După principiul: „Las’ că repară ingineru’, că și-așa freacă melcu’ geaba prin casă…”, Doru-mi trimite la reparat toate alea la care nu ține cu „schimbat o siguranță=100 de lei”.

Nu mă plâng mie plăcându-mi provocările și protestez doar atunci când trebuie să alerg prin casă după vre-un șoricel căruia i-am stricat tihna, sub privirile malițioase ale motanilor care, tăvăliți pe canapea, fac pariuri: îl prinde – nu-l prinde!…

Pentru transport apelează la un individ cu aspect de homeless abia scos din șanț care, după ce că nu se spală, mai dă pe el și cu o tonă de parfum ( prin ce gheenă l-o fi găsit?) cu o duhoare uleioasă de trandafiri în putrefacție.

Mizeria se lipește de toate cele având o persistență diabolică încât, geaba aerisesc după ce pleacă și dau cu deodorantul meu, mirosul persistă toată ziua.

La ultima comandă eram pregătit. Îl văd venind pe alee și, înainte de a intra fără să sune, cu nesimțirea-i caracteristică, îi tai, scurt, macaroana:

− Neee! Lasă aparatul aici și tu ia-o roată pe verandă.

Îl împing în baie și folosesc vocea:

Jos boarfele! Ăsta se îngălbenește… Hai! Hai! Bagă-le în sacoșa asta. Așa! Ai acolo șampon, bagă la greu, săpun, burete… freacă bine. Aici, pe mașina de spălat, un tricou, chiloți și o pereche de pantaloni scurți. Hai! Arbeit!

Apare după vreun sfert de oră mirosind a șampon și săpun Camay de mai mare dragul.

− Eeee, așa mai venim de-acasă, mă pronunț mulțumit. Dacă te mai dai cu chestia aia, nici să nu te mai obosești să calci la ușa mea.

Îl văd că-i șucărit, dar am mai văzut eu.

La două zile îl sun pe Doru să-i zic că i-am reparat hârbul și mă trezesc la ușă cu altă dihanie, cu același aspect ca precedentul, doar că ăsta puțea doar a transpirație acrită. Mai să mă i-au cu mâinile de cap. Îl expediez cât pot de repede și-l sun din nou pe Doru:

− Da’… ce-mi făcuși motane?!

− Ce-am făcut? Ți-am trimis banii așa cum ne-am înțeles. Ceeee, a intrat în ei?

− Neee… Da’ ăsta cine-i? De ce nu mi l-ai trimis pe Ionică?

− A zis că i-ai stricat mirosul naturel și l-a bătut fimeia acasă cum că-ar fi fost la curve!

− Aaaa! Atunci știi ceva, dihanie? Ia să-ți miști personal târtița aia grasă. La mine nu-i Baia Comunală da’ vezi cum apari că pentru tine fac o excepție și o știu pe nevastă-ta aprigă foarte!

***

Abia ce fusesem reactivat ca ofițer al Armatei României, după o specializare la Academie și niște examene sufocante, că am și fost trimis la o unitate militară ca inginer-locotenent la „Biroul Energetic”.

Anumite chestii se repetă obsesiv, nu știu la alții, dar la mine…

Unitatea cu pricina era gard în gard cu unitatea militară unde mi-am satisfăcut stagiul militar iar eu eram din nou singurul inginer plin din organigramă, la fel ca la biroul „Edile” de la Bârlad.

Practic, mă știam cu toți de pe acolo căci fusesem o nucă tare de se dusese buhul de mine. Dar vom reveni.

Și-n armată, ca peste tot, foncția doboară gradu’ așa că, Domnul Subinginer-Maior Panait mă ia la un „briefing tet a tet”:

− Copil! Noi, aici, în acest birou, suntem o familie. Face o pauză strategică pentru ca să mi se înșurubeze, bine, vorbele lui în cerebel și apoi continuă:

− Tot ce mișcă, ce se face, ce se spune… aici, nu iese decât cu aprobare de la mine. Clar?

− Clar, domnul Maior!

− Clar! Să trăiți, Domnul Maior!

− Am înțeles, să trăiți!

− Așa…  Trage un dosar destul de groscior:

− Ai făcut armata la ăștia, la Colonelul Anghel, indisciplină trei zile de bulău, ai adus un magnetofon în unitate și ai pus muzică imperialistă la stația unității, hă, hă! Ăsta-i maiorul Dumbravă de la CI, s-a pensionat, ridică privirea către mine, ia zi, cum a fost cu geamurile alea?

− Domnul Maior, raportez: calitate slabă, s-au spart la tăiere.

− Lasă-mă… Hai una foaie de doi pe unu juma’, dar toate patru? Ia zi. Cum a fost? Hai c-au trecut ani, vremuri și regimuri…

− Cum să fie Toa’, pardon că … Don’ Maior: La inspecția de dimineață locotenentul, adică…

− Las că știu, locotenentul tău e acum colonel la statul major aliat, s-a dus în sus, dracul… zi!

− Păi ce să zic: Nu se luase cu fata lu’ Don Gheneralul ăla de la București, cum îi zicea… Carmen, daaa rămân prins în amintiri: bună tare de tot… Normal c-a săltat!

− Că toate le știi tu, mustăcește Panait, la cestiune. Lasă-l pe gheneral …

− La chestiune, oftez, a întrebat care știe să taie geamuri cu diamantul. Ăla nu, ăla nu… doar nu era să mergem la instrucție de fraieri, m-am ales eu și cu Gabriel, scuze că nu mai știu cum îl chema pe numele de familie…

− Avădanei din Suceava, mă completează căpitanul cu un ochi la dosar. Mă, se uită brusc la mine, mă da’ tu ai fost figură mare, mă. Cum dracu’ de-ai nimeri din nou aici?

− Nu știu nici eu, mâna destinului, să trăiți, da’ zău de-mi pare rău…

− Îhî! Știi tu ceva… Câte cafele dă Nes i-ai frecat CI-stului?

− Fără număr, fără număr…

− Și ce-avea dihania în magazia aia de sub scară? Toată lumea vrea să știe.

− Don’ Maior, și pe dracu’ l-avea! Toți copchii de baștani de București deschideau ușa cu capul și-apoi făceau armata pe litoral, cică în detașare, de-i vedeai doar la jurământ și lăsarea la vatră… În viața mea n-am văzut și-s umblat. Shop-urile erau mici copii.

