Am primit un pachet cu niște cărți, prin Poșta Română. Dacă n-aș ști că vine de la București aș zice că a fost adus din Afganistan via Siria, mai că mă uitam dacă n-am și-un cadou-bombiță … Cei 300 de kilometri ia parcurs ca la maraton, dar ce zic, în cinci zile, un maratonist hotărât ne dădea cu tifla.

Misterios, după ce pleacă poștașul, primesc și-un telefon și trage la poartă o dubiță de la o firmă de curierat: Primesc încă un colet, de data asta din New York, trimis alaltăieri.

Le pun unul lângă celălalt: de primul parc-or tras câinii, are colțurile rupte, e pătat cu o substanță irecognoscibilă care a atins și cotorul uneia din cărți, de unde nu cred că o mai pot scoate, drept pentru care va rămâne la mine în bibliotecă; al doilea se prezintă impecabil într-un plic plasticat, cărțile din interior sunt puse în folie buretată le scot și, încă mai miros a cerneală tipografică.

Vasile apare, amușinând:

− A trecut poștașul și-am văzut și-o dubiță…vede cărțile și se cam dezumflă. Le ia, le răsfoiește, cum n-au poze, le așează frumos la locul lor apoi vede pata de pe cotorul uneia:

Asta ce-i?

− Tu să-mi zici, c-ai fost manipulant o viață întreagă, răbufnește din mine frustrarea.

Românica lu’ CTP.

Hai să-ți dau un pahar de bere și să lăsăm morții în morminte!

 

                                                                             ***

 Eram Șef Stație CATV, cu funcția decorativă de Director Executiv.

De ceva timp patronul mă tot bâzâia să instalez televiziune prin cablu la Ghidigeni, o comună care se remarca doar prin „Fabrica de oțet și spirt”. Am tot dat-o cotită până când m-am trezit cu o mașină plină cu cabluri, amplificatoare și distribuitoare, și-un ultimatum.

 Clar, îmi zic, interesul poartă fesul, votca ”Cristal” e mai puternică.

Aburc șase băieți, și cu maistru Mitică, șapte, în dubiță și ne repezim.

Don’ Primare, numai lapte și miere, eu încrâncenat.

Nici Bucureștiul nu era cablat tot și eu bag televiziune prin cablu în Ghidigeni…

Comuna asta e întinsă în lungul drumului spre Galați și pentru 10 abonați, toți neamuri cu Don Patroane, trebuia să întind cinci kilometri de cablu. Dar cum ordinul nu se discută ci se execută și cu senzația certă că toate se vor sparge în capul meu, purcedem.

Desigur, ați ghicit, nodul ventral era fabrica, așa că am coțopănit pe clădirea administrativă  două parabolice, l-am trimis pe Mitică, cu dihăniile, în teren să tragă cabluri și eu m-am apucat să instalez receiverele satelit.

Proaspătul Domn Director, fostul tovarăș Vasilache, se tot foia:

− Domnu’ inginer, da’ oleacă, am pregătit ceva de mâncare… o atenție…

− Îi ora 11, ne prinde noaptea, mă dau eu ciufut.

− Și ce dacă, avem paturi la cămin, cearșafuri curate…

− Nu se poate, mâine trebuie să facem probă la magistrală în Tecuci, nu te pui dumneata cu Domnul Constantin, eu dac-am zis, am zis!

− Costică? Acu-i dau telefon, se poate…

− Mata nu pricepi că am luat în avans banii la aproape o mie de oameni care mâine vor să deschidă televizorul și să o vadă pe Esca? Vrei înc-o revoluție? Adă aici, pe-o măsuță și trimite încă vreo doi, trei oameni să ajute la tras-împins la băieți.

− Acușica!

Acuma, na, na, na, adevărul era parțial, mâine chiar urma să dăm drumul la magistrala care făcea legătura de la Primărie până la Gara de Sud, acolo unde era să mor, un fior de amintire îmi trece pe șira spinării: Cablul telealimentat e mai greu, întindeam între două blocuri mai distanțate, trăgeam cu toții ca boii la jug și-un capăt scăpătează din palan. Am rămas spânzurat de cablu doar într-o mână la doi metri de bloc și la înălțimea de patru etaje. Terci mă făceam jos că era o parcare betonată. Au derulat băieții cablul și-am aterizat cu bine în parcare, mi se albise mâna pe cablu și nu mai puteam să desfac degetele… Eeee. Îmi privesc mâna cum se albește: „Ptiu, drace!”

