Ar trebui să vă uitați mai atenți într-o oglindă. Să vă vedeți exact așa cum sunteți: niște victime ale snobismului mercantil burghez.

Ce încântare estetică, ce fior sublim, ce trăiri paradisiace, să am eu când mă uit la pișoarul pictat de unul ca Duchamp? O asemenea pictură nu poate decât să trezească anumite nevoi inghinale. Despre ce calitate vorbim aici căci individul, obsedat de prostata care-l chinuia, mort de beat, și cu seringa atârnându-i de antebraț a recidivat de fiecare dată când se pișa pe el umplând doar cantitativ lumea cu pișoare aflate în diverse stadii de utilizare. Un Marx pe dos. Un adio cur, mă cac pe gură. Marfă pentru imbecili blazați, bucuria burghezului mercantil care e în stare să vândă gheață la Polul Nord și nisip în Sahara căci desigur, nu despre artă este vorba aici ci doar de o monedă de schimb.

Suntem la Bolta Rece iar discuțiile au ajuns la arta avangardistă ceea ce m-a obligat să i-au atitudine.

Ignor vociferările și continui:

Dar cum credeți voi că se fac lucrurile astea? Îîîî?

Iac-așa: se ia un cântar în care se așează, într-o parte, un dobitoc dintr-ăsta ratat, care o fi avut el oarece succes cu niște picturi cuminți, civilizate, dar pe care l-au doborât, vorba aia ”Sex & Drugs & Rock & Roll” și se pune să facă niște mâzgâleli, sau niște chestii ofensatoare, iar în cealaltă parte semidocți blazați și plini de bani, și se vede în ce parte atârnă balanța. Dacă atârnă înspre bani, atunci se mai iau niște muritori de foame, adică niște critici literari, în stare de orice pentru trei firfirici de-o masă la restaurant, care să lingă pișoarele lui Duchamp pe toate părțile și… minune: toată lumea în extaz, un orgasm universal, iar bănuțul începe să curgă.

Cum puteți voi a-mi spune că vă extaziați când vedeți niște mâzgâlituri de oligofren uitat nemâncat într-un ospiciu? Dar, căci există și un dar, când vi se șoptește că mâzgâlitura a fost cotată la Christie’s cu 4 milioane de dolari, brusc, mizeria se înconjoară de nimburi paradisiace și toată lumea pică-n limbă căci, de…, 4 milioane de dolari în bancnote de un dolar ocupă un camion în timp ce oribilitatea o faci sul și-o iei subraț

Pentru că, ia zi, nu-i așa:

Pe nimeni nu interesează dacă o bancnotă e frumoasă, sau urâtă, dacă pe ea scrie 100 de dolari.

S-a făcut liniște.

Probabil că m-am ambalat și am ridicat tonul căci se făcuse liniște în toată crâșma.

Actorul Davidescu, ”Decanul” cum îl alintam, ia atitudine:

− Ia aplaudați aici! Tânărul nostru student tocmai ce ne-a făcut o anamneză perfectă și materialist-dialectică!

Poporul începe să aplaude, eu mă rușinez, iar lumea se întoarce la frigăruile ce se sleiseră în farfurie și la vinul care, la viața lui, nu văzuse cum arată un strugure .

Se face cheta, ne strângem în brațe, doamnele mă sărută pe obraz și rămân să achit nota. Un fel de sponsorizare finuță căci rămâneau suficienți bani pentru câte-o bere la ”Bucșinescu” pentru toată săptămâna următoare.

Un individ, pe care-l remarcasem stând singur și cu o cafea dinainte la masa chelnerilor din spate, se așează și-mi face cu ochiul:

− Excelent discurs! Mi-a plăcut cum i-ai întors. Ai vână ai putea să devii un jurnalist de succes…

− Dacă…?

− Poftim?

− Dacă ce, tovarășe?

− Aaaa, și sprinten la minte… Oooo, o nimica toată. Ai fost adoptat, poate vei fi invitat și pe la petreceri, acasă la ei… știi… Doar să ne spui ce-au discutat, pe cine-au mai bârfit, can-can-uri, copilării, dar să știm și noi…

− Noi? Care noi? Sunteți mai mulți?