− Las’ că nici tu nu te-ai descurcat mai rău… Ia vezi în dulap, după dosarele alea, ți s-o fi uscat gâtu’ de-atâta vorbă… adu-mi și mie un pahar.

Ion Batrânu, viitorul coleg de birou, bagă capul pe ușă:

− Nicule!

− Nu acuma că-i fac anamneza la ăsta „micu”…

− Am înțeles!

− Eeee? Better?

− Yap, să trăiți! Parfum! Busuioacă… n-am mai băut de prin facultate la Bolta Rece…

− Zi!

− Păi zic, da’ de unde?

− De la geamuri.

− Aaaa, și nu voiau să se taie deloc. Ori era sticla proastă ori diamantul nu era bun… Mult mai târziu am aflat și eu că trebuie să pui o pătură, ceva, pe dedesubt.

− Și, și? Mă ischitește și soarbe din paharul de muștar umplut acum cu busuioacă de Bohotin.

− Și ne-am enervat.

− Și, și? maiorul pare a se distra de minune.

− Am desfăcut încet și cu atenție ușa lu’ Toa Maior Dumbravă și i-am umflat o sticlă de Rom Alb de Jamaica, de-aia la trei sferturi…

− Și, și… nu mă iartă Panait.

− Ne-am îmbătat ca porcii și-am spart toate geamurile.

− Și Lentu’ ce-a zis când v-a găsit tropăind pe ele și răcnind :

Love, love me do

You know I love you…

− Asta nu prea e în clar că noi eram varză… Ceva a zis… Dar Toa’ Maior a zis că are el grijă și treaba s-a stins.

− Treaba s-a stins pentru că i-ai promis că-i automatizezi mini poligonul de instrucția tragerii.

− Da! Și ce… nu m-am achitat de sarcină?

− Ba da. Dar după ce ați plecat, la prima defecțiune nimeni nu a mai știut ce-ați făcut voi acolo… și-a rămas în paragină. Cum era cu pariurile?

− Și asta scrie acolo?

− Neee, dar mai știm și noi… Ia uite-te așa la mine? Eu eram sublocotenent pe vremea aia, abia venisem, ca tine-acuma. M-ai taxat de trei sute de lei!

− Eu? Oops! ronțăi pe dinăuntru: Încotro bate Don Maior? Ia fii atent… Nihăiță!

− Tu și cu șmecheria ta că mult ne-a trebuit să ne prindem.

− Ce șmecherie?

− Lasă vrăjelile. La toți puneai sub ban numai plastilină verde, la culoare cu poligonul, numa’ la tine plastilină roșie. Luai linia de ochire pe plastilină și sărea banul cât colo, iar noi ne chinuiam să vedem un ban în dungă, mai și sclipea de la neoane…

− Da’ cine s-a prins de mi-a înlocuit plastilina cu chit de geamuri?

− Eu! N-aveai ochi pentru mine, te trăgeai de bârneț cu maiori și lent-colonei… mai era oleacă și se transforma toată unitatea în tripou!

Iaca cum te urmăresc, dom’le , greșealele trecutului, unde nici nu te-aștepți…

Se făcu liniște. Maiorul mai dădu o pagină în dosarul cel stufos și eu am o tresărire pe coloana vertebrală, care să mai fie acum?

− Așaaa! I-ai furat marmelada și pesmeții lui Fish de-a stat ăla o săptămână la arestul garnizoanei , daaa…, mai răsfoiește și marmita pentru lapte și ați făcut în ea cidru din marmeladă și merele furate de la CAP… ia zi cum de-a căzut Vasiliu în Căcaina.

− Da’ n-am nici o vină…

− Nu se contește; aici ești trecut, silabisește: instigator la acte nejustificate, zi!

− Păi… Eram într-o aplicație tactică. Plutoanele unu și doi atacau pe malul Milcovului iar noi, trei și patru, trebuia să le cădem, prin învăluire, în spate, forțând Căcaina. Când am ajuns la Căcaina era înghețată și galben portocalie de la dejecțiile de la abatorul de porci.

Locotenentul a ordonat să facem cale întoarsă  și să trecem pe la podul dezafectat, dar într-o situație reală ar fi fost măcel căci nu cred că Locotenentul Chiper era așa de prost încât să nu pună o mitralieră de companie pe malul podului.

Ne-am certat și am început să traversez eu Căcaina ca să-i arăt că ne ține.

Călcam precum pe un câmp de mine. Gheața doar să fi avut 15 centimetri și se unduia sub greutatea mea. 10 metri în care am făcut fleașcă căciula. Când am ajuns pe celălalt mal am semnalizat cu aburi.

Locotenentul nu putea ignora provocarea doar că el era ceva mai greu ca mine și cu o călcătură mai aspră. Cam pe la jumate, podul de gheață s-a spart și, apa l-a luat.

Am sărit imediat după el și l-am apucat de gulerul mantalei. L-am tras la mal și-apoi ne-am dus la abator. Ne-au dezbrăcat ăia ne-au frecat cu oțet că puțeam de-ți venea să-ți borăști mațele și-apoi au sunat la unitate.

− Cumva i-ai salvat viața.

− Se poate spune și așa. Când l-am văzut că holbează ochii și începe să dea necontrolat din mâini am priceput că ceva nu-i bine. Mai târziu am aflat că nu știa să înoate.

Am rămas pe gânduri cu privirea înăuntru: El speriat, furios, cu apa curgând șiroaie de pe el, eu murat din cap până-n picioare:

− Tovarășul Locotenent, trebuie să mergem imediat la abator, o să înghețăm în 15 minute. Gheața care pârâia pe pantaloni și se desprindea în șuvițe, căldura falsă care se aduna în mine și peste toate, duhoarea de mortăciune… brrr! Mă cutremur.