Acum totul era funcțional. Probele le făcusem, mâine era doar o formalitate…popa mai lipsea!

 

A apărut un platou cu gustări. Mai arunc o măslină în gură, mai fac o mufare… timpul trece. Pe la două termin.

În viața mea n-am mâncat atâtea măsline.

Recuperez cu salamul de Sibiu și cu niște lebărvurști.

 

− Băgăm curent. Unde-i Vasile?

− Aici, Șefu!

− Sus. Să aliniem antenele.

Afară începe să ningă. Mai întâi câțiva fulgi apoi din ce în ce mai gros.

„ Draci, asta mai trebuia. Mai ajung din p__ă acasă…”

− La dreapta Vasile! Dreapta! Aia ți-e dreapta? Așa. Stai. Înapoi. Încă oleacă. Așa! Un pic mai sus… Hop! Asta-i ! Strânge șuruburile. Mă uit la decibelmetru: 110, țâță. Next!

Pe la cinci îi dau liber lui Vasile și-l sun prin stație pe Mitică:

− Ce faci mă? Îi gata? Unde ești?

− În casă la un rumân, ne cinstește…

− Halal! Vezi că-i dau drumul. FIF – Pro Tv, pe 200 de megaherți. Acum. Mere? Că de nu te spânzur cu mâna mea.

− Mere șefu’. Acu’ sunt băieții pe stâlpi, să aliniem amplificatoarele.

− Hai, că se întunecă.

Apare Don Primar, îmbujorat:

− A venit! A venit!

− Cine a venit maestre? Mă ridic cam greu, pârâi din încheieturi…

Asta-i fabrică numa’ de oțet?

Ziceați că aveți un băiat mai dezghețat… Ce-i asta?

− Gustați!

Toți stau smirnă. Devin precaut. Apropii buzele de buza paharului și…

− Triplesec, de unde măi fraților?

Directorul radiază și schimbă priviri complice cu Primarul.

Mă delectez cu licoarea pe care n-am mai băut-o de peste douăzeci și de ani și ridic o sprânceană. Urma să predau lucrarea.

− Ionică! Se răstește don’ Primar.

Ionică, cel mai tare specialist din Ghidigeni, care urma să opereze stația, firav și plin de coșuri, se dă de după director.

− Hai  mă, că nu mușc!

Îl instalez pe scaunul meu:

− Știi de ce a venit Prunariu din cosmos cu mâinile bandajate?

− ?

 Era… tot așa ca tine și voia să facă și el ceva.  Tot întindea mâna la un buton roșu, iar rusu’ îi dădea peste degete: Gaspadin Ion, ăla-i butonul de eject. Așa și tu. Nu te atingi decât de ce îți zic eu acum. Totul merge automat. Dacă ia foc, scoți siguranțele de afară și-i dai cu instictorul, clar? Clar mă?

− Da.

− Ce da?

− Dau cu extintoru’.

− Bun. Nu prea tare că tu le plătești… așaaa. Am auzit că le știi la VHS.

− La ce?

− La video, mă. Uite, ai mai văzut d-ăsta?

Se mai înviorează.

− Ia să te văd. Ia o casetă. Coane? Mai e din licoarea aia ?

Paharul se umple, puștiul bagă caseta, ecranul se luminează… Hopa! Toți holbează ochii.

 Mă retrag la o țigară . Sorb din nebunia de lichior și pufăi din țigară. Dincolo se aude:

− Ai văzut cum i-a băgat-o? N-ai tu sculă ca ăla măăă… iote cum i-o suge!…

Afară s-a înoptat bine. Mă uit la ceas: șase juma’, e timpul să o tăiem.

− Te-ai edificat? Dă-o afară. Așa. Închid un comutator pe receiver. Acum, pe canalul opt, și numai după ora ”0” pui câte jumătate de oră, da? Ai aici 7 casete. Te descurci cu ele până în două săptămâni când am să vin să aduc altele.