− Eeee, acum n-o face pe prostul. Ar trebui să fii mândru. E o îndatorire cetățenească, patriotică. Trebuie să știm ce complotează dușmanii poporului, cum ai zis și tu: burghezii mecantili și bazați.

Mă uit la el și-i șoptesc:

− Tu ești doar un imbecil, mă, nu ca ei! Ei măcar sunt sinceri. Se holbează la patru linii strâmbe și pică in entuziasm blegos, dar tu? Tu nu ești decât un codoș împuțit și agramat. Asta ești. Bârr de-aci că-mi împuți aerul.

Tipul se înegrește. Se ridică de la masă și aruncă printre dinți:

− Ai să regreți asta!

− Să mi-o sugi.

Și-am regretat, dar nu foarte tare pentru că eram la vârsta când totu-i comestibil.

Și, dacă stau și mă gândesc… Cei doi ani de reeducare prin muncă prin fabricile patriei, trăiți printre oameni adevărați, plini de trăiri adevărate, au fost cei mai frumoși ani din viața mea.

Trece fi-meu pe la mine:

− Hai, măi tată! Să te scot din hogeac. Să mai vezi și tu lumea, stai numa’ după sobă…

Ce să zic, mai să nu mai recunosc Iași-ul, pre unde multe opinci am tocit. A doua zi, de dimineață:

− Eeee? Ce faci? Că eu o tai la Universitate. Te descurci? Ai bani?

− Mă descurc, motane. Fugi la studenți că eu mai am ceva pe-un card, iar de te-o suna de la Poliție, să știi că eu sunt acela.

Cremvuști fierți cu muștar n-am mai găsit în gang la Select, nici cârnăcior de mistreț în Cramă la Botanică, dar la Bolta Rece, în ciuda unor up-datări capitaliste, totu-i la fel.

Mă cobor în beci și constat, cu satisfacție, că masa din alveola din dreapta e liberă. Mă așez cu o stare ușor euforizantă, căci zeci de amintiri se prăvălesc asupra mea.

Când ridic privirea dau în ochii unei fătuci care mă aștepta răbdătoare.

− Hmmm! Da…. Muschiulețul de vițel înăbușit la cuptor cu cartofi natur și  gogoșari în oțet mai este în meniu?

− Este, domnule! Avem și alte variannte de garnitură cu…

Ridic un deget:

− Cum ți-am zis, da?!

Înclină capul și-o privesc mai amănunțit: o moldoveacă neaoșă durdulie fără a fi grasă, cu bujori în obraji și privire catifelată de căprioară.

Se roșește și mai tare sub privirea mea cercetătoare și începe să baladeze pe vârfurile picioarelor:

− Și ce mai dorește Domnul?

Zâmbesc:

− Păi… de pornire un rachiu și după, o Busuioacă, sau o Fetească roșie ș-apoi… oi mai vedea ce mai poftesc! și o scanez, din nou, din cap până-n picioare.

Se roșește iar, de-i ies niște pistrui de-o sămânță de săsoaică, face o piruietă, și dispare la bucătărie.

Mușchiulețul de vițel este exact la fel precum papilele mele gustative i-au conservat savoarea în nu mai știu eu câți neuroni supraponderali, iar busuioaca de Bohotin, ulei, nu alta. Mă simțeam perfect când, simt cu al treilea ochi, că sunt fixat de cineva. Ignor, odată, a doua oară… mă întorc brusc și, la mașa rezevată membrilor formației de cântăreți, descoper un personaj care-și pleacă, brusc, privirea.

Hardurile mele pornesc să tureze cu furie și…

Mă întorc către omuleț:

− Ia… Ia vino-n coa! Hai! Mă… N-ai fi tu…?

− Eu sunt, să trăiți! Eu v-am cunoscut din prima, c-am figzionomia la dejtu mic, ce dacă ați mai îmbătânit, or plâns cocoanele de la teatru când ați plecat la Midia, la canal, că și mie mi-a părut rău, așa băiat bun, da slobod la gură, că eu, patriot, ce era să fac…

− Ia stai jos, pe scaun… mă! Că nici nu știu cum te cheamă, îngerul meu păzitor, sufletul meu pereche…

− Pandalache, Pandalache Iosif, ăsta-i numele meu, și cum spuneam așa ce-mi pare rău, că eu, doar de bine, se vede și la dosar, matale cu gura slobodă că ce ați zis bancuri cu Toarășu… pe holurile facultățiii și mi-au zis: stai scai de el, unde se duce să fii și tu și eu…

− Mă Pandalache, mă! Și… acum tot în misiune? Nu scapă omu’ de tine? Ia zi?