− Hai, mai pune un pahar, dar numai pe jumate. Acuș mergem la masă. Apropo: Fish e acum la Mălina, plutonier adjutant… ai să te găsești cu el cât de curând…

− Mi s-a aplecat de la atâta marmeladă…

− Hă! Mai răsfoiește, trecem peste forțarea Siretului că-i mai traumatică, așe…  Cu ceangăii de i-ai scos la jurământ… și-apoi ai îmbolnăvit două plutoane cu palincă de găinaț…

− Eu? Bulibașa. Și cine i-a pus să bea ca porcii, eu n-am avut nici pe dracu, mă enervez la amintire: Don Sărjent, pupați-aș mâinile, dă-le o învoire la băieții mei să ne bucurăm și noi că cine știe când îi mai văd… Ia de colea, palincă de gutui, de să mă pomenești…

Se uită la mine cercetător:

Dar te-ai și sacrificat pentru el…

− Pentru cine? mă ia întrebarea parșivă, prin surprindere.

− Pentru Vasiliu.

− Eu? Mă înec cu paharul de vin. Când?

Citește din dosar:

− La aplicația tactică: „…ambuscada, inamicul s-a camuflat într-un tub „premo” ce traversa șosea. Avangarda nu a descoperit amplasamentul și cele două plutoane au trecut peste dispozitivul inamic. Ariergarda din care făcea parte Locotenentul Vasiliu, sergentul Mihail și soldatul Doruș au fost surprinși de o desfășurare de forțe constând într-o mitralieră de companie pe afet care a deschis focul asupra lor. Sergentul Mihail s-a aruncat asupra Locotentului Vasiliu, acesta putând apoi să regrupeze cele două plutoane cu pierderi reduse”

− Eeee. Am acționat instinctiv. Când am întors capul, dracii ăia de la unu și doi tocmai puneau „Cățeaua” pe afet. Erau pregătiți, futu-i în gură. Dihania mă țintea direct pe mine, am văzut flacăra de la gura țevii, și-a dracului să fiu, dacă ar fi fost pe bune… aproape că am simțit cum sunt lovit de glonț și-apoi am văzut o rotație mică, îl țintea pe locotenent. Dacă decapita formația ar fi fost un măcel. Doar locotenentul ar fi fost în stare, prin ordine scurte, precise și clare să-i regrupeze… ce voiați să fac, m-am aruncat peste locotenent și l-am trântit în șanț. Oricine făcea la fel.

− Da. Dar nu oricine dă cu sticla de țuică bătrână în cap la „terorist”. Asta cum a mai fost că aici, bate cu dosul palmei în dosar, e cam subțire.

− Șefu’, asta nu-i pentru urechile orișicui… sorry!

− Ia nu-mi zice așa, e vulgar, și am o zguduire pe șira spinării amintindu-mi de prinț. Mai pune-ți un pahar și zi!

− Mai știți tragerea de noapte? Când am montat LED-uri la cătări?

− Da. Țipa Colonelul din turn: Păstrați aliniamentul de tragere. Nu mai trageți intercalat! Șuierau trasoarele în zigzag ceva de speriat.

− Daaa! Nu iertam nici o țintă, indiferent că era pe aliniamentul nostru sau pe la vecini… a dracului trasoare, ne-au dat de gol. Din partea plutoanelor trei și patru am tras doar eu și cu locotenentul, de la unu și doi lentu’ Chiper, cu Gabi. Am tras până s-au topit LED-urile și se vedeau țevile roșii în noapte. Armele alea au fost numa’ bune de dat la topit. Eeee, când să ies din tranșee, după trei ore de stat acolo, am descoperit că bocancii mi-au înghețat în pământ.

M-au desfăcut cu baionetele și m-au trimis la infirmerie.

Am și-acuma degerătura și o entorsă, de cum m-am smucit, la piciorul drept.

În infirmerie peste cine dau… Peste Căsuță vecin de prin ce stăteam în mahala, înainte să ne mute la bloc, care era cu un an mai mare ca mine și-n vârstă, și-n prostii. Fusese trimis la noi la construcții − cu plutonul disciplinar, îl rupsese de tot pe un sergent care se tot dădea rotund − și-acu’ la infirmerie, îi căzuse o tavă de mortar peste picioare.

„- Băi Mihaile! Azi îi ziua mea, ceara mă-sii și eu stau la infirmerie, cu oasele umflate…  Fac cinste la toată lumea.

– Ce-ai de gând?

– Iaca, atâția bani am, îmi dă două sute de lei, iei și tu ce-oi găsi dai musai să mă-mbăt!”

După masa de prânz, aștept să se facă schimbul și-o iau, încet, șontâc, șontâc.

O iau metodic: Trec pe la poartă, pe la gardă  „Care mai puneți ceva aveți room-service”.

La punctul doi, soldatul îmi ridică plasa de sârmă și mă rostogolesc, greoi peste gardul din panouri prefabricate.

O tai cu autobuzul în oraș. Urc târâș, piciorul mă durea din ce în ce mai tare, la etajul unu, sun!

– Ești singură?

– Da. Îmi sare-n brațe. Dar acuș o să vină tata de la Regiment.

Oblojit la inimă mă întorc spre unitate. Intru în alimentara, o iau printre rafturi. Cu ce să-mbeți o gașcă de golani? Cu Cotnari de trei sferturi la 42 de lei sticla?

Pe niște rafturi joase văd niște sticle galbene. Mă aplec și extrag una: Țuică bătrână, 18,5 lei.

Hopa!

Lichidul din interior e auriu și lasă marisme mai ceva decât „Ochii lui Dobrin”.

Înfulec 5 sticle și mă așez la terasă să se întunece.

La gard, nimeni.

Leg șfoara de gard, escaladez greoi și intru. Nu mă bag în seamă ( s-o fi dus să se pișe...), trag sacoșa și mă orientez.

Când trec de comandament văd întuneric la OS, „Mă să fie...”

La pavilion iar întuneric.

Un fior de adrenalină îmi zgâlțâie coloana cervicală.

Las sacoșa în urnă (urna care de aniversări era cu focul veșnic) și, cu o sticlă, bine cumpănită în mână ridic treptele.

Văd o umbră și nu ezit. Sticla pornește și se sparge în zgomot de țăndări pe scăfârlia umbrei.

− Ha! Ha! Ha! Și?

− … și, am răcnit ca din gură de șarpe: Căsuță! Mă! Ne fură steagul!

Le spuneau „Fantomele” intrau nevăzuți, neauziți, imobilizau ofițerii de serviciu, plantoanele și furau steagul de luptă al unității. Nu era de joacă, se desființa unitatea, eram umiliți și împrăștiați în cele patru zări.