Acum plecăm. Sun în stație: Mitică? Mașina-i pornită?

− Da, Șefu”

− Să fiți sănătoși, și să vă bucurați de ultimul răcnet al tehnologiei.

− Dar chiar așa… toa, adică domnul inginer, plecați așa… și noi care ne-am pregătit acasă… c-am zis că… nevastă-mea… Băieții știu drumul, voiam să vă prezint…

− Domnule Primar, v-am zis… mâine este o zi importantă, dar n-au intrat zilele în sac și ajung și eu acasă, în Bârlad, mă așteaptă soția, copii…

− De ce n-ați spus așa? Dar se poate?! Rodica! Un pachet pentru domnul inginer și, din partea comunității, pentru efort, abnegație… îmi îndeasă un plic în buzunarul de la piept, mă strânge ursulean în brațe și-mi șoptește la ureche: să vezi ce-i fac lu’ nevastă-mea, la noapte! hăhăie gros.

 

 Le strâng mâinile și coborâm.

În dubiță îi număr din ochi…

− Unde-i Vasile?

− Unde-i Vasile? se întoarce și Mitică.

Toți ridică din umeri.

− O fi plecat cu vreo ocazie… zice, împăciuitor, Mitică.

− Ce ocazie, mă?! Cum să plece, așa, fără să-mi zică? Ia afară din mașină. Vasile să vă faceți. Nu plecăm de-aici până nu-l văd în mașină.

− Șefu’… da’ era cu matale…

− Era… cheamă-l pe director.

Vine directorul numa’ntr-o fugă.

− Lipsește un om.

Într-un târziu, unul din angajații care au răscolit toată fabrica, arată cu degetul spre copertină. Ninsese vârtos iar pe copertina de la intrarea la birouri se vedea o mogâldeață.

Vasile, după ce se tratase, la greu, cu contabilul și dolofana de secretară, s-a rătăcit. Cum, necum, încălecase geamul și-apoi neștiind să se mai întoarcă s-a culcat acolo.

Dimineață îl găseau rece.

A ajuns în mașină numai în șuturi de i-a sărit băutura din cap.

La intersecție Mitică a pus mașina de-a curmezișul cu luminile de avarie pornite.

Primul a fost un TIR.

M-a luat până la Bârlad. Mitică mi-a dat  sacoșa de rafie cam grea și ne-am despărțit.

Pe la 1 noaptea am ajuns și eu acasă. Nevasta mi-a pus ceva de mâncare și s-a uitat critic la sacoșă.

− Ai făcut patul? Sunt frânt. Mâine până-n 10 trebuie să fiu înapoi. Inaugurăm magistrala doi.

− Și iar vii la două noaptea?

− S-ar putea să nu vin deloc. Cred că am să dorm în stație.

− Și asta-i viață, Mihai?

Mă bag sub plapumă:

− Vezi în buzunar la piept.

Scoate plicul:

− De la Don Primar, with love!

 

P.S.

 

După două luni în care am făcut enșpici deplasări la Ghidigeni urmare unor defecțiuni reale ( aruncau copchii cu bolovani în amplificatore, se legau fraudulos care mai de care de distribuitoare și pica semnalul…), sau inventate ( o atenție, o ghidușie…), mă trezesc cu Patronul în sediu:

− Inginere, mergem la Ghidigeni.

În gândul meu: „ Ahaaaa! Și doar am zis!”

Facem drumul în tăcere. Nici de-a dracului n-am deschis gura și nici pe el nu prea-l îndemna inima.

Ajungem.

Directorul ne întâmpină radios, dar când aude despre ce-i vorba se întunecă la față:

− Să-l sun pe Don Primar, bâiguie.

După două ore de negocieri aprige se cade la pace: Stația trece în proprietatea fabricii contra a trei vagoane cu spirt de 90 de grade.

− Nici banii pe cabluri nu i-am scos, inginere.

Strâng din fălci ca să nu-mi iasă porumbelul, dar scrâșnesc:

− Lasă patroane… Din trei cisterne de 90, trântești zece de Ochii lui Dobrin și te-ai scos înzecit!

− Apăi cum, Mihăiță, se expandează pentru prima oară Don Patron:

Neamuri, neamuri, da’ mălaiul îi pe bani!