− Neee! M-am pensionat. Dar partidul tot mai are nevoie de mine. Mai trag cu urechea, pe ici, pe colo, c-acuma nu mai e de rușine, sunt jurnalist, scoate o legitimație soiosă.

− Mă! Tu mai ții minte ce ți-am zis ultima oară?

− Da! Să trăiți!

− Ia de-aici cincizeci de lei și fă-mi o biografie frumoasă. Da?

Înfulecă banul, dar nu pricepe.

− Dispari!

Vine și fătuca cu nota de plată. Când să achit ea se apleacă la urechea mea:

− Nu vă supărați… Semănați izbitor cu cineva. Nu cumva sunteți tatăl Domnului Asistent de la Biologie, Paul? Că și lui îi place mușchiulețul la cuptor și-i sunt studentă.

− Psss!mă excedez. Odată vin și eu în Iași după atâția ani și toată lumea mă cunoaște.

Taci fătucă, las că vorbim mai în particular, căci Pandalache e pe recepție!

***

Mă cheamă Comandantul.

− Pleci la Bobocu!

− Plec! Ce-or mai pățit? transpir discret căci ultima oară a fost cu cântec.

− Au pățit că vin șmecherii de la NATO în vizită de lucru .

− Hâu!

− Te-au chemat ca să-i ții pă ăia de la cazarmare în frâu. Te țin curelile, sau îl trimit pe Bătrânu?

− Mă ține! De ce să nu mă țină? Cred că e o oarișce fierbere, rânjesc.

− M-a sunat Stefănescu, îl știi, de la cazarmare, îi căcat tot la cur.

Hăhăi discret, dar simt că transpirația se accentuează: plutonierul adjutant Stefănescu e unul din cei mai capabili cazarmari pe care îi avem în subordine.

− Îl iei și pe meșterul Florea cu o echipă de electricieni. Faceți ordine acolo.

− Am înțeles!

Dau să mă retrag, dar Domnul Colonel ridică un deget:

− Domnul General Constantiniu a cerut să fii prezent în comisie ca expert pe probleme de energie. Nu te-a uitat de la aplicația aia, cum i-ai zis?

− Desant terestru în mediu fluid, bâigui și-ncep să curgă apele de pe mine.

Satisfăcut de rezultat, comandantul rânjește:

− … și nici fii-sa!

− Vine și Carmen, adică domnișoara subloco… ?

− Ai vrea tu! se burzuluiește Colonelul. Vezi ce faci acolo: ciocu’ mic și mergi pe burtă. Să n-aud iar de evenimente… ciudate, marș la treabă!

Am golit Biroul Energetic. Pe băieți i-am băgat într-un DAC iar eu, cu meșterul Florea am plecat cu un ARO.

La Boboc ne găsim și cu inginerul Dobrotă de la Edile, cam tras la față, dar vioi.

− Ce faci ombre?

− Dăm cu var, dăm cu var!

După o săptămână, de la atâta alergătură, începusem să mă ascut și eu. Nu că haleala up-datată, de aviator, de la cantină, n-ar fi avut destui carbohidrați, dar poate nu știți cât de mare e Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene de la Boboc. S-au schimbat și completat prize, întrerupătoare, becuri, am supervizat personal noua stație de amplificare, am înlocuit toată căblăraia veche, am refăcut iluminatul ambiental… ce mai… Bobocu în sărbătoare, parcă venea Crăciunul!!!!!

Ș-au venit și Americanii!

După ce s-au crucit de MIG-urile noaste, up-datate de israelieni, și-au făcut poze cu radarul P-37 rusesc, de prin anii ’75, au fost plimbați prin unitate și pe aerodrom, s-a trecut la fondul problemei: mici, fleici de porc la grătar și Busuioacă de Bohotin.

