Doar una

 

  Afară ploaia s-a sucit și-mi bate în ferestre, hipnotic.

  În palele de vânt ce-o dirijează parcă simt o voință, o voință străină care vrea să petrecă timpul, care mă aruncă…

   … și-i soare. Soarele ne izbește prin ferestrele clasei. Și-o văd:

   Gabi a mea din primii ani de școală…  Eu, sălbatec, Gică contra, stresând-o pe învățătoare cu tot felul de uimiri rapide, bazice…  până când muierile s-au adunat:

  − Ce facem cu ăsta? 

  Am fost trecut în prima bancă, cu Gabi.

  Era precum un pai, dacă suflai o lua vântul, dar repede am priceput că nu-i de joacă… Pre’ când mă vedea că mă apucă limbarnița mă executa scurt pe sub bancă de am ajuns să fiu numai vânătăi.

  Rapid s-a făcut ordine prin caietele mele, iar privirea albastră a ochilor ei mă urmărea pretutindeni.

  Intrasem într-un sevraj existențial din care m-am regăsit altul, cu idealuri noi și alte orizonturi.

  Și-așa am dus-o până în a opta, ea gardianul meu neobosit iar eu, măgar nesimțitor.

  Tot slabă rămăsese, dar avea un chip serafic, o față albă uimitoare, cu fruntea mare înconjurată de un păr cuminte precum al paiului pârguit și doi ochi albaștri, imenși, ce te priveau parcă mereu uimiți, dar cu o lamă de laser ce te punea în gardă.

  Ne adunam pe găști: băieții în fundul clasei la geam iar fetele, pe diagonală, lângă ușă. Fiecare după puteri, dar când Doina se așeza cu un picior pe bancă, cică să-și lege șireturile, și începea să-l baladeze … dezinvolt, sau se așeza în bancă, desfăcea picioarele și-i admiram chiloțeii: azi roz, mâine albaștri ca cerul, apoi roșii, verzi… uff!

  Doinița intrase în călduri… Situația devenea intolerabilă.

 

− Ei ce-i? Cam încercănat… 

Magda, mandatara anticariatului de pe Strada Mare, mă privește cu ochii ei albastru marin și scutură din hălăciuga de păr portocaliu: O iubire secretă?

Mă spovedesc.  Râde gâlgâit:

− Acum e timpul tău copil. I-ai luat măsurile? Cum o cheamă ? Povestește! Lasă-mă vreo două- trei zile…

Un pachețel cochet cu fundițe roșii ca focul…

− Ce-i acolo?

− Chiloței. De toate culorile și cu monogramă… și-acu’ hai de plătește!

 

La trei zile după ce am plantat cadoul, cum m-a învățat Magda, secretos  da’ ca să vadă toți… atac:

− Nu vrei să mergi cu noi la plajă?

 

Apa săpase adânc sub mal.

Sus verdeață, jos Prutul care se învârtejea în cotul ăla, de care nu reușise să treacă, dar din care mușca mereu….

Doina, un poem:

−  Când vin fetele?

Scot radioul și muzica se prelinge pe valuri…

O văd cum se dezbracă.

E fix în contre jur, nu mai nu văd mare lucru, doar formele ei lucind în văpaia soarelui …

Mă întorc pe burtă și gem:

− Nu o să mai vină nimeni. Sunt un mizerabil. Scrâșnesc din dinți…

− Știam…

Ridic privirea din iarbă. Râde. Râde și cochetă își dă jos cordeluțele de la sutien printr-o mișcare de umeri. Mă apropii, soarele strălucea pe umerii ei, o cuprind:

− Aaa! Ai știut…

− O femeie știe. Acea privire… gâfâie, privirea ta…

O strâng în mine. Ne sincronizăm și unduim în ritmul valurilor care șopoteau la picioarele noastre. Dansul devine paroxistic, iar ea geme:

− Acum! Oooo! Acum!

Lumea se zguduie, se prăbușește și iar se ridică, o dată, de două ori, văd universul în acei ochi, mă pierd în ei, a treia oară, profund. Rămânem încleștați, pierduți… 

Se smulge de sub mine și începe să țopăie în soare,

Îmi venea să sărut urma pașilor ei, mă întind să o prind dar, ca o zvârlugă, aleargă și se aruncă în apă. Mă ridic. Râde.  Aruncă cu apă în sus… Mă încrunt. O fierbere pleacă din vintre și mă dezumanizez. Ea îmi vede privirea, dă să fugă, dar o prind între bolovani. O prind de chică și o aplec. Mă caut în ea violent cătându-i virginitatea, dar totul s-a banalizat. Acum e la fel ca celelalte.