Au ieșit ăia din infirmerie cu ce apucaseră în mâini, care mai de care, șontâc, rupți, vai de steaua lor… ăștia erau trei.

Au început să iasă și soldații în izmene…

Unu’ de l-am prins eu, și-încă doi de n-au apucat să sară gardul.

− Scrie aici că ai fost decorat cu Steaua de Merit Militar a RSR, clasa a III-a, pentru eroism.

− Scrie…

− Nicu! Bătrânu, viitorul meu coleg, bagă iar capul pe ușă: Ăia nu mai așteaptă…

− Și ce? Să plece. Eu, acum, merg la Comandat, să-l prezint pe viitorul tău coleg. Strângeți-vă mâinile. Dacă n-au răbdare un sfert de ceas și n-au nevoie de bani… să plece! Ia! Ia chiar dă-le papucii. Ce-i asta? Ceva pute în Danemarca, ce-i graba asta? E suspect. Fă-le vânt! Mai are balta pește, eee!

Intrăm în birou la comandantul unității:

− Domnul Comandant, noul nostru inginer la „Energetic”. Hai, mă!

− Am onoarea să mă prezint…

Ceva, undeva… adânc, se răzbună.

Colonelul se uită la mine, eu la el și bâigui:

− Nu cumva?…

Panait râde mai să se rupă ceva în el iar colonelul mustăcește:

− Ba da! Eu eram „spionul” care a încercat să fure drapelul unității. Pe atunci eram locotenent în cadrul unității speciale „Fantomele” care verifica starea de luptă a unităților militare. Mie mi-ai dat cu sticla în cap, de mai put și acum, după douăzeci de ani, a rachiu prost!

− Oops! Mică-i lumea asta, frate!!!

                                                   ***

Îl sun, ieri, pe dentistul meu:

− Coane?!  Cred că l-am înghițit…

− Ce?

− Dintele… Aseară era, acu-i lipsă la apel!

− Las’ că face bine la digestie. Treci mâine pe la mine să vedem ce se mai poate face.

Azi, zic s-o iau pe răcoare  pen’că ieri a crăpat termometrul de-afară.

Ajung pe la nouă și ceva și tastez codul: Sesam deschide-te!  Bip!; bip!… canci.

Mă henervez. Sun la plesneală:

− Bagă-un deșt în buton ca să ajung la dentistu’ lu’ pește.

− Da’ ce treabă ai cu el? răspunde interfonul.

− Cum, mă, ce treabă? Iaca am două bilete la teatru. Se jocă: „Dintele lipsă” de Mihail Toma. Mă gândeam să-l invit la premieră!

− Apăi… cred c-o să rateze premiera.

− De ce?

− D-aia, că pe la cinci de dimineață încărca în dricul ăla de Nissan, o pus deasupra fimeia și copchii și-or tăiat-o pe litoral.

− Aaaa! mă sufoc

− Ți-a tras clapa, își râde de mine difuzorul de la interfon.

− Lasă, amice, că-i iau acuș urma și-o să lucreze extrasezon, scrâșnesc din ce mai am prin gură.

Morala:

Dinte… pe dinte se scoate!

***

Dimineață, la șapte, cerul vrea să atingă pământul. Nori colțuroși se războiesc în încrâncenări vechi defilând în formații strânse pe deasupra noastră.

Pocnesc din deget și „neonul” tușește adânc, de trei ori: „tre’ să-l schimb și pă ăsta…”

Mă trag din pat, arunc pijamalele și trec în baie. Cancer în Antarctica… Dau cu apa călie rămasă în boiler, rânjesc în oglindă și-mi răspunde o mutră încrâncenată, acrită și paranoică. Mă bărbieresc încercând să schimb poza din oglindă dar abandonez căci oglinda pârâie…

− Asta e fratelo, bâigui de unul singur în timp ce privesc cum șunca pusă în tigaie se răsucește imaginând fractali. Trântesc și două ouă și Jo mă sună pe linia privată:

− Dacă-mi ard ouăle mi te-ai pus în cap!

− Fire a reapărut.

− Oops! Ești sigur?

− Fier de călcat pe Torpex.

− Hâu! Le-am ars…

− Vii?

− Să bobinez mortăciunile și-apar, juma’ de ceas. Lasă-mi un decor pe cât mănânc.

− Bine, șefu’!

Pun atent piper pe gălbenuș și cu o felie de pâine amestec și-apoi ingurgitez. Miammmm!

Se pare că a fost un depozit. Acum e doar o mare de table răsucite și un fum gros.

Drona care-mi filmează se ferește de un val de fum și păstrează o distanță decentă.

− Autorizare vocală, apropie la ora 11 și un sfert.

− Autorizare respinsă, modulul vocal incomplet.

− Draci! Nici să mănânci nu mai poți… Înghit, dau cu limba peste dinți și trag aer în piept:

− Autorizare vocală… și râgâi de le-or crăpat microfoanele. Panicat, Firewall-ul mi-atacă serverul.

La dracu! Autorizare video. Mă scanează și-acum toți vor vedea ce jale-i la mine. Acoper camera cu hârtia în care era împachetată șunca:

− Care râde… nu mai mișcă. Dă-mi drona aia…

− Le-am retras că au venit pompierii.

− Da’ a filmat?

− Da!

− Trimite-mi filmul. Acum! Și nu vă mai crăcănați pe fotoliile alea… La muncă! Vin și eu… acuș!

Brusc îmi rămâne dumicatul în gât.

− Jo! Jo! Să plece toți! Toți! Acum! Lansează un 66 să fugă toți!

Mă trântesc în mașină:

− Dana, ia urma lui Jo. Bagă sirenele și scoate ce poți din hârbul ăsta.

„ Hârb? Asta-m ajuns?” Centura de siguranță, în formă de degete care se întrepătrund mă încarcerează în fotoliu iar mașina scrâșnește din cauciucuri și creează panică pe unde trece răcnind din megafoane:

„Faceți loc! Atenție! Faceți loc! Poliția! Atenție!…”

Revăd imaginile dronei și mă sincronizez cu ideatica mentală. Implantul mi le suprapune: focos nuclear de 11 kilotone, model URSSS/ 19972/000AO12.