După discursurile de rigoare, motiv de mândrie pentru mine pentru calitatea impecabilă a stației de sonorizare, Generalul Constantiniu mă apucă de subsuară:

− Eeee? Ce zici? N-ai vrut să vii la noi… Acum erai departe. Nu-ți port pică. Și mie îmi plac oamenii familiști. Familia oferă stabilitate, ai unde să te întorci după ce-ți faci de cap, hăhăie și-mi face cu ochiul. Carmen îți transmite salutări…

− Domnișoara… încep eu și mă întrerupe:

− Doamna, dragă. Doamna! S-a măritat cu unul de la Logistică. Izbucnește în râs de se-ntoarce lumea: Fata lu’ tata, fată deșteaptă! Să fie și ea slobodă că ăsta numa’ cu nasu-n calculator stă. Și-mi face cu ochiul.

− Hai să-ți prezint pe șeful delegației: Domnul Comandor Smith. Pe ăștia, cu grade, pe toți îi cheamă Smith, rânjește.

Domnul Comandor are alura tipică (îi clonează?) a militarului de carieră:

Aproape doi metri, umeri drepți, piept bombat plin cu baghete de decorații, nas acvilin, bărbie pătrată, ochi gri impersonali și-o palmă cât o lopată. După ce-mi handicapează mâna dreaptă, mă prezintă adjuctului și defilează maiestos, cu un cap mai înalt decât toți ceilalti, către bufetul suedez.

Rămân cu căpitanul care-i la la aceeași energie potențială doar că e condensată în jumătate de măsură: adjuct, de!

− În sfârșit am și eu cu cine să vorbesc, se precipită, și-mi cere o mie de informații despre tehnica rusească pe care o avem. Încerc să-i fac pe plac, deși nici eu nu știu prea multe, iar pe unde nu știu… inventez.

Mă tot îndeamnă la pahare cu licori și parcă-l văd pe Comandant ridicându-se agresiv de la birou asupra mea, așa că încep să le rătăcesc, cu discreție, pe la diverse mese. Se citește, are un zâmbet interiorizat, și se pronunță:

− Dacă, totuși, sunt secrete, noi am venit doar să face operativă o alianță proaspătă.

− Secrete? Ca inginer- căpitan responsabil cu energia nu am nimic de ascuns.

− Ne-ați dus peste tot doar la locația secretă nu…

− Eeee?! Și care să fie aia?

− Avem și noi hărți, sateliți, râde fin, ciocnim paharele.

Se pare că misiunea i s-a încheiat așa că mă concediază amabil și caută altă victimă.

A doua zi raportez la Comandant. Ăsta se uită la mine:

− Ce mă-sa o văzut ăsta , băgai-aș satelitu’ n cur! Convoacă ședință operativă.

− Ce-i asta? arată incriminator la o pată incertă de pe o hartă satelit.

Staf-ul se holbează și ridică din umeri: Nu știm, Domnul Comandant!

Din spate se ițește plutonierul adjutant Vasile:

− Don’toa’ Comandant, cre’ că știu…

− Zi, se excedează colonelul.

− Știți… băieții, elevii, când vin, adică când aterizează… îs cam tufliți, adică știți că și dumneavoastră tot aviator, adică se cacă pe ei și…

− Ce bâigui tu acolo, mă?!

Colonelul începe să se înnegrească la față:

− Zi tare și clar să priceapă toată lumea.

− Da! Să trăiți! E prea departe.

− Ce-i prea departe? Vorbește plutonier că ajungi două săptămâni la punctu’ înaintat.

− Ăăăă, WC-ul, adică e prea departe. Am săpat o groapă. Am pus patru panouri, de-ale de la Hecules și… Se răcoresc săracii, că-s cu bășica-nas.

Începuse să burnițeze, mai bătea și-un crivăț subțire de trecea prin manta și Comandorul m-a delegat pe mine să-l duc pe Toma necredinciosul la locul faptei.

Era o vreme de nici un câine să scoți din casă, imaginea Comandantului stătea târnată în colțul ochiului drept, dând cu palma în tăblia biroului, dar drăcușorul meu personal era vigilent, așa că am zis să mă răzbun.

L-am urcat pe căpitănașul meu într-un ARO și hai, pe pistă, să vadă locația secretă.