Și hăhăie, adânc, de zbârnâie geamurile de la merțan.

 

                                              ***

Venind spre casă am văzut un cățel lovit de o mașină. Șoferul nici măcar n-a catadicsit să oprească. Un maidanez, n-avea anul… Mă privea cu ochi mari, mai degrabă uimit decât speriat și, așa a murit, cu ochii în ochii mei.

 Și mi-am adus aminte de Luky.

Luky, prima mea cățelușă o corcitură de teckel, a fost recuperată dintr-o crâșmă, unde intrasem cu niște colegi ofițeri să bem o bere.

O dihanie de om în sevraj de alcool, voia să o dea la schimb pe „o sută de votcă”. Cum crâșmarul nici nu voia să audă, a aruncat cu ghemotocul de blană de-un perete.

Ce a rezultat, e previzibil: eu am luat ființa care tremura din toate încheieturile iar amicii mei au scos aburii de alcool din nesimțit!

Eram tânăr, abia mutat la casă nouă, copii, nevastă, mobilare, aclimatizare, nebunie, nevastă-mea:

– Asta ne mai trebuia, aspirator de pureci și depozite de rahați.

Eee, în doar două săptămâni lucrurile au luat o turnură inversă. Eu deveneam agasat de insistențele ei de a-mi linge nasul, mai ales când veneam, praf de obosit, din cine știe ce delegație iar restul familiei mă apostrofa, făcându-mă de toate alea.

Era prin 91-92, abia mișca cablul, de internet nici nu visam, aveam doar două cărticele, cât palma: „Câinii și pisicile mele” excepționale publicații.

O iarnă cumplită, era să mor rătăcit în câmp căutând, prin nămeți, un punct militar.

Am venit acasă rebegit, într-o permisie de trei zile, cu gândul să nu mă dau jos din pat.

Acasă, agitație: Luky nu mai mânca de două zile, i se uscase nasul, îi lăcrămau ochii, galeșă și cu privire de moarte.

Soața îmi scosese, deja, cojocul din dulap și cu el în mână s-a înfipt în fața mea:

– Ești bărbat! Du- te la doctor cu ea. Cred că are parvoviroză!

Nu aveam ce să comentez.

Doamna a așezat-o într-o pungă de plastic pe care a pus-o într-un prosop mare, eu am băgat-o la piept sub cojoc și …

Și… aici era o întrebare. Mă duc la un amic, la două blocuri:

– Mă, știi pe unde este un punct veterinar?

– Habar n-am, ce-ți trebuie? Moare scroafa pe care ai tăiat-o de crăciun?

– Moare Luky! Tre’ să fac ceva!

– Hai’ la trei’, la Vasile, că-i de la țară, poa’ știe ceva!

– La D.R.V.V. declară Vasile, da’ nu cred să fie careva pe acolo, că-i sâmbătă …

– Aha, mă dumiresc, adică… cam pe unde?

− Treci de gară, peste triaj e o potecă, mergi pe ea da’ cam pe la juma’ o cârnești stânga că altfe’ ajungi în sat , or fi vreo 3 km , da’ tu nu o iei spre sat, o cârnești, cum ți-am zis, juma’ la stânga și în față cam la un km. ai să vezi un bloc în construcție…

Ăla-i sediu nou, nu te duci acolo, că nu-i nimeni, te duci în spate, sunt două barăci. Una mai mică, unde-i punctu’ veterinar și una mai mare, unde-i spitalu’, clar?

– Clar!

Dau să plec:

– Vezi, mai în fund e o casă, acolo stă tehnicianu’, Miron. De nu vrea, îi zici că nu-i mai aduc vierii la castrat. Hai, fugi!

Până în gară, îmi înțepenesc picioarele. Intru în restaurant, iau o sută de Dobrin, trag la o masă.

Caut în buzunări punga cu pipeta pară, în care a pus soața, apă cu suc de lămîie. O salt pe Luky, până-i iese capul din cojoc și o forțez să bea. Deja are ochii tulburi și e ca o cârpă. Mă zărește prin ceața bolii și încearcă un gudurat: iese doar o hârâială. Devin neliniștit. Dau votca pe gât, o bag pe Luky la loc, și plec.