Focalizez și mai adânc, definiția e slabă și nu reușesc să mă lămuresc. O frână brutală mă readuce în realitatea curentă.

Jo mă trage din mașină cu o mutră panicată:

− Șefu?!

− Ce implant ai?

− Un 12 cu 24 la 256 de biți…

− Lucrăm stereo. Scrie: sussgan=27PREV=HTTPS;!surcei d%4DinstantDDUFT/88sig,7WZG/C2mtit, C2m6/ 0%4D, dezactivare focos USSR model 000AO12/ 1997/ 02.

− Cum? Scriu, scriu… Vrea confirmare..

− Uhh: „Rechinul albastru vrea să sugă țâța…”

− Ce?!  Vede privirea mea criminală și tastează:Hmmm! Zice că n-are rost să mai fugim… Întreabă câte bătăi are becul?

− Între trei și patru…

− Zice că o să încerce wireless dacă-i pui telefonul… mot a mot: „pi capișon”.

Mai zice că nu ăla… ăllaltul, cică știi tu!

Suduiesc adânc și dau să mă apropii, dogoarea incendiului îmi deshidratează fața și-mi simt pielea ca o foiță de pergament. Mă răsucesc precum puiul la rotisor și reușesc să plantez telefonul lângă scobitura antenei UHV a focosului.

Jo realizează ce fac și, o tonă de apă se prăbușește în spatele meu trântindu-mă de pământ. Sudui dar pot să respir:

− Nettle Jellyfish vrea confirmare în: 04,03,02,01…

Mă strâng în mine: 00.00.002…

Cu un zgomot sec o secțiune din ghiuleaua cam de juma’ de metru se desprinde și începe să baladeze pe asfaltul fumegând.

Ridic mâna și deblochez aria. Cei de la antitero și băieții de la explozivi vin trași în costume grele.

− Confirmare la două miimi. A fost aproape… A dracului de aproape.

− Să fii iubit, aud pe-un capăt de implant căci în rest e un haos grozav.

Dana trage la piciorul meu:

„Unde mergem șefu? Hârbul încă mișcă…”

− Mai ții minte Pub-ul ăla irlandez? Aruncă-mă acolo cu toate girofarurile pornite, de să crape hierea-n ei de momârlani!

… și nu mă mai încarcera ca pe Tutancavou…

Fire soarbe atent dintr-o votcă în care plutesc două măsline.

− Căpitane! Arde?

− Un tâmpit mai mare ca tine n-am văzut!

− Da’ ce-am făcut? M-am asigurat înainte.Nu era nici un homeless. Locul era degajat, curat… explozia dirijată, cum am mai făcut… sărea lozul din asigurare…

− Ești un tâmpit. Mi-apropii fruntea:

− Deschide fișierul ăla, nu ăla boule, ăla parolat. Vezi?

− De unde era să știu? Eu am respectat ordinul: pun focul și umflăm asigurarea. Nucleare rusești nu erau în schemă…

− Ai și tu dreptatea ta. Se pare că am zgândărit, de papagali, un mare rahat. cine putea ști că-n ruina aia or să-și pună teroriștii o bombiță. Nu mai e loc Dom’le… vrei să faci și tu un ban, cinstit, și te trezești cu tot felul de ciudați…Dispari. O lună de zile să nu mai exiști.

Mă trântesc în mașină…

„Ce faci? Dana? Unde mă duci?”

− Adresa s-a auto șters din toate fișierele, eu am fost rescrisă, îmi pare rău… Adio!

Mașina a parcat într-un gang întunecos.  Mă cobor. Locul ăsta îmi pare cunoscut. Simt o mișcare. A fost abia o atingere, dar mă ridic pe scara care pârâie sub mine. Încă o fulgerare. Calc în pași alfa peste o podină care mai că se frânge sub mine și camera, amintirile se prăbușesc peste mine: un copil care strânge brațul unui bătrân: „Nu-l luați, nu-l luați, e bunicul meu!”, „E mort, copilă… E mort!” „Nuuu!”. Aceiași cameră doar că din fotoliu mă privește o tânără femeie.

− Natasha! Tu! Îmi trec mâna prin cârlionții aurii și-apoi o preling pe obraz. Trebuia să-mi imaginez! Îi iau bărbia voluntară în căușul palmei și o ating pe nasul cârn. De ce te-ai deconspirat? Mă descurcam…

− Te descurcai… Prostule! Mi-a fost teamă că te pierd. Nebunule! Nebunul meu!

− Natasha… iubită mică…

− Mă iubești?

− Te iubesc în toate formele posibile. Te-am iubit copil… aici și mi-am jurat să am grijă de tine, te-am iubit când mă zgâriai ca o tigroacă în timp ce te duceam la internatul militar, te-am iubit cadet și-apoi locotenent, frumoasă mai erai și ce mândru am fost de tine, de mine, și-apoi ți-am iubit dorul când ți-ai luat zborul, când ai plecat în misiunea aia de care n-ai vrut să-mi zici nimic. Au trecut 7 ani.

De ce te-ai deconspirat?

− Nu mai era timp. Te pierdeam… Erai prea aproape. Vai! Tu nu-ți imaginezi că doar două miimi de secundă au lipsit pentru ca să nu ne mai vedem niciodată? Că n-am să apuc să-ți spun că te-am adorat precum sălbătăciunea pe dresorul ei apoi precum fiica pe tatăl ei iar, mai apoi, precum fecioara un ideal masculin. Iar acum, acum când era cât pe-aci să-mi fii răpit, precum femeia pe bărbatul hărăzit.

Iubește-mă! Încă nu cred că e adevărat.

Gâfâi încetișor și-i mângâi cârlionții rebeli:

− Altceva nu puteai să găsești? Rechinul albastru vrea să sugă țâță, îî? Benzile alea desenate…

− … pe care mi le citeai înainte de culcare. Eram sigură că-ți vei aminti.

− Un secol or să facă mișto de mine.

− Tu m-ai făcut urzicătoare…

Și pentru că asta sunt, se urcă călare pe mine și mă lovește cu pumnii în piept, ascultă de ce am dezertat și stau ascunsă aici, în casa bunicului meu: Vor să-l scoată pe Ștrumpf vinovat. Madame ex primadona și camarila de nefutuți din jurul ei a înebunit la gândul că pierde președinția pe care și-o dorea cu atâta ardoare ca să-i bage trabucul în cur lu’ bărbată-su care a umilit-o atât și-acum, nu-i pasă,  vrea să guverneze printre morminte. Ștrumpf a fost atenționat de ruși, discret, printr-o ziaristă, și-a părăsit în grabă orașul.