Băieții mei sterseseră toate urmele, iar lapovița uniformizase totul.

− Cam pe-aici, exclamă, cu ochii la GPS-ul militar.

Ne dăm jos din mașină și eu îl urmez, prudent, la o distanță sigură.

− Aici trebuie să fie! Se rotește nedumerit și calcă pe marginea gropii. Cartoanele se rup sub greutatea-i și dispare privirii mele.

Din fundul gropii aud:

−  Oh, shit! Ooh! Shit! Shit!!! I’m in the shit!

Mă apropii, cu prudență, și aplec capul peste groapă:

− Sorry! You’re not in shit. You’re in the Secret Location!

***

Mă duc la doctorița mea. Mă învârti, mă sușești, șâ mă pipăie pi la gâlci:

− Ai ganglionii cam umflați, constată pe un ton dojenitor.

− Foarte bine, exclam eu.

− Cum să fie bine? se burzuluiește.

− Păi îi bine. Gândește-te cum ar fi fost să fiu adus cu ei dezumflați: nu puneai de-o autopsie?

                                                                                      ***

Din culegerea de schițe Ultima știre din mahala, aflată în lucru.

De bucurie c-am venit acasă, Dingo a omorât un pui de-al lui Vasile.

Acu’ vina e împărțită: Puiu’ că ce-a căutat peste gard, iar Dingo că trebuia să-mi zică mai finuț despre cum a fost tratat în absența mea. Oricum, l-am certat că de ce i-a luat numa’ gâtu’ și nu l-a mâncat pe tot de să nu rămână urmă…

Până la urmă, pierzătoare în toată afacerea a rămas Madam Preoteasa care tot bozgorodea pe de după gard.

Iau puiu’, dolofănel, îl sucesc p-o parte, pă alta, și mă trăznește una d-aia grea de-a mea, da’ grea de tot.

Mă duc laVasile:

− Mă, Dingo a luat gâtu’ la un pui de-a tău…

− Eeee, și ce să-i fac eu…

− Mă, da-i cald încă, ce-are? Ești scârbos?

Lu’ Vasile încep să-i fileze lămpile:

− Da’ de unde l-a apucat?

− De gât. Îi numa’ sânge-n spate.

− Și nu l-a mozolit?

− Îi ca nou. Îi dau o opăreală , îl smulg de fulgi… tu bagă doi cărbuni la grătar c-acu-ș vin.

Mă înfig în congelator. Numa’ bine ce-am adus două găini de la țară, că tot fusăi. Scot una, o bag la micro să se decongeleze, dau o sare, mai adaug și doi cârnați de decor și mă înfig  în no man’s land.

Grătarul duduia. Într-un sfert de oră, cât s-a pârpălit dihănia, am încropit un mujdei cu usturoi, ardei iute tocat mărunt, cimbru, piper la greu și de completare suc de roșii din producție proprie.

Vine și mămăliga, ne punem pe treabă. Eu îi zic de faza cu motanii care au intrat în boxa lu’ Doru de era să căpieze ăsta când, odată ajuns acasă, o-nceput să miaune difuzoarele, el se duce-n beci după o sticlă cu nohan, eu aduc pahare și el îmi povestește că a fost duminică la o pomană, cât madama Preoteasa a fost la Ieși, la fată, și s-a simțit mai slobod…

 Mai turnăm în pahare: ” O fost mărișor, mânca’lar tata” .

− Da, măi Nhihai… Și plec așa, cam pe nouă de seara, nu zic, că am băut, măăă, un ghin popesc roșu și-a dracu’ ce n-ai pomenit. Ajung acasă, dau să descui… Canci. Haina cu cheile nu-i pe mine. Sar pârleazu’ pe la tine, mă duc la ușa din față, nik, încuiată, că doar eu am încuiat-o, de… O i-au prin spate, mă latră Dingo de-o făcut clăbuci, nik, tot încuiat, cat un geam ceva… la tine beznă… să mă ia pandaliile… Dingo lătra de se cutremura casa, or început și ăilalți ce mai, ieșea lumea de prin case. Mă retrag cu coada-ntre picioare.

Mă întorc la Restaurant, ăștia strângeau de pe mese:

−  N-ați văzut o haină așa, mai neagră, p-aci?