Stăm, amândoi, sprijiniți de malul de lut. La un moment dat ea ridică privirea spre mine. Vine și mă mângâie pe frunte:

− N-am să te uit niciodată! Surâd, o iau în brațe și, râzând, ne întoarcem pe delușorul nostru.

 

„Mersi Magda, îngerul meu!

Încă oleacă și se rupea ceva în mine.”

Și n-am greșit prea mult, decât să mor, se moare ușor la vârsta asta… și-apoi, nici nu s-ar fi putut dacă… totul a fost ca o joacă, o demonstrație, realizez abia acum, pentru amândoi, o certificare de maturitate pe care o aruncam sfidător lumii.

 

 Gabi rămânea mereu în prima bancă, mereu găsind ceva de treabă. Era mai presus de colportări, de zvonuri, de mizerii umane. Era un înger rătăcit printre oameni căruia cineva i-a șoptit răutăcios la ureche.

 Gabi nu mă mai ciupea, și nici caietele și cărțile nu mi le mai aranja la marginea băncii…

  A devenit apatică, albul strălucitor al feței ei a devenit gălbui, bolnăvicios… apoi a lipsit de la școală.

Curios cum noi, bărbații putem separa acțiunile în cuante independente, fiecare cu viața și trăirile sale, să le acceptăm și să ne bucurăm de succesiunea, sau simultaneitatea lor, în timp ce femeile au o trăire temporală lineară, personificată, în care nu poți arunca nici măcar un ac fără a destabiliza întreaga construcție .

  A treia zi mă duc acasă la ea.

  E în pat, învelită până la gât, iar privirea îi e stinsă:

  – Ai venit…

  – Da! bâigui. Ce-i cu tine?

  – E bine. E bine că ai venit. Însemnă că totuși ceva ai înțeles.

Nu aveam față de băiet surprins pe atunci, măștile mi le-am prelucrat mai târziu. Pur și simplu nu înțelegeam. Nu înțelegea ce o durea, pentru mine era o sfântă trimisă mie să mă salveze, un înger, un fluture căruia nu e voie să-i atingi aripile pentru că-l condamni la viața de târâtoare din care tocmai s-a ridicat.

  – Eu… eu… am venit… pentru că am venit.

  – Dar ai venit.

  – Dar ce voiai să fac? explodez în stilul propriu. E un haos, unde mi-ai pus caietul cu schițe? Nu mai găsesc nimic.

 Din galbenă, se înnegrește de-a dreptul. Ochii i se duc în fundul capului și simt, realmente, că o pierd.

Empatia mea blocată de hormoni se eliberează violent:

  – Gabi! Găbițule, Ce-i cu tine?

  O privesc cu alți ochi și ea simte.

  Privirile noastre scot scântei, e un moment sublim pe care nu-l voi mai retrăi niciodată, o contopire spirituală a două suflete. O văd acum ca pe o femeie, din carne și sânge, care-și cere iubirea. Iubirea ei totală, definitivă, și fără de care simte că nu poate trăi.

  – Gabi, frumoasa mea… eu… eu sunt un prost, mă înec, nu mai pot zice nici un cuvânt și, deodată, o lacrimă-mi lunecă pe obraz, alunecă, și ea mi-o prinde între degete.

 

  – Ce face-ți voi aici? Mihai las-o pe Gabi să se odihnească…

  – Dar nu, mamă! Se ridică în fund, caraghioasă într-o cămașă de noapte cu ursuleți. N-am nimica, mi-a trecut!

  Doi bujori au înflorit pe fața albă ca neaua:

  – N-am nimica și mi-e foame!

  Mihai, hai să mâncăm împreună!

 

  Stau acum și aud ploaia ce bate în ferestre. Sunt singur. În jurul meu doar umbre.

Zâmbesc la fiecare:

  – Pe toate v-am iubit, pe toate!

  Dar doar una mi-a răpit sufletul.

                                                             

                                                                                     ***