În urmă, comentarii:

– Am văzut mulți duși, la viața mea, da’ să umble cu câinele la ckept și să-i dea de băut și lui…crede-mă! N-am mai văzut!

Trec de triaj bate un viscol, mai să mă pună jos. Canci potecă, zăpada-i de juma’ de metru. O iau la plesneală (dacă n-am murit la Corod în câmp, doar n-o să crap acuma , acasă…). Cam la un kilometru o cârnesc spre stânga. Ajung la un dig de vreo trei metri. O iau în dreapta, noroc! balustrada de la o pasarelă, simt asfalt sub picioare : încă sunt în civilizație.

Printre fulgii viscoliți văd dihania de construcție care va fi viitorul spital veterinar zonal.

Picioarele mi-au degerat deși am păstrat bocancii militari, am izmene de bumbac și blugi dă’ firmă.

Dau colțu’. La baracă mică, nik. La a mare, idem.

Mai avansez și dau de o potecă, ajung la ușa omului.

− Ce-i cu tine, bre? Te-ai rătăcit?

Intru. Căldura bagă ace în obrajii mei, fălcile nu vor să mă asculte, bâigui:

– Moare Luky!

Laboratorul e lugubru. Mese de inox, gresie antiacidă, mâncată de timp, neoane, care cu a lor lumină rece, amplifică frigul pătrunzător.

O scot pe fetiță, o așez pe o masă, ca de disecție. Veterinarul își trage două mănuși:

– Ia să vedem noi ce avem aicea?!!! Luky prinde brusc viață. Dă să-l muște:

– Ține-o mătăluță de ceafă și de picioarele de apoi…Cu o blândețe pe care nu o puteam bănui la matahala de 2 metri și peste 100 de kg., o palpează la ganglioni:

– Ai venit la timp, mâine ar fi fost prea târziu. Ține-o. Caută într-un rastel și scoate o seringă hipodermică uriașă.

Simt prin empatie un cutremur în coloana vertebrală iar Luky mă privește cu ochi mari: „ce vrea a face uriașul?”

O umple din diverse șipuri, majoritatea cu urme de folosire. Împinge până țâșnește lichidul prin ac:

– No!…Ține-o, mătăluță că o să o doară… asta e…

Luky se scapă pe ea. Imperturbabil, veterinarul împinge în seringă. Vena descoperită, cu un brici de pe vremea bunicului, se umflă dar, încet, absoarbe sfertul de kil de substanțe, băgate în ea.

− Gata! Salt-o! Cu o racletă de curățat parbrize și o tehnică rodată, îndepărtează dejecțiile. Îmi întinde o cârpă dubioasă și cu o găleată cu apă, dirijează, la scurgere, mizeria.

Revenim în cabană. Căldura mă moleșește:

– Cât vă datorez?!… Se așază la o masă, improvizată în birou. Scrie, adânc pe o hârtie, ridică pixul către mine:

– Pe unde-i venit? Am văzut urmele de pași venind dinspre sediul nou.

– Prin triaj…

– Da… Ți-a zis cineva că nu ești sănătos? Te găseau la primăvară… Suntem la 500 de metri de barieră, de Podeni, puteai să iei un taxi. Ăăăă, câți bani ai la tine?

– Vreo 200, pe-acolo…

– Aha! mai scrie pe hârtie, se mai uită la mine, pune mâna pe telefon:

– Un taxi la veterinară… da’, tu, eu sunt, hai…. urgență! Ce? Să vină papucu’ că e 4×4, am un singur client.

Afară se oprise viscolul. Era o atmosferă de cristal. Taxi-ul scotea aburi. Ne strângem mâinile:

– Vezi de tratament… în gară, la Eftimie. Nu ai trecut peste partea grea. Tot așa cu pipeta, bună idee, da’ să nu mai pui lămâie, îi faci stomacul praf. Să mă suni… ai numărul meu!

Din portieră ridic capul:

– Ai scăpat…

– Ce-am scăpat?

– Păăăi… o zis Vasile că de nu-mi tratezi cățeaua, nu-ți mai aduce vierii la…

– Aaaa, ceara, candela, și psalții…. el te-a trimis prin triaj….!