−  Nu domnule, dar poate este la rudele mortului…

−  Dar rudele mortului pe unde-or fi?”

… Mă Mihăiță mi-o sărit din creieri tot ghinu’.

Să vezi rușine, caută amabil patronul între comenzi și găsește un număr de telefon, sună tot el, hâra, bâra, da, este o haină neagră… Acuma ăștia stăteau tocmai în Podeni, sună, tot patronul, la un taxi după ce a primit asigurarea că plata se va face la destinație.

− Ia țineți vorba de-un pahar să ți-o zic p-aia cu autopsia.

− Da’ ce-ți veni? De autopsii ne arde nouă? Și se uită cam crușiș la o pulpă de pui.

− Nu mă, da’ o știi, aia când doctorul bagă dejtu’ arătător în cur la mort da-l suge pă ăla mijlociul… iar papagalul de student, ca să să dea rotund, îl suge pe bune…

− Dacă vrei musai să-ți mai rămână, nu ți-ai găsit omu’… uite. Și demonstrativ mușcă dintr-un cheptan. Ce nu mă lași să termin. Să-l fut și pe doctor și pă student, unde rămâsesem?

− La Taxi…

− Așa… deci… Da! Mă, și mă plimb cu Taxiu’ noaptea, ajung la român, ăsta-mi dă haina, mă caut, cheile în buzunar. Acuma’ omu’ nu m-a lăsat că și el, îi murise soacra…

− Da’ o umbrelă nu vrei? Erau vreo trei umbrele… Și-nc-un pahar, și-ncă-unu’… mă scolă fimeia dimineață, de-o venit de la Ieși, dormeam pe prispă, da’ cum am ajuns… mister, mare mister!

− Tu să fii sănătos Vasile! Bine că ești întreg. Hâu! Nevastă-ta, vine de la intâlnirea de taină cu madam Apetculesei. Fugi, nefericitule, că iar se pune călare pe tine… Să ne împrăștiem.

Luăm care mai de care oale, blide și ulcele și eu trag în bucătărie să le spăl.

Trag cu urechea:

− Da’ unde-ai fost Vasile?

− Iaca…

− Da’ ce moșmonde-ați acolo?

− Eeee, și noi…

− Care voi… și de ce-ai făcut mămăligă?

 − Păi…

− Miroși a fum… Zi Vasile. Ce-i făcut Vasâli?!!!

− Nimic, ce să fac… A opărit Nhihail puiu’ și am făcut un grătar…

− Ce-ai făcut? Care pui?

− A adus și niște cârnați…

− Aoleu, te-ai spurcat Vasâlii! Cum să mănânci tu mortăciune, măăă! Văleu! Văleu!

− Da’ l-o apucat de gât…

− Văleu! După ce l-a tăvălit și bălit câinele, da’ ce n-ai mâncare în casăăăă! Mihaiii! Domnu’ Mihaiiii!

− Ce-i? Ies nedumerit, cu o mutră nevinovată, deși mi se rupea ceva pe dinăuntru.

− Ce i-ai dat lu’ bărbatu’-meu? Mi-ai spurcat omu’…

− Stai bre, oleacă…

− Nu mă lua pe mine cu bre …

− Stați, Doamna Preoteasa, o lecuțică… n-am spurcat pe nimeni. Da’ se poate… Cum să fac eu așa ceva… Iaca puiu’ matale, îi dau o pungă peste gard, să-l dai la mâțe… Da’ ce credeai…

− Vasilee, ce mă fac cu tineeee?!

Și eu de după gard:

− Da’ mă Vasile, niciodată să nu bagi în gură degetul pe care l-ai băgat în cur!

Madam Preoteasa explodează:

− Ce deget, ce cur? Vasileee??!!

                                                                                ***

  Afară ploaia s-a sucit și-mi bate în ferestre, hipnotic.

  În palele de vânt ce-o dirijează parcă simt o voință, o voință străină care vrea să petrecă timpul, care mă aruncă…

   … și-i soare. Soarele ne izbește prin ferestrele clasei. Și-o văd:

   Gabi a mea din primii ani de școală…  Eu, sălbatec, Gică contra, stresând-o pe învățătoare cu tot felul de uimiri rapide, bazice…  până când muierile s-au adunat:

  − Ce facem cu ăsta? 