Tu, în prostia ta cu incendierile, le-ai stricat, absolut surprinzător, socotelile. Acum toți dau vina pe tine, ai ajuns un fel de „Inamicul public nr. 1”

Dar nu se vor lăsa. Deschide secțiunea A5 îți trimit ce-am reușit să aflu.

Parolează cu, rechinul care…

− …vrea să sugă țâță! Dihanie mică… să sugă! Aaaa!

− Mă gâdili! Oooo! Țara arde…Nu fi nebun!

− Încerc!

− Ce facem? Eu sunt „compromisă”, Jo a fost arestat și tu ești cel mai căutat om din țară…

− Dă-mi-o pe Dana înapoi. Fă-i legenda asta. O’Marley e mai presus de orice suspiciune și-i ce-a mai bună ascunzătoare.

„Bună dimineața, Sefu’, doamnă… cred că am lipsuri în…și sunt în casetă. Șefu’? Înțeleg. La alcoolicul de O’Marley!”

Hruba lui O’Marley e sufocată de calculatoare iar aerul aproape irespirabil din cauza ionilor pozitivi.  Ne privește și exclamă:

− Peste poate! Natașa, ai pus botul la boșorogul ăsta?!

Îi trece când îi pun povestea pe tavă.

− Groasă, copii. Ce căutăm?

− Poloniu. Orice armă nucleară lasă o dâră de poloniu.

− O să trebuiască să vorbesc cu frații ruși și-or să vrea ceva la schimb.

− Zile că marușca dansează: Прость меня за все любимоя …

− Zici vorbe grele…

− Dacă mai apucăm… am să-mi pun cenușă-n cap!

− Sateliții scanează, urme de poloniu, ai harta. Rușii or să vrea ceva în schimb…

− Dămi-l pe Big Jeg.

− Dar nu pot… Cum…

− Jucăm totul pe-o carte. N-avem timp. Fă-mi legătura!

− Big Jeg? Andew… Zi-i lui Big Jeg că un ofițer de poliție îl caută într-o problemă patriotică și de mare stringență. E urgent copil, scoală’l și de pe căcătoare!

− Cine ești tu?

− Trimit acum informații. Nu avem timp. Tu ai cea mai rapidă formație. Am vorbit la „dezastre” nimeni nu va întreba nimic. Veți primi câte un contor și apoi vreau să cotropiți autostrăzile. Nu discutați! Unde se mișcă acul trageți fără somație.

O jumătate de milion de motocicliști au împânzit toate șoselele. Fiecare mașină mai mare ca un șobolan era scărchinată la sânge.

În ciuda acestei extraordinare desfășurări de forțe motocicliștii nu reușesc să depisteze nimic suspect în timp ce luminițele de pe harta lui O’Marley se sting misterios, una câte una.

Să-nebunesc.

Mă sună BigJeg:

− Patriotic, căpitane…  Am văzut cum ai dezactivat focosul ăla, dar toate au o limită. Eu îmi retrag băieții… deci?

− Nu mai știu… Am creierul încleiat. Știi că am răspuns la enșpe mii de apeluri aseară?

− Bro! Mă jignești! Tu știi ce-a fost aici? Iar copiii-ș cer tainul… Numa’ benzina plus că i-am scos din interes… acu’ tre’ să tragă la dos și vor loz!

− Cum ai zis?

− Ce-am zis…

− Ai zis că să tragă la dos.

Unde să tragă la dos? Îî? Unde pot să dispară, de sub nasul nostru, niște focoase nucleare? Unde Big Jeg?!

Înc-un șut, Big Jeg. Încă unul, decisiv! Ascultă…

− Da’ ce faci?

− În weekend patroane. Iaca și eu, vă pupă Natasha… Zi fată și tu ceva.

− Te pup dulce El Comanditore!

− Vezi?

− Ai deschis și tu un televizor?

− Neeee… suntem ocupați aici…

− Aha! Și nu știi nimic de o juma’ de milion de motocicliști care au luat cu asalt toate metrourile din țară…

− I-auzi Natașa?! Pornesc televizorul. Hopa! 14 focoase nucleare în metrouri, abominabil.

I-au prins pe criminali?

− Erau armate să declanșeze toate la zulu 00.00. N-au prins pe nimeni dar sunt acuze serioase la cel mai înalt nivel. Dau vina unii pe alții… conspirații, ruși, trădare… e circ mare.

− Aha! Deci… îndeamnă că n-au explodat…

− Ce mă enervezi! Normal că nu și asta pentru că cineva, nu se știe cine, a transmis parola wriless: ”Прость меня за все любимоя …” și s-a semnat:

”Rechinul albastru care suge țâță”. Îți sună cunoscut?

− Parcă-s niște benzi desenate, de-i citeam lui Natașa când era mică. Patroane… nebuna n-o să se lase, o să inventeze altceva…

− Pușchea pe limbă!

***

Mă duc la farmacie să iau niște Ambroxol, abureala asta de după trei zile de ploi neîncetate ( parcă suntem în jungla tropicală) îmi creează probleme de respirație.

Cum șed eu, cuminte, la rând, în fața mea un amic, cam la optzeci de ani, o intersectează pe farmacistă:

− S-a rupt și ultimul…

− Poftim?

− Of! Mai aveam un ciot, s-a rupt și ăla…

După o ezitare de s-auzeau până la mine cum se învârt rotițele în căpșorul domniței, fata își ia inima-n dinți:

− … și cu ce vă putem ajuta?

− Păi nu voi ați înebunit lumea cu reclamele? Flixoflent dintr-ăla, să lipesc dihania, că era s-onghit.

− Aaaaa! Păi de ce nu spuneți așa… avem Corega, Fixodent și Dentipur, pe care o doriți?

Venerabilul ronțăie informația și emite:

− Tu de care folosești? Am încredere, că ai ochi luminoși.