 

Au trecut ani de-atunci, am vândut apartamentul, ne-am luat casă pe pământ iar Luky ne-a însoțit pretutindeni, mereu jucăușă și paznic înfocat până-ntr-o iarnă, grea, ca cea în care s-a îmbolnăvit, când a început să urle. Trecuse de optsprezece ani. Două zile a jelit și, pe un vifor mare, când m-am dus să-i dau de mâncare, am găsit-o pe o parte și cu ochii împăienjeniți. M-a simțit și a vrut să-mi lingă mâna dar limba îi era uscată și vânătă iar atunci s-a forțat cu ultimile puteri și mi s-a așezat în poală. Un șuier a mai trecut prin gura ei iar capul i-a devenit greu în palmele mele.

 

Doar nu era să-l las acolo, în drum. Eram aproape de casă. În fundul curții e un mic cimitir. Am săpat o groapă și l-am pus și pe el, alături de Luky, de cei doi băieți ai ei, alături de pisici și motani care, toți și-au slujit stăpânul de-a lungul anilor.

 

                                                                      ***

Termometrul spune la umbră 38 de grade.

Sub arșița soarelui un taxi oprește în față la nr. 11 bis, pe la orele doi’șpce juma’ în plină vipie. Un domn se extrage ,cu greu, din habitaclu și cu pași moleșiți se îndreaptă către poartă. Sună. Sună din nou. După o clipă de ezitare se înfige cu degetul în butonul soneriei.

Într-un final, în spatele porții apare un puști cam la 10 ani, cu o mutră impertinentă.

− Taică-tu-i acasă?

− I-acasă, da’ mi-o zis să zic că nu-i!

− Zi-i c-am venit eu!

− Nu pot nene!

− De ce?

− E încuiată odaia.

− Bate-i să deschidă.

− Apoi, a luat cheia cu el când a plecat.

− Care va să zică a plecat?

− Nu nene, n-a plecat.

− Puștiule, ești idiot!

− Mamaaaaa! Un nene mă face idiot!

Din casă se aud mișcări. O matroană cam la suta de kile apare nădușită, trăgând de-o rochie în jos:

− Ce te iei de copil? Malagambistule? Și ce cauți la poartă la orele când toată lumea-și trage sufletul?

− Mii de scuze, madam. Vorbi-i cu domnul la telefon mai devreme de afacere, și-am trecut să…

− Afacere, coana devine afabilă, el numa’ ce-o plecat, da’ puteți să-mi spuneți mie…

− Coaneee! Mai stăm? Că contorul merge iar eu m-am bolânzit de căldură!

− Acuș, olecuță de răbdare.

Se întoarce către cocoană:

− Ştie dumnealui!… Să-i spuneți că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!… poate că s-ar fi putut…

− Aaaaa, matroana se dezumflă.

− …deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, și el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui…

− Coane! Explodează motoru’ !

− Așa să-i zice-ți lu’ Costică, se întoarce să se urce în Taxi…

− Care Costică?

− Bărbatu’ matale!

− Da’ pe bărbatu-meu nu-l cheamă Costică.

− Dl. Costică. Nu-l cheamă Costică Popescu?

− Nu.

− Nu se poate.

− Ba da, domnule.

− Apoi vezi mata!

− Ce să văz?

− Îl cheamă Costică?

− Ba, Mitică.

− Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?

− Numărul 11 bis…

− Nu e vorba de 11 bis…

− A zis bărbatu-meu că nu vrea să pună 13, că e fatal.

− N-are a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?

− Strada Pacienţii…

– Strada Pacienţii?… Imposibil!

− Nu, coane, e strada Pacienţii.

− Atunci, nu e asta.

− Ba-i asta.

− E strada Pacienții, numărul 11 bis, se bagă și puștiul impertinent, și eu îl chem pe tata!

− Păi ați zis că abia ce-a plecat…

− Tataaaa! Un nene se dă la mamaaaa!

Transpirat și roșu la față apare copia la indigo a matroanei:

− Ce vrei, mă? Ce te dai la fimeia mea? Că-ți trag una, mama voastră de golani!

− Domnule! Să fim civilizați… Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, dl. Costică Popescu.

− Aşa?

