea de clasă M foarte apropiată în caracteristici cu Sol, a doua surpriză a fost că norul era impenetrabil la orice încercare de comunicare cu  Nava–Mamă Starseeker, iar a treia, că nu se vedea „nici zare” de robotul- explorator Gamma 3.

Erau singuri, uitați în colțișorul ăsta de univers.

Simțiră deodată cum li se anihilează orice voință și o disperare ascuțită, ca aceea a gândului că nu vei putea adormi când de fapt ești pe pragul somnului, îi împinseră unul în brațele celuilalt. Făcură dragoste cu disperare, sălbatic, defulându-și spaimele în încleștarea carnală, iar efectele teribilei boli cosmice, paralizia denumită angoasa infinitului începură să se atenueze, să treacă, nu fără urmări însă. Alex se mai întorcea câteodată brusc căutând să-l surprindă pe cel pe care-l simțea că-i sfredelește, cu privirea, ceafa iar Carmen slăbise și avea insomnii chinuitoare.

Totuși, erau tineri, sănătoși, și pregătiți impecabil pentru asprimea vieții în Cosmos, așa încât, pe măsură ce zilele treceau și ora când trebuiau să se afle la punctul de întoarcere se apropia, optimismul și veselia le reveneau.

Au fost 54 de zile standard, de muncă grea și migăloasă, lipsa robotului Gamma 3 facându-se din plin simțită și obligându-i la trei asolarizări în costume autopropulsate.

A patra planetă a sistemului promitea și chiar dacă era un pic cam rece și cu o înclinare mai mică decât a Terrei de numai 7,3 grade ceea ce făcea anotimpurile ca și inexistente avea în schimb o atmosferă bogată având în compozie azot în proporție de peste 80% restul fiind bioxid de carbon și vapori de apă . Planeta avea două mari continente înconjurate de un ocean planetar. Activitatea geologică se încadra în limite acceptabile  așa că cei doi exploratori desigilară cele patru canistre cu bacterii în stare latentă și le dispersară pe cele două continente și în ocean. În câțiva ani lucrurile vor fi complet schimbate pe aici, iar atunci cele șase containere cu procariote se vor deschide automat .

Obosiți, dar satisfăcuți, aduseră naveta la punctual de întâlnire și intrară din nou în coconul protector.

Aflată pe pilot automat, naveta îi zgudui bine la saltul Beta apoi îi aduse la Nava-Mamă .

*

− Ați întârziat! Până și Gamma 3 a ajuns înaintea voastră. Căpităneasa Milena Yanukovych îi privi cu mâinile în șolduri în timp ce soțul ei îi extrăgea din coconul de suprasarcină.

− De unde mă-sa a venit? Protestă cam năuc Alex.

− Ia lasă-i în pace, nevastă, se interpuse inginerul mecanic. Gata!

Home, sweet home, la culcare. Când o să vă sculați o să vedeți sfera albastră a Terrei. Uș în tancuri.

Odată ajunși , Alex o duse pe Carmen la părinți și dispăru secretos:

„Am multă treabă cu organizarea materialului.”

Apăru după o săptămână oarecum radios dar și cumplit de fâstâcit.

Îi adună pe toți în grădina din spatele casei și…, căzând brusc în genunchi, luă mâna fetei și grăi:

− Vrei să fii soția mea?

− Da! Răspunse emoționată Carmen.

Alex scoase din buzunar o cutiuță:

− Tată ! Dacă îmi dai fata ta de soție, să-mi fie aproape la bine și la greu, atunci ia acest inel și punându-l pe degetul ei primește-mă în familia ta.

Tatăl fetei, la fel de emoționat, luă inelul și-l prelinse pe degetul inelar al lui Carmen.

Mamă, continua Alex, dacă crezi că eu sunt acela care să-ți fac fiica fericită și să înmulțesc cu harul sămânței mele stirpea voastră, atunci pune acest inel pe degetul meu.

Mama lui Carmen, îl mângâie pe creștet și-i puse inelul pe deget.

Alex, se ridică și luând-o pe Carmen de mână, declamă:

− De acum Noi suntem un tot indivizibil până când moartea ne va despărți.

Părinții lui Alex, care până atunci stătuseră ca pe ace în hall, intrară emoționați și-i felicitară pe tinerii căsătoriți. Ambele familii, acum unite prin căsătoria copiilor lor, trecură în living, unde așteptau rude și prieteni.

După ce pupăturile și felicitările se mai liniștiră, Alex ciocăni într-un pahar:

− Un pic de atenție!  Și pentru că am promis că-ți voi face un dar de nuntă, te rog să atingi inelul .

Intrigată, Carmen își privi inelul:

− Cum? Unde?

− Acest inel nu este doar un simplu inel, se umflă în pene Alex. Dacă privești mai atentă, ai să vezi un mic cristal de cuarț. Atinge-l.

Fata se conformă și se treziră înconjurați de o hologramă aproape perfectă care, în imagini, refăcea tot filmul expediției: emoționați urcând în navă, făcând cu mâna către public, cursa spațială cu ei adormiți în tancurile de hibernare, urcarea în naveta Gamma, momentele de panică și apoi munca lor îndârjită, întoarcerea la bază iar apoi, ca o apoteoză, declarația formală prin care, de acum, steaua Fomalhaut C sau LP 876-10 va fi trecută în hărțile stelare cu denumirea de Carmen.

− Am vrut să știi că tu ești steaua mea nepieritoare, mai apucă să spună Alex atunci când, izbucnind în lacrimi, Carmen îi sări în brațe.

Va continua