Farmacistei i se moaie genunchii dar dă-n privirea mea. O îndemn nonverbal să-și țină inima acasă și, cu acest sprijin nesperat, întinde o mână și ia, la plesneală:

− Cel mai bun, nu intră mâncarea sub gingii și rezistă toată ziua…

− Bunnnn! … și, drăguță. mai vreau și-un set de prezervative XXL.

Aici am simțit că mi se moaie mie genunchii. Privirea fătucei mă reperează în handicap și are un surâs fin:

− Desigur, Domnule! Imediat, Domnule!

Amicul le examinează îndeaproape:

− Da, da! Astea-s! Excelente! Pui proteza, o picătură de pastă de dinți, oleacă de apă, și-o freci. Iese de nouă…

Și-apoi le arunc peste gard,  la Ion, de să crape de ciudă  nevastă-sa.

***

Afară ploaia s-a sucit și-mi bate în ferestre, hipnotic.

În palele de vânt ce-o dirijează parcă simt o voință, o voință străină care vrea să petrec timpul, care mă aruncă…

…Și-i soare. Soarele ne izbește prin ferestrele clasei. Și-o văd:

Gabi a mea din primii ani de școală…  Eu, sălbatec, Gică contra, stresând-o pe învățătoare cu tot felul de uimiri rapide, bazice…  până când muierile s-au adunat:

− Ce facem cu ăsta?

Am fost trecut în prima bancă, cu Gabi.

Era precum un pai, dacă suflai o lua vântul, dar repede am priceput că nu-i de joacă… Pre’ când mă vedea că mă apucă limbarnița mă executa scurt pe sub bancă de am ajuns să fiu numai vânătăi.

Rapid s-a făcut ordine prin caietele mele iar privirea albastră a ochilor ei mă urmărea pretutindeni.

Intrasem într-un sevraj existențial din care m-am regăsit altul, cu idealuri noi și alte orizonturi.

Și-așa am dus-o până în a opta, ea gardianul meu neobosit iar eu, măgar nesimțitor.

Tot slabă rămăsese, dar avea un chip serafic, o față albă uimitoare, cu fruntea mare înconjurată de un păr cuminte precum al paiului pârguit și doi ochi albaștri, imenși, ce te priveau parcă mereu uimiți dar cu o lamă de laser ce te punea în gardă.

Ne adunam pe găști: băieții în fundul clasei la geam iar fetele, pe diagonală lângă ușă. Fiecare după puteri, dar când Doina se așeza cu un picior pe bancă, cică să-și lege șireturile, și începea să-l baladeze … dezinvolt se așeza în bancă desfăcea picioarele și-i admiram chiloțeii: azi roz, mâine albaștri ca cerul, apoi roșii, verzi… uff!

Doinița intrase în călduri… Situația devenea intolerabilă.

− Ei ce-i? Cam încercănat… O iubire secretă?

Mă spovedesc.  Magda râde gâlgâit:

− Acum e timpul tău copil. I-ai luat măsurile? Cum o cheamă ? Lasă-mă vreo două- trei zile…

Un pachețel cochet cu fundițe roșii ca focul…

− Ce-i acolo?

− Chiloței. De toate culorile și cu monogramă… și-acu’ hai de plătește!

La trei zile după ce am plantat cadoul, cum m-a învățat Magda, secretos  da’ ca să vadă toți… atac:

− Nu vrei să mergi cu noi la plajă?

Apa săpase adânc sub mal.

Sus verdeață, jos Prutul care se învârtejea în cotul ăla, de care nu reușise să treacă, dar din care mușca mereu….

Doina, un poem:

−  Când vin fetele?

Scot radioul și muzica se prelinge pe valuri…

O văd cum se dezbracă.

E fix în contre jur, nu mai nu văd mare lucru, doar formele ei lucind în văpaia soarelui …

Mă întorc pe burtă și gem:

− Nu o să mai vină nimeni. Sunt un mizerabil. Scrâșnesc din dinți…

− Știam…

Ridic privirea din iarbă. Râde. Râde și cochetă își dă jos cordeluțele de la sutien printr-o mișcare de umeri. Mă apropii, soarele strălucea pe umerii ei, o cuprind:

− Aaa! Ai știut…

− O femeie știe. Acea privire… gâfâie, privirea ta…

O strâng în mine. Ne sincronizăm și unduim în ritmul valurilor care șopoteau la picioarele noastre. Dansul devine paroxistic iar ea geme:

− Acum! Oooo! Acum!

Lumea se zguduie, se prăbușește și iar se ridică, o dată, de două ori, văd universul în acei ochi, mă pierd în ei, a treia oară, profund. Rămânem încleștați, pierduți…  Bine că n-am făcut dragoste cu o călugărită…

Se smulge de sub mine și începe să țopăie în soare,

Îmi venea să sărut urma pașilor ei, mă întind să o prind dar, ca o zvârlugă, aleargă și se aruncă în apă. Mă ridic. Râde.  Aruncă cu apă în sus… Mă încrunt. O fierbere pleacă din vintre și mă dezumanizez. Ea îmi vede privirea, dă să fugă, dar o prind între bolovani. O prind de chică și o aplec. Mă caut în ea violent cătând primul orgasm, care nu avea să mai vină niciodată și-atunci o arunc deoparte.

Stăm, amândoi, sprijiniți de malul de lut. La un moment dat ea ridică privirea spre mine. Vine și mă mângâie pe frunte:

− N-am să te uit niciodată! Surâd, o iau în brațe și, râzând, ne întoarcem pe delușorul nostru.

„Mersi Magda, îngerul meu!

Încă oleacă și se rupea ceva în mine.”

Și n-am greșit prea mult, decât să mor, se moare ușor la vârsta asta… și-apoi, nici nu s-ar fi putut dacă… totul a fost ca o joacă, o demonstrație, realizez abia acum, pentru amândoi, o certificare de maturitate pe care o aruncam sfidător lumii.

Gabi rămânea mereu în prima bancă, mereu găsind ceva de treabă. Era mai presus de colportări, de zvonuri, de mizerii umane. Era un înger rătăcit printre oameni căruia cineva i-a șoptit răutăcios la ureche.

Gabi nu mă mai ciupea, și nici caietele și cărțile nu mi le mai aranja la marginea băncii…

A devenit apatică, albul strălucitor al feței ei a devenit gălbui, bolnăvicios… apoi a lipsit de la școală.