  Am fost trecut în prima bancă, cu Gabi.

  Era precum un pai, dacă suflai o lua vântul, dar repede am priceput că nu-i de joacă… Pre’ când mă vedea că mă apucă limbarnița mă executa scurt pe sub bancă de am ajuns să fiu numai vânătăi.

  Rapid s-a făcut ordine prin caietele mele, iar privirea albastră a ochilor ei mă urmărea pretutindeni.

  Intrasem într-un sevraj existențial din care m-am regăsit altul, cu idealuri noi și alte orizonturi.

  Și-așa am dus-o până în a opta, ea gardianul meu neobosit iar eu, măgar nesimțitor.

  Tot slabă rămăsese, dar avea un chip serafic, o față albă uimitoare, cu fruntea mare înconjurată de un păr cuminte precum al paiului pârguit și doi ochi albaștri, imenși, ce te priveau parcă mereu uimiți, dar cu o lamă de laser ce te punea în gardă.

  Ne adunam pe găști: băieții în fundul clasei la geam iar fetele, pe diagonală, lângă ușă. Fiecare după puteri, dar când Doina se așeza cu un picior pe bancă, cică să-și lege șireturile, și începea să-l baladeze … dezinvolt, sau se așeza în bancă, desfăcea picioarele și-i admiram chiloțeii: azi roz, mâine albaștri ca cerul, apoi roșii, verzi… uff!

  Doinița intrase în călduri… Situația devenea intolerabilă.

− Ei ce-i? Cam încercănat… 

Magda, mandatara anticariatului de pe Strada Mare, mă privește cu ochii ei albastru marin și scutură din hălăciuga de păr portocaliu: O iubire secretă?

Mă spovedesc.  Râde gâlgâit:

− Acum e timpul tău copil. I-ai luat măsurile? Cum o cheamă ? Povestește! Lasă-mă vreo două- trei zile…

Un pachețel cochet cu fundițe roșii ca focul…

− Ce-i acolo?

− Chiloței. De toate culorile și cu monogramă… și-acu’ hai de plătește!

La trei zile după ce am plantat cadoul, cum m-a învățat Magda, secretos  da’ ca să vadă toți… atac:

− Nu vrei să mergi cu noi la plajă?

Apa săpase adânc sub mal.

Sus verdeață, jos Prutul care se învârtejea în cotul ăla, de care nu reușise să treacă, dar din care mușca mereu….

Doina, un poem:

−  Când vin fetele?

Scot radioul și muzica se prelinge pe valuri…

O văd cum se dezbracă.

E fix în contre jur, nu mai nu văd mare lucru, doar formele ei lucind în văpaia soarelui …

Mă întorc pe burtă și gem:

− Nu o să mai vină nimeni. Sunt un mizerabil. Scrâșnesc din dinți…

− Știam…

Ridic privirea din iarbă. Râde. Râde și cochetă își dă jos cordeluțele de la sutien printr-o mișcare de umeri. Mă apropii, soarele strălucea pe umerii ei, o cuprind:

− Aaa! Ai știut…

− O femeie știe. Acea privire… gâfâie, privirea ta…

O strâng în mine. Ne sincronizăm și unduim în ritmul valurilor care șopoteau la picioarele noastre. Dansul devine paroxistic, iar ea geme:

− Acum! Oooo! Acum!

Lumea se zguduie, se prăbușește și iar se ridică, o dată, de două ori, văd universul în acei ochi, mă pierd în ei, a treia oară, profund. Rămânem încleștați, pierduți… 

Se smulge de sub mine și începe să țopăie în soare,

Îmi venea să sărut urma pașilor ei, mă întind să o prind dar, ca o zvârlugă, aleargă și se aruncă în apă. Mă ridic. Râde.  Aruncă cu apă în sus… Mă încrunt. O fierbere pleacă din vintre și mă dezumanizez. Ea îmi vede privirea, dă să fugă, dar o prind între bolovani. O prind de chică și o aplec. Mă caut în ea violent cătându-i virginitatea, dar totul s-a banalizat. Acum e la fel ca celelalte.