− Aşa.

− Atunci, nu e aici. Iar din contră să ți-o caute ăla cu Taxi-ul!

− Coane!? Plecăm? se aude glasul sfârșit al taximetristului.

− Plecăm! Ți-a zis careva că ești idiot?

( Up-date de sezon după I.L.Caragiale)

***

Fierarul privi fierul înroșit care se tot crăpa la loviturile lui de baros. Dădu din cap nemulțumit și întoarse privirea către Ion:

−   E a treia șarjă pe care mi-o greșești, copile, cred că am să-l chem pe taică-tu. Te-am luat ucenic, dar n-ai tragere pentru meseria asta. Oftă și aruncă cât colo ciocanul.

Ion plecă capul și se duse la fântâna din curte:

−   Nu pune la suflet, îl mângâie Ana, fata mai mare a fierarului, așa face cu toți ucenicii. Răbdare. Oțelul e gata să curgă în vinele tale.

Spre seară, după ce toți adormiră, Ion, împins de o forță inexplicabilă, se întoarse la forja din capătul satului.

Metalul stătea acolo, inert, fără viață…  Aștepta un suflet care să-i comande.

Focul se încinge, cuptorul duduie, lama de fier s-a înroșit iar cu fiecare lovitură de ciocan un rău a mai murit.

Transpirat, dar într-un vârtej ideatic, Ion ridică lama.

Flăcările furnalului se învârtejiră, cuprinseră în vâlvătăi fierăria și apoi se concentrară pe el.

Flăcăul  se zgudui iar bucata de fier din mâna lui începu să ardă. Focul voind să ajungă la el, îi povestea șuierând secrete:

−   Fii puternic… Ana , apărută de niciunde, aruncă o pulbere de ierburi peste metalul incandescent iar vâlvătaia spori. Se simțea ars dar și cuprins de-o energie miraculoasă. Barosul parcă se lipi de palma lui și începu să lovească sacadat. Ca în cântec: două pe dreapta și întorci, una pe stânga și întorci , ca în dans: când pe dreapta, când pe stânga, uite-așa se joacă fata.

Metalul îi răspundea, se răsucea în jocul barosului, se lăsa amestecat, foiță peste foiță, lucind din ce în ce mai albastru. Ana tot presăra ierburi iar el lovea metalul ca un nebun, căci deja știa.

Ultima oară. Scoasă din furnal lama sclipea de un alb incandescent în cleștele pe care-l ținea Ion.

Avu o cutremurare iar ea grăi:

− Știi că trebuie! Acum! Altfel, totul va fi în zadar.

Ion împlântă  sabia în pântecele Anei și împinse, împinse până când ajunse față în față cu ea:

− De ce? De ce, pentru ceva dorit trebuie să ne ucidem mereu speranțe, iubiri, suflete?

Ea se topi încet în privirea lui:

„Pentru că, la fiecare dorință împlinită, sacrificăm o parte din noi!”

L-au găsit dimineață, prăbușit pe-o parte, dar ținând încă în mână cleștele în care se afla o lamă de oțel negru.

Lama aceea de oțel s-a dovedit a fi indestructibilă și, se spune că din ea a fost făcută sabia lui Ștefan cel Mare.

***

sunt un cinic
mereu am fost așa.
Am și motive,
de ce le-aș zice?
Oricum voi nu veți asculta.
De tac măcar mă ignorați.
Dar cât pot să tac înainte de a fi numit laș
la nivel personal și șterg cu el pe jos…
Unul, doi… o sută, cât sunt suficienți?
când ai mănuși de sânge?
sunt un cinic.
Lupa mea dezgroapă morți.
Dar morții nu mă vor căci atingerea mea
pipăie nepoți, neamuri, încrengături.
Urzeli de tron, și mici mizerii, castele de nisip.
Jocuri de cricket acoperite de elicoptere ce aterizează.
sunt un cinic
Căci fiecare pasăre pe limba ei piere:
când „banana e prea mare”,
dar se dezumflă. Și am băgat-o peste tot.
Ce să le mai faci, să le mai faci niște găuri?
Cât „next” să duci?
și-atunci, când toate s-au blazat,
o apă și-un pământ,
ce trist,
sunt cinic.