Curios cum noi, bărbații putem separa acțiunile în cuante independente, fiecare cu viața și trăirile sale, să le acceptăm și să ne bucurăm de succesiunea sau simultaneitatea lor, în timp ce femeile au o trăire temporală lineară, personificată, în care nu poți arunca nici măcar un ac fără a destabiliza întreaga construcție .

A treia zi mă duc acasă la ea.

E în pat, învelită până la gât, iar privirea îi e stinsă:

– Ai venit…

– Da! bâigui. Ce-i cu tine?

– E bine. E bine că ai venit. Însemnă că totuși ceva ai înțeles.

Nu aveam față de băiet surprins pe atunci, măștile mi le-am prelucrat mai târziu. Pur și simplu nu înțelegeam. Nu înțelegea ce o durea, pentru mine era o sfântă trimisă mie să mă salveze, un înger, un fluture căruia nu e voie să-i atingi aripile pentru că-l condamni la viața de târâtoare din care tocmai s-a ridicat.

– Eu… eu… am venit… pentru că am venit.

– Dar ai venit.

– Dar ce voiai să fac? explodez în stilul propriu. E un haos, unde mi-ai pus caietul cu schițe? Nu mai găsesc nimic.

Din galbenă, se înnegrește de-a dreptul. Ochii i se duc în fundul capului și simt, realmente, că o pierd.

Empatia mea blocată de hormoni se eliberează violent:

– Gabi! Găbițule, Ce-i cu tine?

O privesc cu alți ochi și ea simte.

Privirile noastre scot scântei, e un moment sublim pe care nu-l voi mai retrăi niciodată, o contopire spirituală a două suflete. O văd acum ca pe o femeie, din carne și sânge, care-și cere iubirea. Iubirea ei totală, definitivă, și fără de care simte că nu poate trăi.

– Gabi, frumoasa mea… eu… eu sunt un prost, mă înec, nu mai pot zice nici un cuvânt și, deodată o lacrimă-mi lunecă pe obraz, alunecă, și ea mi-o prinde între degete.

– Ce face-ți voi aici? Mihai las-o pe Gabi să se odihnească…

– Dar nu, mamă. Se ridică în fund, caraghioasă într-o cămașă de noapte cu ursuleți. N-am nimica, mi-a trecut!

Doi bujori au înflorit pe fața albă ca neaua:

– N-am nimica și mi-e foame!

Mihai, hai să mâncăm împreună!

Stau acum și aud ploaia ce bate în ferestre. Sunt singur. În jurul meu doar umbre.

Zâmbesc la fiecare:

– Pe toate v-am iubit, pe toate!

Dar doar una mi-a răpit sufletul.

                                                              ***

Fido îşi cere drepturile.

Adevărat, l-am neglijat!  

Sâmbătă. E o seară perfectă, vara s-a hotărât, în sfârșit. Îi pun zgarda şi începem a hălădui. După ce m-am lăsat târât prin toate boschetele îmi impun, ce-i drept, cu greutate, drepturile.

E o terasă curată, decentă şi la stradă. Sorb din bere, admir viaţa de seară ce începe să anime bulevardul :

 − Mrrr, zice Fido…Îl aprob. Pe stradă defilează o gașcă ce ar pune pe fugă şi-o legiune romană. 4/4, tatuaţi din cap până-n picioare, plini de lanţuri şi cu limbile împuşcate de cercei, în mişcări prăbuşite de rap-eri, inundă defileul trotuarului, gestigulând cabalistic. Ocupă câteva mese. Sunt noncomformişti, tupeişti şi, în ciuda aspectului, civilizaţi. Prind din zbor, stresul unuia din ei, referitor la bozoni şi găuri negre, nelinişte care mută discuţia în zone mai urbane:

− O ştii pe Gica? I-am tras-o, mă! 

−Papagal tu, că te măcăne frate-miu! Unde-i aluniţa? Pă stânga sau pă dreapta?… Ba-i pe stânga, fraiere”

Termin berea:

− Hai acasă, bărbate…

Fido ocoleşte cu tupeu şi micţionează dintr-un picior pe o geaca ţintuită. Iau un viraj brusc şi sar din lac în…

Ea oxigenată, toată numa’ un puf, inimă zglobie, Fido, beagle prostovan.

Ea creaţă, înaltă şi cam slabuță, eu trecut da’ cu sclipiri.

Fido abordează chinezesc: haifanfân, eu…îmi încerc norocul:

− Ce eşti aşa lungă şi slabă?

− Nu-s nici lungă, nici slabă şi tu eşti cel mai impertinent tătic pe care aș fi vrut să-l am vreodată!

Râde, râde cu capul dat pe spate şi Fido se uită interogator la mine: „ Ce facem, şefu’?” N’apuc de-o strategie… mă ia de cot şi mă dirijează spre centru:  

 − O să păpăm îngheţată, multă îngheţată, nuuu?!

 − Dacă… impertinentu’ de tătic se caută prin buzunări… e posibil.

 − Luăm un tort, mare, cu frişcă, şi-l mâncăm la mine! Aprind şi beţişoarele!

− La tine… adică la ai tăi…

− Nu tu, la bunica. Mama e  în Italia, am închiriat apartamentul…

Mă vede năucit:

− E mai central… bunica a murit acu’ vreo 5 ani, e o garsonieră,  mai intim…

 

Uşa se închide în urma noastră cu un clănţănit sec. Un bec… abia la parter. Plutim la vale într-o atmosferă ireală. Undeva un scrâşnet de mobilă îmi ridică tensiunea. Fido mârâie înfundat şi se lipeşte de piciorul meu. Parterul… uşa. Afară o sirenă de salvare sfâşie liniştea, luminile de halogen inundă trotuarele, lume ca ziua…

Mă uit la Fido. Îmi întoarce o privire lăcrămoasă – despărţirea a fost cu schelălăieli:

− Ce te uiţi…asta-i viaţa!!!

 Intrăm pe bulevard….

 Ea roşcovană, fâşneaţă,cu o coadă ca un evantai, el Beagle prost.

Ea brunetă, minionă, cu ochi verzi…eu…trag de zgarda:  

− Acasă! Prea multă îngheţată te strică la burtă!

Lăsăm în urma noastră două fiinţe nelămurite.

                                                                        

                                                            ***