Stăm, amândoi, sprijiniți de malul de lut. La un moment dat ea ridică privirea spre mine. Vine și mă mângâie pe frunte:

− N-am să te uit niciodată! Surâd, o iau în brațe și, râzând, ne întoarcem pe delușorul nostru.

„Mersi Magda, îngerul meu!

Încă oleacă și se rupea ceva în mine.”

Și n-am greșit prea mult, decât să mor, se moare ușor la vârsta asta… și-apoi, nici nu s-ar fi putut dacă… totul a fost ca o joacă, o demonstrație, realizez abia acum, pentru amândoi, o certificare de maturitate pe care o aruncam sfidător lumii.

 Gabi rămânea mereu în prima bancă, mereu găsind ceva de treabă. Era mai presus de colportări, de zvonuri, de mizerii umane. Era un înger rătăcit printre oameni căruia cineva i-a șoptit răutăcios la ureche.

 Gabi nu mă mai ciupea, și nici caietele și cărțile nu mi le mai aranja la marginea băncii…

  A devenit apatică, albul strălucitor al feței ei a devenit gălbui, bolnăvicios… apoi a lipsit de la școală.

Curios cum noi, bărbații putem separa acțiunile în cuante independente, fiecare cu viața și trăirile sale, să le acceptăm și să ne bucurăm de succesiunea, sau simultaneitatea lor, în timp ce femeile au o trăire temporală lineară, personificată, în care nu poți arunca nici măcar un ac fără a destabiliza întreaga construcție .

  A treia zi mă duc acasă la ea.

  E în pat, învelită până la gât, iar privirea îi e stinsă:

  – Ai venit…

  – Da! bâigui. Ce-i cu tine?

  – E bine. E bine că ai venit. Însemnă că totuși ceva ai înțeles.

Nu aveam față de băiet surprins pe atunci, măștile mi le-am prelucrat mai târziu. Pur și simplu nu înțelegeam. Nu înțelegea ce o durea, pentru mine era o sfântă trimisă mie să mă salveze, un înger, un fluture căruia nu e voie să-i atingi aripile pentru că-l condamni la viața de târâtoare din care tocmai s-a ridicat.

  – Eu… eu… am venit… pentru că am venit.

  – Dar ai venit.

  – Dar ce voiai să fac? explodez în stilul propriu. E un haos, unde mi-ai pus caietul cu schițe? Nu mai găsesc nimic.

 Din galbenă, se înnegrește de-a dreptul. Ochii i se duc în fundul capului și simt, realmente, că o pierd.

Empatia mea blocată de hormoni se eliberează violent:

  – Gabi! Găbițule, Ce-i cu tine?

  O privesc cu alți ochi și ea simte.

  Privirile noastre scot scântei, e un moment sublim pe care nu-l voi mai retrăi niciodată, o contopire spirituală a două suflete. O văd acum ca pe o femeie, din carne și sânge, care-și cere iubirea. Iubirea ei totală, definitivă, și fără de care simte că nu poate trăi.

  – Gabi, frumoasa mea… eu… eu sunt un prost, mă înec, nu mai pot zice nici un cuvânt și, deodată, o lacrimă-mi lunecă pe obraz, alunecă, și ea mi-o prinde între degete.

  – Ce face-ți voi aici? Mihai las-o pe Gabi să se odihnească…

  – Dar nu, mamă! Se ridică în fund, caraghioasă într-o cămașă de noapte cu ursuleți. N-am nimica, mi-a trecut!

  Doi bujori au înflorit pe fața albă ca neaua:

  – N-am nimica și mi-e foame!

  Mihai, hai să mâncăm împreună!

  Stau acum și aud ploaia ce bate în ferestre. Sunt singur. În jurul meu doar umbre.

Zâmbesc la fiecare:

  – Pe toate v-am iubit, pe toate!

  Dar doar una mi-a răpit sufletul.

                                                                                     ***

În fiecare piață există, în preajma sărbătorilor de iarnă, câte un șmecheraș care vinde petarde (pe ascuns)… de contrabandiștii de țigări sunt deja plictisit… dar azi am avut un șoc!!!

Se apropie de mine un tip la vreo 35 de ani și mă întreabă încet:

− Ouă la 50 de bani vrei?

Mi s-a făcut pielea de găină!

                                                                                                    de Daniel Vasy